Criza Turciei, așa cum nu vrea să o explice nimeni

7
2464

Turcia tintaCe se întâmplă, de fapt, în Turcia? Pe scurt, este răsturnarea unei ordini interne construită în zeci de ani, în contextul unor presiuni externe exercitate la un nivel foarte ridicat, pe măsura importanței geostrategice a țării. Este epurarea pentru scoaterea agențiilor de influență ale puterilor occidentale din viața politică și socială a unei Turcii pe care regimul condus de Recep Tayyip Erdogan – în acord cu majoritatea cetățenilor – o dorește complet independentă și suverană.

De la declanșarea tentativei de lovitură de stat pe 115 iulie 2016 și pe măsura continuării represaliilor contra prezumtivilor autori ai acesteia și a altor elemente de opoziție, în media românească am văzut tot felul de analize, însă în proporție covârșitoare acestea au fost superficiale. Aproape nimic despre contextul geostrategic și totul interpretat în cheie naivă, urmărind paradigmele democrație-dictatură, secularism-islamizare.

Nimeni nu se obosește să se întrebe de ce niște militari s-ar fi trezit de năuci să organizeze o lovitură de stat în contextul unei opoziții masive la nivelul majorității populației, iar Erdogan ar fi declanșat operațiuni de epurare într-atât de radicale.

Totul trebuie interpretat urmărind jocul marilor puteri. Este devreme să ne pronunțăm în amănunt despre ce s-a întâmplat în Turcia, cu atât mai mult cu cât lucrurile sunt în desfășurare. Cel mai probabil, însă, a fost vorba de o agresiune externă (încercarea de lovitură de stat), urmată de un act de suveranitate națională (ieșirea în stradă a populației și rezistența eșafodajului politic) și de represalii la adresa puterii ostile.

Mutare neinspirată a americanilor pe Marea Tablă de Șah

Arhivele se vor deschide târziu pentru a avea confirmări, însă ne putem uita în istorie la cine a stat în spatele precedentelor lovituri de stat militare din Turcia.

Din 1952, de când Turcia a intrat în NATO, armata a fost cea pe care a pus baza puterea americană. Ofițerii educați la West Point și la alte academii militare occidentale au fost clasa pe care s-a bazat Washington-ul în controlul unui stat cu o importanță strategică covârșitoare (în lucrarea sa din 1997 «Marea Tablă de Șah», fostul consilier pe probleme de securitate al președintelui SUA Jimmy Carter, Zbigniew Brzezinski, include Turcia între cele 5 state-pivot de pe „Marea Tablă de Șah a Eurasiei”, alături de Ucraina, Azerbaidjan, Coreea și Iran).

Amintiri cu lovituri militare și crime

Nu se poate așa ceva! America este o democrație!, ni se va spune. Da. Cea mai mare democrație, răspundem… La ea acasă! În plan geostrategic, SUA joacă după un „real politik” foarte cinic. Nu ne ajung degetele unui pluton de pușcași marini ca să numărăm loviturile de stat și juntele nu doar sprijinite, dar chiar pregătite de la Washington în emisfera vestică. Numai între anii 1975-1985 operațiunea «Condorul», coordonată inițial pentru țări ale Americii Latine de generalul chilian Manuel Contreras, a făcut peste 480.000 de victime (în cea mai mare parte tineri de orientare stângistă luați de acasă și împușcați la marginea unor păduri sau aruncați pur și simplu din avion în ocean). Desecretizări începând cu anul 1999, din timpul Administrației Bill Clinton, ale unor documente din arhivele SUA arată implicarea masivă a Departamentului de Stat și a CIA în aceste epurări politice care au avut cea mai mare violență în Chile și Argentina.

Este dificil de descifrat de ce a fost forțată încercarea intempestivă de la 15 iulie, dar este greu de presupus că militarii respectivi s-ar fi trezit de capul lor, fără a fi consultat cea mai importantă putere a NATO. Dimpotrivă, sunt indicații clare pentru care să ne gândim că aceasta nu a fost deloc străină de lovitură: tăcerea autorităților occidentale din primele ore ale puciului, retragerea familiilor militarilor americani de la Incirlik de la finele lunii martie 2016, acoperirea inițială mediatică în America (Fox, CNN) cu mesajul „să nu fim îngrijorați, loviturile de stat militare sunt normale în Turcia, unde armata este garantul laicității statului, însă aceasta va organiza alegeri democratice în 6 luni și oricum Erdogan aluneca spre dictatură și islamism”.

