Povestea nespusă a Războiului de Independenţă. Eroismul unor ţărani lăsaţi flămânzi, goi şi fără decoraţii

Nicolae Grigorescu - Atacul de la Smardan „Trupele sunt obosite nu numai de marş, dar şi de privaţiuni şi lipsă de hrană mai cu seamă. Este mai mult decât urgent trimiterea de pesmeţi, cel puţin 300 mii kilograme, căci marşurile se vor face, dar oamenii vor cădea de osteneală fără hrană. Este imperios trimiterea de cojoace fiind unii oameni de tot goi”

Istoricii din Botoşani au scos la iveală din arhive scrisori şi documente care prezintă o altă faţă a Războiului de Independenţă. Dincolo de luptele din redute, de cifre şi de întreaga literatură care a descris romanţat evenimentul în culori eroice, războiul a avut şi laturi întunecate pentru soldaţii simpli şi pentru familiile lor rămase acasă.

Războiul a rămas în memoria posterităţii în special prin eroismul armatelor române, prin cucerirea redutelor Griviţa şi Plevna, dar şi prin personaje romantice cântate de poeţi ca Vasile Alecsandri sau zugrăvite de pictori precum Nicolae Grigorescu. Documentele scoase la iveală de istoricul botoşănean, printr-o muncă titanică prezintă realitatea războiului, în care eroii prezentaţi romantic de artişti devin oameni în carne şi oase care suferă şi trăiesc în condiţii grele.

În documente apare viaţa plină de privaţiuni din spatele frontului, discuţiile sincere dintre combatanţi, dar şi aspecte inedite de viaţă cotidiană. Apar chiar şi nedreptăţile sociale şi frustrările eroilor adevăraţi aruncaţi la coşul de gunoi al istoriei, cărora le-au luat faţa beizadelele acelor vremuri.

„Am încercat să reconstitui, pe baza documentelor de la Arhivele din Botoşani, un tablou real, fără înflorituri, a ceea ce s-a întâmplat atunci, în acel moment crucial pentru viitorul României moderne. Sunt de la scrisori cu conţinut personal, umane, încărcate de emoţie, până la documente oficiale. Este o cronică plină de viaţă, nu este nimic artificial, bombastic. Este realitatea, chiar dacă uneori crudă, nedreaptă şi dureroasă”, spune istoricul Ştefan Cervatiuc. De altfel, el a reuşit să publice aceste documente într-o lucrare intitulată «Contribuţia fostelor judeţe Botoşani şi Dorohoi în susţinerea Războiului de Independenţă».

„Este mai mult decât urgent trimiterea de pesmeţi”

Nicolae Grigorescu - Convoi de prizonieriImaginile idilice privind Războiul de Independenţă promovate mai ales de artiştii romantici, dar şi de propaganda comunistă, sunt contrazise de mărturiile reale şi de rapoartele din timpul evenimentelor scoase la iveală de istoricul Cervatiuc.

„Curcanii” lui Alecsandri erau flămânzi, despuiaţi şi de multe ori îşi făceau rost singuri de hrană, căutând prin curţile bulgăreşti sau prin rămăşiţele forturilor otomane. „Trupele sunt obosite nu numai de marş, dar şi de privaţiuni şi lipsă de hrană mai cu seamă. Este mai mult decât urgent trimiterea de pesmeţi, cel puţin 300 mii kilograme, căci marşurile se vor face, dar oamenii vor cădea de osteneală fără hrană. Este imperios trimiterea de cojoace fiind unii oameni de tot goi”, scria şeful statului major, colonelul Fălcoianu către ministrul de Război, pe 22 decembrie 1877.

De altfel aceşti soldaţi din brigada Cantili, din care făcea parte şi Regimentul 16 Botoşani şi Dorohoi, erau purtaţi zeci de kilometri în marş forţat. După aproape o lună de la scrisoarea colonelului Fălcoianu, documentele scoase la iveală de Ştefan Cervatiuc arată că situaţia soldaţilor nu se schimbase, erau tot goi şi flămânzi. „Îmbrăcămintea trupei este într-o stare de plâns, cojoace nu s-au dat decât pentru o jumătate din efectiv; îngrijirea chiar pentru hrană lipseşte şi pot zice că fiecare om se hrăneşte prin propria sa iniţiativă, de unde rezultă dezordini ce nu trebuesc tolerate”, scria de această dată comandantul Diviziei a II-a, generalul Cristodur Cerchez, comandantului armatei, generalul Alexandru Cernat, la 7 ianuarie 1878.

