Femeia în rochie albastră

5
2172

Mineriada 1990 femeia in rochie albastra„Pe la ora 5 a dimineții zilei de 14, totul părea că se terminase. Într-o liniște sinistră, cu soarele care tocmai începea să răsară în ochi, dinspre Piața Victoriei, într-un uruit înfiorător (care s-a transformat în tropăit grotesc), o umbră hidoasă se apropia constant, într-un crescendo tensionat. Erau primele grupe de mineri care ocupau Piața Universității”.

Omul care povestește, într-o descriere de album postat pe Facebook, este fotograful Andrei Iliescu. Ziua era 14 iunie 1990.

Corespondent al agenției France Presse, Andrei Iliescu urcă la etajul I al hotelului Intercontinental, iar de acolo, de pe balconul circular, fotografiază grozăvia din Piață.

„Minerii loveau tot ce le ieșea în cale, bărbați, femei, copii. Din când în când priveau spre mine și îmi făceau semne amenințătoare cu bâtele…”

În jurul orei 7, el surprinde una dintre imaginile care aveau să devină emblematice pentru mineriada din 13-15 iunie.

O femeie brunetă, în rochie albastră și sandale, e luată pe sus de doi bărbați tineri purtând salopete și căști de mineri. Toți cei din jurul ei strâng în mâini, amenințător, bâte și bastoane din cauciuc. Femeia își încleștează degetele pe geanta din rafie. Pare că o lume întreagă e în pericol. Nimeni nu-i sare în ajutor.

După 25 de ani, fostul președinte Ion Iliescu, care le-a mulțumit minerilor pentru că ar fi „restabilit ordinea” în Piața Universității, este urmărit penal, în dosarul mineriadei din 13-15 iunie, pentru „infracțiuni contra umanității”.

După 25 de ani, ne-am gândit să aflăm cine e femeia în rochie albastră. Dacă mai trăiește și dacă mai e în țară. Am căutat-o și am găsit-o.

„Mai bine golan…”

O cheamă Ioana-Izabela Odor, a fost cercetătoare la Institutul de Metrologie și are 64 de ani.

Acum e pensionară și ne primește într-o cămăruță doldora de hârtii, ștampile și chitanțe. Femeia curajoasă din 1990 nu vrea să stea deoparte nici astăzi: e președinta asociației de locatari.

Izabela Odor s-a numărat printre cei care și-au prins în piept insigna de „golan”, în semn de protest față de eticheta pe care Ion Iliescu le-o pusese demonstranților din Piața Universității.

În primăvara lui 1990, timp de 52 de zile, kilometrul 0 al Capitalei a fost ocupat de oameni care nu voiau să accepte preluarea puterii de către eșalonul doi al PCR, denumit Frontul Salvării Naționale, care se transformase în partid în ciuda promisiunilor inițiale ale lui Iliescu.

Mii de oameni – chiar zeci de mii la apogeul acelei manifestații-maraton – se adunau în fiecare seară să fie împreună: ascultau discursurile ținute din balconul Universității, se rugau și cântau. Un refren, cu precădere, avea să devină simbolul acelui protest unic în lume:

Mai bine haimana,
Decât trădător,
Mai bine huligan,
Decât dictator,
Mai bine golan,
Decât activist,
Mai bine mort,
Decât comunist!

Început în 22 aprilie 1990, fenomenul Piața Universității și-a pierdut mult din amploare și magnetism după victoria zdrobitoare, în alegerile din 20 mai, a lui Ion Iliescu (85% din voturi) și a FSN-ului (66%). Liga Studenților se retrăsese dintre organizatori, seara se mai adunau doar o mână de oameni, iar entuziasmul și speranța se risipiseră.

În dimineața de 13 iunie, Poliția a primit ordin să ”curețe” Piața, iar Primăria a trimis utilaje să adune corturile, păturile, pancartele și lucrurile personale ale ultimilor rămași în Zona declarată „liberă de neocomunism”.

Izabela Odor și-a pus insigna de „golan” în piept și s-a dus să cânte încă o dată „Noi de-aicea nu plecăm, nu plecăm acasă”.

Violențele au devenit incontrolabile după incendierea unor autobuze ale Poliției, care avea să se dovedească o provocare a autorităților pentru a justifica intervenția în forță.

Izabela Odor, pe atunci în vârstă de 39 de ani, a fugit la niște rude, să vadă ce se transmite la televizor. „Bineînțeles, nu se dădea nimic pe post, niște minciuni”, își amintește ea.

Dar asta nu a oprit-o.