Un act de suveranitate cu strigătul de luptă dat de la geamii

Turcia manifestatie strada noapteaEșec. Liderii politici ai Turciei nu au putut fi neutralizați, din rândul Armatei nu au răspuns personaje aflate în puncte-cheie, iar oamenii au ieșit pe străzi cu amintirea victimelor loviturii de stat din 1980, poate nu atât la îndemnul lui Erdogan, prin intermediul televiziunii, cât a chemărilor de la geamii, unde incantațiile răsunau în jurul orei 2 noaptea trimițând oamenii pe străzi întru înfrângerea puciului.

A fost actul de suveranitate al Turciei. Cu oamenii asaltând tancurile, președintele SUA Barrack Obama a anunțat că susține autoritățile democratic alese. Este momentul de la care autorii loviturii de stat au cedat.

A doua zi, o lungă tăcere a cancelariilor occidentale și o contra-lovitură pe măsură. Pentru eșecul puciului militar, trebuie să fi avut un plan „B”, însă, probabil, că ceea ce i-a descumpănit a fost duritatea represaliilor lui Erdogan. Acesta a interpretat că susținerea loviturii vine de la o putere ostilă și a trecut la tratarea agenților de influență ai acesteia ca atare.

I-au lovit pe americani la Incirlik

Decuplarea de la energia electrică și suspendarea zborurilor de la cea mai importantă bază militară aeriană din regiune, cea de la Incirlik, spune totul despre duritatea acestor represalii. Este un avertisment lansat la adresa SUA mai puternic decât orice retorică. Exercițiile militare comune anunțate cu Iranul și Rusia și cooperarea între cele 3 țări este, iarăși, săgeată aruncată către Occident, însă este cu totul prematur să spunem că este vorba despre o reorientare geostrategică a Turciei. Rămânerea în NATO este, în continuare, scenariul cel mai probabil.

Puciul a accelerat viteza epurărilor

Ceea ce se întâmplă în plan intern transmite mesajul despre condițiile rămânerii ca partener, nicidecum ca vasal. Mii de arestări din armată, peste 3.000 de judecători puși pe liber, îndepărtarea de la catedră a aproximativ 50.000 de oameni din învățământ. Au fost arestați 42 de jurnaliști. A apărut întrebarea, după lovitură, „de unde știe puterea din Turcia că acești oameni au participat la puci?; nu avea timp să strângă dovezile”. Nu numai că nu știe, dar acești oameni nu aveau nimic în comun cu încercarea militarilor. Ce știu, însă, dintotdeauna factorii de decizie ai Turciei este care sunt oamenii ce gravitează în zona de influență a puterilor occidentale. Percepute ca ostile după încercarea de lovitură de stat, Erdogan a trecut la epurarea celor pe care-i consideră agenții lor.

1.043 de școli private închise, 1.229 de fundații și organizații de caritate desființate, odată cu încetarea activității a 19 camere de comerț, 15 universități și 35 de spitale, transmite agenția Anadolu. Este echivalentul epurării elementelor sovietice operate în România începând cu ultima parte a anilor ’50. Ceea ce Ceaușescu a realizat treptat și cu puțin zgomot, în ani mulți, Erdogan precipită în zile și săptămâni. Dacă nu ar  fi fost lovitura de stat, probabil îndepărtarea „agenților de influență” ar fi avut loc oricum, dar ar fi fost mai îndelungată, mai puțin trâmbițată în media și, cert, nu la fel de violentă, cu fluturarea perspectivei pedepsei cu moartea și a unui cimitir pentru „trădători”.

O politică prea ambițioasă la interese străine așa de mari

Într-un interviu pentu CNN, Erdogan a vorbit despre un „război pentru independență”. Propagandă? Puțin, da. Realitate? Turcii par a simți că despre asta este vorba. Regimul își consolidează spatele frontului, la nivel intern, pentru a putea duce o politică externă pe care a avut-o în vedere totdeauna.

De 10 ani, pas cu pas, Erdogan a construit o strategie ambițioasă și complicată, cam pe măsura complexității solicitate de poziția geostrategică a țării și de existența intereselor multiple ale marilor puteri. A vrut o întoarcere la valorile tradiționale fără a-i supăra pe kemaliști, a vizat (și obținut) o creștere economică furibundă într-o zonă de lume pe care Europa o vrea de periferie, a vrut angrenarea în politica NATO la Marea Neagră fără a supăra Rusia, a avut propriile poziții la Caucaz, în Siria, în Irak.