Ţăranii, fentaţi la decoraţii

Cucerire reduta Grivita Razboiul de independenta 1877Cu toate lipsurile, „curcanii” din Botoşani şi Dorohoi s-au acoperit de glorie în Războiul de Independenţă. Au fost remarcaţi ca soldaţi viteji şi disciplinaţi. „Soldaţii din Botoşani şi Dorohoi, mai ales din regimentele de infanterie, erau mulţi dintre ei copii de ţărani, plugari, meseriaşi. Erau obişnuiţi cu greutăţile. Ştiau să îndure şi să asculte orbeşte de comandant. Au luptat mereu în prima linie. Ordinele le primeau de la ofiţeri pe care-i asimilau cu boierii de care erau obişnuiţi să asculte”, spune Cervatiuc.

Totodată, rapoartele confirmă faptul că în special regimentul 16 a constituit mereu centrul atacurilor, adică poziţia cea mai vulnerabilă, formată în special din soldaţi determinaţi şi viteji. „În acea zi de 30 august a anului 1877, pe câmpurile Bulgariei, s-au făcut distinsa onoare a drapelului cu nr. 16 ca împreună cu familia sa, toţi fii legitimi ai judeţului Botoşani, să formeze centrul liniei de atac a acelei mari redute numită Griviţa nr. I. Au luat parte la acel botez 595 oameni, toţi cu pene de curcan. Rezultatul acelui botez a fost că unui număr de 118 dintre ei le-au rămas oasele pe acele câmpii, iar un număr de 185, după ce li s-au zdrobit oasele, au fost duşi la ambulanţă. În total, acest botez a costat 303 inşi din familia acelui drapel scoşi afară din serviciu”, scria în memoriile sale Neculai Codrescu, căpitan în Batalionul I din Regimentul 16 Dorobanţi.

Aşa cum arată rapoartele, mai ales cel al colonelului G. Cantilli, comandantul Brigadei 1 din 20 ianuarie 1878, Regimentul 16 Botoşani şi Dorohoi a fost mereu în avangardă şi a purtat lupte continue până la epuizare, contribuind decisiv la cucerirea Griviţei. Cu toate acestea, soldaţii au fost nedreptăţiţi la primirea recompenselor.

Nicolae Grigorescu DorobantulMai precis, într-un raport al colonelului Cantilli către generalul Cerchez, se arată că, după ce soldaţii din Botoşani au luptat mereu în prima linie, fără echipament suficient şi fără hrană, decoraţiile le-au primit de fapt beizadelele care au stat mai mult în spatele frontului:

„Am cerut în mai multe rânduri recompense pentru ofiţeri şi trupă; la parte li s-a dat cu multă parcimonie, la parte nicidecum. Regimentele 14 şi 16 Dorobanţi n-au primit decât parte din recompensele ce s-au dat altora deşi acestea au luat deasemenea parte la atacurile de la 30 şi 31 august şi de la 7 octombrie. Am făcut o foarte modestă recomandaţiune pentru ofiţeri şi nici aceasta n-au fost aprobată (…). Nu vin decât să cer recompensele ce s-au dat şi altora care n-au avut fericirea de a lucra atât şi, din cerinţe ale ordinelor noastre de bătaie, n-au putut lua parte la niciun atac şi au stat poate jumătate din timpul campaniei în a doua linie sau la rezervă”.

Totodată, ca o palmă dată autorităţilor româneşti, colonelul Cantilli subliniază explicit în raportul său că de fapt soldaţii săi mai mereu în prima linie au primit pentru curajul lor mai multe decoraţii de la ruşi decât de la români.

Istoricul Ştefan Cervatiuc spune că nepotisme au avut loc fără discuţie şi în timpul războiului. „Bineînţeles că beizadelele erau avantajate la decoraţii, erau rude de oameni cu stare, unii erau fii de generali. Soldaţii de origine modestă au dus greul, dar s-au ales mai puţin cu onoruri”, spune Cervatiuc. Abia după terminarea războiului şi după o scandalizare a opiniei publice s-au dat numeroase distincţii şi combatanţilor din Regimentul 16.

„Nu pot să-mi agonisesc hrana de toate zilele pentru mine şi copilaşii mei”

Nicolae Grigorescu Rosior calareDeşi războiul nu s-a dus pe teritoriul României, populaţia civilă a suferit în spatele frontului. „În război suferă atât combatanţii, cât şi cei rămaşi acasă. Să ne gândim că mulţi dintre ostaşii botoşăneni erau plugari. Şi-au lăsat acasă o gospodărie grea cu pământ şi animale de hrănit, în seama unor femei singure, care mai trebuiau să aibă grijă şi de copii mici. Totodată, bărbaţii erau singura sursă de venit a casei. Fără ei, nu existau surse de subzistenţă”, spune istoricul Ştefan Cervatiuc.