„Și au început să mă bată…”

Izabela Odor„În noaptea aia, 13 spre 14 iunie, am ascultat BBC și am înțeles că au venit minerii în București. Eu, plecând de aici, de la rudele mele, trebuia să merg la metrou, la Romană sau la Universitate. Bineînțeles că m-am dus la Universitate, dimineața, pe la ora 7. Ajung pe bulevard, unde au sediu liberalii astăzi, vizavi de Dalles. Acolo, sus de tot, era forul tutelar al institutului meu. Vizavi, minerii băteau un om cu părul alb și cămașă albă. Îl umpleau de sânge”.

Izabela Odor spune că nu s-a gândit să tacă și să treacă mai departe. Ba, mai mult, i-a luat la rost pe agresorii bătrânului.

Aceasta e mărturia ei:

„Am început să fac scandal: Ce-i asta? Asta-i democrație? M-au înconjurat minerii. A apărut un tip cu salopetă albastră și o caschetă de-asta muncitorească, dar pusă nepotrivit. Avea o linie lungă, o riglă.

Eu vorbeam, vociferam. A început să strige: Cucoană, la muncă! La muncă, cucoană!

– Da’ tu ce cauți aicea?, am zis.
– Ah, da?, a făcut, și a fluierat cu două degete băgate-n gură.

În clipa următoare, vă zic, nu știu de unde au apărut niște vlăjgani în salopete negre. Și ăia mi-au tras niște bastoaanee… Nu știu ce erau, se dădeau mineri, dar costumele erau noi – negre și noi.

Mi-au dat două, așa, iar eu, jap!, i-am dat unuia o palmă. Și au început să mă bată. A început o bătaie cu bastoane de cauciuc. Sigur că mă durea, m-au luat de mâini, se vede-n poză, și, din față de la liberali, de acolo m-au traversat bulevardul să mă ducă… La Poliție! La Poliție!, strigau”.

„Bate-o! Trage-i! A strigat: Jos Iliescu!”

Nu i-a sărit nimeni în ajutor. Nu era pustiu pe stradă, dar cele câteva femei care erau de față îi încurajau pe mineri.

„Când au început să mă bată, erau două-trei femei pe stradă. Una mai coaptă, de-aia cu sacoșe, cum ziceam noi, și una cu care mă certasem cu o seară înainte. Domnule, ce n-am putut să înțeleg a fost… niște femei să vadă o femeie că e luată pe sus de coșcogeamite bărbații, și ele să strige: Așa! Bate-o! Trage-i! A strigat: Jos Iliescu! Așa că de sub ochii lor m-au luat, m-au traversat bulevardul, am ieșit din intersecția Batiștei, și acolo m-am împiedicat și-am căzut la picioarele lor. Mi-am zis: Până aici ți-a fost, dragă! Aici mori!”.

Se temea că minerii o vor lovi cu picioarele. Știe, cum a știut și atunci, că ar fi putut s-o omoare sau s-o mutileze. Astăzi, îi mulțumește lui Dumnezeu că a scăpat.

„M-au ridicat și m-au dus spre Teatrul Național… Sau spre un hotel? Nu mai țin minte. Acolo era plin de mineri, salopete negre peste tot… Dar, în vestibul, era un individ cu o cămașă albă căruia îi erau prezentați cei prinși. Mai erau o femeie și-un bărbat, mai în vârstă decât mine, bătuți și ei. Am înțeles că îi trimite la Spitalul Colțea. Eu i-am zis: Domnule, eu mă duc la muncă! Ce aveți cu mine? Locuiesc în zonă! Și ăsta s-a uitat la mine și zice: Lăsați-o!

M-au luat de acolo, m-au traversat Piața Universității și m-au scos spre Casa Armatei: Doamnă, de aici mergeți… Eu îi spuneam că nu e bine, că nu știu ce. Din cauza șocului, nu simțeam cât de bătută sunt. Vă dați seama. Dar țineam teorie, îi spuneam – Istoria o să vă pedepsească!

El mi-a zis atunci: Doamnă, sunt oameni scoși din șut și nu mai putem să-i stăpânim! S-a și recomandat, nu mai țin minte cum se numea, dar era inginer. Spre casă, iar m-am întâlnit cu niște femei care aveau sacoșe: Aha! Te-au bătut! Bine ți-au făcut!”

La gazeta de perete

Când a ajuns acasă, vecinele i-au sărit în ajutor: au dezbrăcat-o, au spălat-o, au pansat-o. „Eram albastră pe spate, pe șolduri, pe brațe”.

