„Trăim sub ocupația unor țoape”

Un articol din februarie 2015 semnat de Andrei Pleșu în ziarul Adevărul a devenit viral pe rețelele de socializare după alegerile locale din 5 iunie 2016, mai ales pentru că alegerile au fost câștigate la București de Gabriela Firea, soția primarului orașului Voluntari Florentin Pandele și fina omului de afaceri Gigi Becali.

Câteva dintre considerațiile exprimate atunci de Andrei Pleșu au părut multora și mai actuale, dar și mai dureroase după 5 iunie 2016, când în țară românii au ales ca primari și reprezentanși în administrația locală oameni cu condamnări penali și chiar aflați în pușcărie.  

„Trăiesc într-un loc pe care nu-l mai pot resimţi ca fiind „al meu”. Ceea ce se petrece în instituţiile fundamentale ale ţării, ceea ce văd pe toate canalele de televiziune, ceea ce aflu din ziare, toate mă fac să cred că ţara mea nu mai are mare legătură cu mine. E ţara altora: a unei reţele de indivizi care au ajuns la vârf prin grosolane manevre de partid, de familie şi de gaşcă. Faţă de ţara „lor” mă simt nu numai străin, ci pur şi simplu ameninţat. Sunt şocat când le văd portretele, când îi aud vorbind şi când mă gândesc că ei îmi hotărăsc viaţa. Singura consolare, singura speranţă e că încă sunt informat asupra malversaţiunilor lor şi că încă se încearcă stăvilirea juridică a nesăţioasei lor ”eficienţe”.

Mi se va spune că ilegalităţi şi tâlhari există peste tot. Cu siguranţă. Dar să ne uităm puţin în jur. „Dozajul”, tupeul, identificarea cu „puterea” şi anvergura trans-partinică a „caracatiţei” autohtone nu se pot compara cu nimic din geografia contemporană a civilizaţiei. Se fură lacom, se fură obraznic, se fură iresponsabil, până la pierderea instinctului de conservare. Infractorii se simt infailibili, invulnerabili, nemuritori. Dacă sunt prinşi, se declară victimele unor manevre politice. Încearcă, eventual, să scape, turnându-se între ei. Până la urmă, diferenţele dintre făptaşi şi instituţiile menite să-i pedepsească se tulbură.

(…) Peste tot, dai peste soţi, soţii, fini, naşi, cumnaţi, amici, veri, progenituri, mercenari şi pile.

Ţara mea? Ţara „noastră”? Nu seamănă toate astea mai curând a „condamnare pe viaţă”? Nu riscăm să aflăm că „a fi român” a devenit sinonim cu „a fi prins” într-o capcană fără ieşire, ca o insectă fragilă în ghearele unui prădător dement?

(…) Cine e de vină? Răspunsul e pe buzele tuturor: clasa politică. Partidele sunt simple trambuline pentru afaceri, promovările interne se fac pe bază de relaţii şi interese, competenţa şi onestitatea au încetat de mult să mai fie criterii credibile. Dar asta se întâmplă şi pentru că pe scena publică a apărut un nou tip uman: avem, în sfârşit, „omul nou”, pentru care sensul vieţii este achiziţia, consumul, parada.

(…) Trăim sub ocupaţia unor ţoape! Şi, ceea ce e mai grav, nu prea ne pasă. Ne uităm la catastrofă ca la un spectacol. Bombănim, votăm năuc, ne certăm între noi.

(…) una dintre cauzele dezastrului e că băgătorii de seamă şi cei care se implică îşi dau, reciproc, capete în gură şi cred că, astfel, îşi fac datoria faţă de ţară. Am mai spus-o: pentru mulţi români, vina e, întotdeauna, vina celorlalţi. A altuia. Adică a nimănui”.

„Ţara mea. Ţara mea?

Ştiu. Ţara „ta” e ţara naşterii şi a destinului tău, ţara istoriei tale, ţara limbii în care vorbeşti şi scrii, ţara culturii tale şi a co-naţionalilor tăi. Dar este – sau ar trebui să fie – şi ţara prezentului tău, ţara în care îţi trăieşti zilele, în care îţi alegi conducătorii, în care ai drepturi şi obligaţii cetăţeneşti. Ţara, în sfârşit, care te protejează, în care ai încredere şi pe care o asumi ca pe o marcă identitară de neocolit.
De la o vreme însă, toate aceste subînţelesuri au intrat în derivă. Trăiesc într-un loc pe care nu-l mai pot resimţi ca fiind „al meu”. Ceea ce se petrece în instituţiile fundamentale ale ţării, ceea ce văd pe toate canalele de televiziune, ceea ce aflu din ziare, toate mă fac să cred că ţara mea nu mai are mare legătură cu mine. E ţara altora: a unei reţele de indivizi care au ajuns la vârf prin grosolane manevre de partid, de familie şi de gaşcă. Faţă de ţara „lor” mă simt nu numai străin, ci pur şi simplu ameninţat. Sunt şocat când le văd portretele, când îi aud vorbind şi când mă gândesc că ei îmi hotărăsc viaţa. Singura consolare, singura speranţă e că încă sunt informat asupra malversaţiunilor lor şi că încă se încearcă stăvilirea juridică a nesăţioasei lor ”eficienţe”.