Un exemplu privind soarta familiilor rămase acasă, arată istoricul Cervatiuc, este scrisoarea Mariei Hobinschi, soţia soldatului Ioan Hobinschi, plecat pe front din Dorohoi. Femeia rămasă fără bărbat şi venituri, scrie disperată primarului în iarna anului 1978: „Eu am rămas cu 2 copii – parte bărbătească – unul Todiriţă şi unul Vasile care este de-mi suge ţâţa, braţele mele sunt legate, nu pot să-mi agonisesc hrana de toate zilele pentru mine şi copilaşii mei, fiinţe nevinovate, care nu pot trăi dacă nu va fi cine săngrijească de ei. Toată averea mea se mărgineşte într-o casă care încă nu este gata, fără îngrăditură, în islaz. Ba, ce-i mai mult, sunt şi debite de achitat. Iată trista poziţie în care mă găsesc. D-le Primar, ca fiinţă debilă, fără existenţă de vieţuire în timpul iernii, sufăr diferite greutăţi şi nici cel puţin nu ştiu de soarta bărbatului meu. Faţă de aceste împrejurări, ca fiinţă omenească şi mai ales ca să îndeplinesc toată datoria mea, fac apel la generozitatea D-voastră şi a întregului Consiliu ce prezidaţi cu rugămintea să binevoiţi a-mi da un ajutor bănesc din casa comunală pentru ameliorarea, în parte, a suferinţelor mele dimpreună cu fiinţele inocente, care fără ajutorul D-voastră, pot deveni jertfe lipselor, precum v-am arătat până aici”.

Tragedia este cu atât mai mare cu cât Maria din Dorohoi nu ştia că îşi aşteaptă degeaba bărbatul care murise la asaltul Griviţei. Fără să-i spună, primarul îi acordă un ajutor de 40 de franci. Numeroase alte scrisori arată părinţi disperaţi care, împinşi de lipsurile provocate de război, cer până şi caii copiilor morţi pe front pentru a-i vinde şi supravieţui. Numeroasele văduve cer cu disperare salariile bărbaţilor morţi pe front, pentru a rezista iernii, fiind fără venituri.

„S-a scris foarte mult despre vitejia soldaţilor de pe front, despre eroismul acestora, fiind creditaţi ca singurii învingători şi oamenii care au contribuit cel mai mult la acest eveniment de o importanţă capitală pentru destinul României. Am căutat ani de zile în arhive şi am vrut să scot în evidenţă şi eroismul celor din spatele frontului. Civilii care, fără să-i oblige nimeni, au pus până mână de la mână şi i-au ajutat pe militarii de pe front. În acest fel am descoperit documente şi, pe lângă această contribuţie voluntară pe care eu am vrut să o scot în evidenţă, s-a ‘croşetat’ involuntar şi acest tablou extrem de real şi de sincer al Războiului de Independenţă”, spune Ştefan Cervatiuc.

„Ti rog să vii în concediu că sunt aprinsă, Dragă Ghiorghi“

Cucerire Grivita Razboiul de independenta 1877Chiar dacă necazurile erau la tot pasul, atât pentru combatanţii, cât şi pentru cei rămaşi acasă, mesajele de iubire îşi făceau loc printre plângeri, mărturii ale sărăciei şi chestiuni practice. Un exemplu este scrisoarea soţiei soldatului Murariu Gheorghe din Stăuceni, care lupta în Regimentul 16 Dorobanţi.

„Scumpul meu Ghiorghi, drăguţă, mai întăi de toati doresc sî ti sărut eu dulce, ca scumpa noastră epistolă sî ti întâmpini în momentili cele mai fericiti a vieţii D-tale. Cât dispri mini şi dispri copilă vei şti că suntem bini sănătoşi şi pitrecim numai D-zeu ştie, că tot am găndit câ-i veni acasă, dar acum ear văd, dragă Ghiorghi, cî nu ai chip di a scăpa”, îi scria femeia bărbatului său în mai 1878, bucuroasă că trăieşte. Mai mult decât atât, într-un post scriptum îi mai face o declaraţie picantă soţului.

„Ti rog să te rogi să vii în concediu câ sunt aprinsâ, Dragă Gheorghi”, adaugă aceasta. Răspunsul soldatului Ghiorghi la această chemare fierbinte s-a pierdut însă. Cert este că din scrisorile soţiei şi ale tatălui soldatului reiese că bietul „curcan” avea întârzieri la soldă şi cerea cu insistenţă bani pentru a supravieţui. Într-o scrisoare, descoperită de istoricul Ştefan Cervatiuc, Ghiorghi îi cerea 8 franci soţiei.

Preluare: adevarul.ro / Autor: Cosmin Zamfirescu

Citește și:
De ce nu sărbătorim Ziua Independenței
Ziua Independenței în țara slugilor
«Nu plânge, maică Românie!»
Loading...
loading...

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.