Din fericire, scăpase doar cu vânătăi și cu un dinte rupt. Și-a scos certificat medico-legal și, vreme de două săptămâni, a avut concediu.

Acum, are puterea să glumească. „Dormeam pe burtă, așa, ca broasca”, zice, și se apleacă peste biroul plin de hârtii, cu mâinile răsfirate pe lângă corp.

Fotografia pe care i-o făcuse Andrei Iliescu a văzut-o prima dată în ziarul «Lumea Liberă», editat în Statele Unite.

„Câțiva români din New York se duceau în aeroport, la cursele spre București, și le dădeau în mână pasagerilor ziarele alea, ca să știe și altă versiune decât aia oficială, care se spunea la noi. Într-un ziar din ăla eram eu, înconjurată de mineri – o poză de sus, în intersecție. Mamă, au pus-o colegii la gazeta de perete, la serviciu!

Acum povestesc și râd, dar atunci nu am putut să vorbesc câteva zile… de emoție, de cât țipasem la ei să mă lase în pace. Mama îmi spusese când eram mai tânără: Dacă te atacă cineva, țipă cât poți de tare! Eu țipam la mineri, ei îmi ziceau să strig: Sus Iliescu! N-am strigat, dar puteam să mor acolo”.

„Să fie o pedeapsă, chiar cu suspendare”

În toți anii care au trecut, Izabela Odor a avut sentimente amestecate față de Ion Iliescu. Mai întâi, l-a urât. Când minerii au venit iar la București, în toamna lui ’91, ca să dea jos Guvernul condus de Petre Roman, a crezut că vede și sfârșitul puterii lui Iliescu.

Deși, cu un an înainte, abia scăpase din mâinile lor, s-a băgat printre ei. Minerii scandau împotriva lui Roman, ea striga: Jos Iliescu!

Mai târziu, la alegerile din 1996, când a câștigat Emil Constantinescu, a crezut iar că se va face dreptate. Dar în 2000 l-a văzut iar pe Iliescu instalat la Cotroceni.

Acum, după ce a aflat că omul ales de trei ori președinte va fi urmărit penal pentru mineriada din 13-15 iunie 1990, acum nu îl vede neapărat cu cătușe la mâini.

„Aș vrea să fie o pedeapsă, chiar dacă e cu suspendare. Domnule, pentru că a chemat minerii, le-a mulțumit! Că, pe urmă, pe considerente umanitare, zici fără executare… Trebuie să rămână în istorie că e pedepsit. Nu țin să-l văd pe Iliescu cu cătușe, dar așa ceva nu trebuie să se mai repete, asta e ideea”.

După atâția ani în care vinovații au fost protejați – o întreb -, a avut rost să fie bătută în Piața Universității?

„Da!”

„Europa ne-a privit ca atare, lumea întreagă a văzut ce a făcut Iliescu, a văzut atitudinea lui de dictator și cum a înverșunat o clasă socială împotriva altei clase. I-au înverșunat pe mineri, câți erau mineri, împotriva unor demonstranți pentru libertate. Cu măciuci, cu bătăi, nu cu schimb de idei”.

A avut coșmaruri, i-a fost teamă, în toți anii ăștia, când mergea noaptea pe stradă?

„Nu. Eram atât de convinsă că ce am făcut a fost bine și că, într-o zi – iată, după 25 de ani – se va face dreptate, că n-am avut nicio teamă”.

Rochia albastră nu o mai are. A dat-o de pomană, într-o zi ploioasă, unei femei care avea copil mic. Odor de femeie.

Ne petrece până la ieșirea din bloc și, în timp ce coborâm treptele, ne strigă, zâmbitoare:

„La revedere și… știți voi: Jos Iliescu!”

Preluare: pressone.ro / Autor: Iulia Marin / Foto: Lucian Muntean

Mineriada 1990 femeia in rochie albastra

loading...

5 COMENTARII

  1. Se pare ca se iau minciunile pe nemestecate si se publica. Doamna respectiva este o impostoare sau a transmis date eronate in interviu. Spunea ca in noaptea de 13 spre 14 iunie au atacat-o minerii, dar minerii de care spune ea au plecat din Petrosani in noaptea de 14 spre15, un tren cu regim accelerat facea 6 ore din Petrosani la Bucuresti, asa ca nu putea ajunge decat in dimineata zilei de 15 iunie . Ma aflam in gara Petrosani cand au plecat. Cred ca femeia care a dat interviul voia sa faca si ea un ban de sarbatori.

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here