Mi se va spune că ilegalităţi şi tâlhari există peste tot. Cu siguranţă. Dar să ne uităm puţin în jur. „Dozajul”, tupeul, identificarea cu „puterea” şi anvergura trans-partinică a „caracatiţei” autohtone nu se pot compara cu nimic din geografia contemporană a civilizaţiei. Se fură lacom, se fură obraznic, se fură iresponsabil, până la pierderea instinctului de conservare. Infractorii se simt infailibili, invulnerabili, nemuritori. Dacă sunt prinşi, se declară victimele unor manevre politice. Încearcă, eventual, să scape, turnându-se între ei. Până la urmă, diferenţele dintre făptaşi şi instituţiile menite să-i pedepsească se tulbură. Şefa DIICOT (adică a organizaţiei care se ocupă de criminalitatea organizată) se transformă din acuzator în acuzat, şefi de poliţie sunt arestaţi pentru afaceri dubioase, „mascaţi” sunt luaţi pe sus de alţi mascaţi, la ANAF (adică acolo unde se controlează rigoarea fiscală a cetăţeanului) se fac percheziţii pentru depistarea unor fraude fiscale, preşedintele Autorităţii pentru Supraveghere Financiară e arestat pentru corupţie, preşedinţi şi membri ai consiliilor judeţene din toată ţara şi din toate partidele sunt anchetaţi şi reţinuţi pentru tot soiul de golănii, la grămadă cu primari, parlamentari, miniştri, membri proeminenţi ai diverselor partide politice.

Primul ministru fură titluri academice şi minte vesel şi suveran, fostul preşedinte dansează electoral cu şefi de clan din lumea interlopă, capii serviciilor secrete sunt denunţaţi pentru trafic de bani şi influenţă, vice-prim-ministrul e în cercetări pentru fraudă electorală. Peste tot, dai peste soţi, soţii, fini, naşi, cumnaţi, amici, veri, progenituri, mercenari şi pile. Reţele de distribuţie a unor medicamente vitale distribuie apă chioară în loc de citostatice, prin spitale mor oameni cu zile, milioane de români preferă să muncească în afara ţării, gazetari dedicaţi, până mai ieri, câte unui patron solvabil, schimbă brusc macazul şi se mută la „ăilalţi”, Biserica, prin unii reprezentanţi ai ei, face propagandă electorală, critici literari obosiţi devin, peste noapte, „analişti politici”, publicişti încă nealcătuiţi explică, seară de seară, poporului cum e cu dreptatea şi adevărul, inşi fără meserie şi fără nicio ispravă în spate sunt abonaţi pe termen nelimitat, ca „experţi”, la dezbateri televizate mono-maniacale. Emisiunile de divertisment sunt un fel de bordeluri de mahala, vieţile private ale unor semi-anonimi devin „breaking news”, jumătate din adolescenţii ţării (ne spun statisticile) sunt analfabeţi! Ţara mea? Ţara „noastră”? Nu seamănă toate astea mai curând a „condamnare pe viaţă”? Nu riscăm să aflăm că „a fi român” a devenit sinonim cu „a fi prins” într-o capcană fără ieşire, ca o insectă fragilă în ghearele unui prădător dement?

Cine e de vină? Răspunsul e pe buzele tuturor: clasa politică. Partidele sunt simple trambuline pentru afaceri, promovările interne se fac pe bază de relaţii şi interese, competenţa şi onestitatea au încetat de mult să mai fie criterii credibile. Dar asta se întâmplă şi pentru că pe scena publică a apărut un nou tip uman: avem, în sfârşit, „omul nou”, pentru care sensul vieţii este achiziţia, consumul, parada. Confundă – ar fi spus Petre Ţuţea – idealurile cu scopurile. A dori să ai o casă, o maşină şi o poziţie profesională onorabilă a normal. Toate sunt „scopuri” plauzibile. Dar a le lua drept idealuri, a crede că rostul tău pe lume e să-ţi multiplici, la infinit, averea, să faci baie în Dubai, să ai colecţie de ceasuri scumpe şi poşetuţe de firmă e a avea conturul mintal şi sufletesc al unui cocălar…Or tocmai asemenea oameni au ajuns „să facă jocurile”. Trăim sub ocupaţia unor ţoape! Şi, ceea ce e mai grav, nu prea ne pasă. Ne uităm la catastrofă ca la un spectacol. Bombănim, votăm năuc, ne certăm între noi.

Tu vorbeşti? – vor zice o mulţime de forumişti care mă iubesc… Tu nu bombăni de pe margine? De ce nu te implici? Sau, mai rău: tu ce mare brânză ai făcut când erai „la butoane”. Răspunsul meu e simplu: m-am implicat destul (cu rezultatul că am fost socotit ”profitorul” tuturor regimurilor) şi am făcut ce m-am priceput şi ce am putut. N-am făcut, totuşi, nefăcute. Dar apropo de vină: una dintre cauzele dezastrului e că băgătorii de seamă şi cei care se implică îşi dau, reciproc, capete în gură şi cred că, astfel, îşi fac datoria faţă de ţară. Am mai spus-o: pentru mulţi români, vina e, întotdeauna, vina celorlalţi. A altuia. Adică a nimănui”.