Nu dictatura sau drepturile omului au fost cele care au supărat Vestul, ci această politică, cu negocierea la sânge a oricăror puncte, în funcție de interesele țării. Erdogan chiar a spus pe șleau recent că „mai multă nevoie are Europa de Turcia, decât Turcia de Europa”. Ca și Ceaușescu acum peste un sfert de veac, Erdogan a reușit să contrarieze marile puteri (deopotrivă Rusia și cele occidentale) cu independența sa într-o zonă unde NATO ar fi fost mai confortabilă cu existența unor oameni de paie.

Erdogan vrea să se asigure că nu se trezește și cu o „revoluție colorată”

Sunt potențialii „oameni de paie” cei care sunt îndepărtați acum de regimul câștigător în Turcia. Spectacolul militarilor trădători dat la TV este mesajul transmis cu forță. Ofensiva nu este dată numai împotriva armatei kemaliste, ci și adversarilor din zona civilă, așa-numitul „stat paralel”, cum îl desemnează propaganda turcă, grupul de organizații din jurul fostului imam în vârstă de 75 de ani Muhammed Fethullah Gülen.

„Această țară nu poate fi condusă din Pennsylvania”, spunea încă din noaptea puciului, Erdogan, făcând trimitere la statul american în care trăiește, într-un exil auto-impus, cel mai mare adversar politic al său. Turcia a cerut extrădarea acestuia ca fiind „terorist”.

Este Gülen terorist? Nicidecum. Noul „sultan” al Turciei folosește, însă, cu îndrăzneală, retorica americană anti-teroristă cu efect de levier. El știe clar ce are de făcut. După confruntarea cu pericolul din rândul armatei, acum el vrea să anihileze și opoziția care îi poate face „revoluții colorate” sau „primăveri arabe”, mișcările societății civile de tipul celor ale lui Soros pentru Europe Centrală și de Est.

Turcia vrea, practic, să anihileze o construcție de (zeci de) ani de zile a puterii americane, dând peste cap planurile acesteia de a-și forma un aliat docil la frontiera de sud-est a NATO. Îi va ieși lui Erdogan? Greu de spus. Mesajele venite până acum de la Washington par mai degrabă a arăta că SUA sunt dispuse să accepte independența Turciei ca partener real în NATO, numai pentru a nu părăsi Alianța.

Condamnați de geografie la alianță cu Turcia

Unde este România în toată această poveste? Nu este nicăieri. Este statul-marionetă perfect pe care americanii eșuează să-l creeze în Turcia. Deocamdată, autoritățile se abțin de la comentarii, probabil chiar contactele bilaterale asigură Ankara de prietenia României. Am pune pariu că și de la Washington suntem încurajați să procedăm astfel.

Pe termen lung, suntem condamnați la alianță cu Turcia. Este geostrategia cea care ne spune că suntem împreună. În cazul unui atac al Rusiei pentru ieșirea din Strâmtori, ambele țări sunt ținte, așa încât cu sau fără NATO, cu regim democratic, dictatură sau saltimbanci, România va fi în strânsă legătură cu Turcia, având interese startegice comune și nimic de împărțit.

Lumea în criză, noi în centrul vechi

Și încă ceva despre criza turcă… Într-un fel poate să ne arate că actele suveranitate sunt puternice dacă sunt duse cu hotărâre, în pofida unei ordini mondiale destul de dure. Din păcate, România nu are nici liderii politici hotărâți și dedicați, în timp ce națiunea nu este suficient coagulată pentru a susține demersuri de independență care – s-a văzut – au forțe potrivnice importante. De la biserici nu ridică nimeni incantații de luptă ca de la geamii. Turcia trece prin transformări grele. Lumea, în general, are provocări nemaiîntâlnite. Noi suntem mai degrabă preocupați să dăm fuga până în centrul vechi.

Preluare: profit.ro / Autor: Adrian Panaite

Loading...
loading...

7 COMENTARII

  1. Oameni puternici; își fac curățenie ei, în ograda lor, nu acceptă să vină alții să le facă și să se aleagă praful de țara lor. Oricum, vor plăti această îndrăzneală…..

  2. O alta viziune asupra lucrurilor.
    Ca sa tragi o concluzie dreapta, e bine sa asculti cel putin 2 opinii diferite, inclusiv din cele care nu au loc pe prima pagina .
    Orice poveste are 2 fete

  3. Și încă ceva despre criza turcă… Într-un fel poate să ne arate că actele suveranitate sunt puternice dacă sunt duse cu hotărâre, în pofida unei ordini mondiale destul de dure. Din păcate, România nu are nici liderii politici hotărâți și dedicați, în timp ce națiunea nu este suficient coagulată pentru a susține demersuri de independență care – s-a văzut – au forțe potrivnice importante. Noi suntem mai degrabă preocupați să dăm fuga până în centrul vechi……..

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here