„Românul este un om a cărui trăsătură distinctivă e adevărul”
(Mihai Eminescu)
Neamul nostru românesc se caracterizează prin sinceritate şi echilibru, iar acest echilibru izvorăşte dintr-o adâncă înţelepciune. Cuviinţa, sfiala, blândeţea, ospitalitatea, se împletesc în chip minunat cu demnitatea, vitejia şi spiritul de jertfă. Românul este inteligent fără a fi viclean. Este blând, fără a se lăsa călcat în picioare; el este viteaz, fără să fie rău. Primeşte cu ospitalitate pe orice om care vine cu gând bun, însă nu şi pe cotropitor. Sfiala sa nu-i împiedică îndrăzneala cea bună.
Medicul şi scriitorul german Hans Carossa (1878-1956), având prilejul să cunoască poporul român în zilele grele ale primului război mondial, mărturisea: „Am cunoscut atunci, în acel timp de grele încercări, poporul român. Am cunoscut, poate, mai mult din fiinţa sa, decât aş fi putut cunoaşte colindând ţara în timpuri liniştite, ca simplu călător. M-au impresionat adânc eroismul, abnegaţia şi puterea de jertfă a soldatului român. Dar ceea ce m-a mişcat şi mai mult, a fost bunătatea şi ospitalitatea românească, acestea sunt cu adevărat proverbiale. N-am cunoscut încă un neam atât de ospitalier ca cel românesc” [1]
Românul îşi iubeşte patria. El ştie că „omul fără patrie e ca puiul fără mamă”.
Este harnic. A observat că „cine se scoală de dimineaţă, departe ajunge”. De aceea spune că „munca e brăţară de aur”. Nu se grăbeşte fără motiv, deoarece „graba strică treaba”, însă atunci când are de făcut ceva important, nu amână; de aceea zice „bate fierul cât e cald”.
Când are de făcut mai multe lucruri, le face în ordine, ştiind că „dacă alergi după doi iepuri nu prinzi niciunul”.
Se străduieşte să lucreze bine de la început, chiar dacă aceasta costă mai mult şi ia mai mult timp. A observat că „leneşul mai mult aleargă şi cel ce se scumpeşte mai mult păgubeşte”.
Românul este cumpătat; el ştie că „lăcomia rupe sacul”, dar mai ales că „lăcomia pierde omenia”. Chiar şi ajutorul îl primeşte cu cumpătare, având în minte sfătuirea aceasta: „Celui ce-ţi întinde un deget nu-i lua toată mâna”. Astfel, dă dovadă de cuviinţă.
Cuviinţă manifestă şi în vorbire, ştiind că „vorba dulce mult aduce”, iar „vorba multă e sărăcia omului”.
El vrea să aibă conştiinţa curată. Ştie că este „mai bine sărac şi curat, decât avut şi ruşinat”. Îi învaţă pe copii să se ferească şi de păcatele care par mici, fiindcă „cine fură azi un ou, mâine fură un bou”, iar „dintr-o minciună se fac o sută”.
Nu vrea să facă rău la nimeni, ştiind că „cel ce sapă groapa altuia va cădea singur în ea”.
El este prudent şi se fereşte mai mult de răul ascuns, ştiind că „pisica blândă zgârie rău”. Şi mai ştie că „buturuga mică răstoarnă carul mare”.
De multe ori în istorie, domnitorii care n-au fost biruiţi de duşmani, au fost trădaţi de cei apropiaţi. De aceea românul a ajuns să spună: „Fereşte-mă, Doamne, de prieteni, că de duşmani am eu grijă!”. Însă această constatare nu l-a făcut să defăimeze prietenia cea adevărată. „Prietenul bun la nevoie se cunoaşte”.
Românul nu se teme de calomniile pe care le aruncă oamenii superficiali. „Cîinii latră, ursul trece”. Nu se înspăimântă nici de năvălirile celor nestatornici. „Apa trece, pietrele rămân”.
A observat de multe ori că neamurile barbare au vrut să ne distrugă, dar n-au reuşit. De aceea zice că „nu mor caii când vor câinii”.
El nu este naiv. Ştie că „la pomul lăudat nu trebuie să mergi cu sacul”.
Nu crede în „noroc”. Ştie bine că omul are libertate de alegere şi că va răspunde în faţa lui Dumnezeu pentru faptele sale. De aceea zice că „norocul este cum şi-l face omul”.
Românul preţuieşte sfaturile înţelepte ale bătrânilor. De aceea zice: „Bătrânul este stâlpul casei” şi „cine nu are bătrâni să-şi cumpere”.
Se pregăteşte cum se cuvine şi pentru cele de aici şi pentru cele din viaţa cea veşnică, fiindcă „aşa cum îţi aşterni, aşa dormi”.
Românul este „om de omenie”, precum se spune. Cuvântul acesta, omenie, nu-1 găsim în nicio altă limbă. [2]
Dacă vedem astăzi, în România, oameni care nu sunt astfel, să ştim bine că aceia nu pot fi numiţi românii. Marele Eminescu spune foarte clar: „Toate figurile acelea făţarnice şi rele, viclene, fără inteligenţă, toate acelea câte ascund o duplicitate în expresie, ceva hibrid, nu încap în cadrul noţiunii român” [3]
[1] Chemarea Vremii, octombrie, 1940
[2] Pentru omenie, francezii au l’humanite, dar aceasta înseamnă umanitate, nu omenie. La fel, în engleză, humanity înseamnă umanitate, nu omenie. În limba greacă, anthropotita înseamnă tot umanitate sau omenitate (firea omenească).
[3] Mihai Eminescu în «Timpul», 15 martie 1880
Ioan Vlăducă, «Pagini din istoria neamului românesc», 2012
Putini romani mai are Romania….
Cu toate că referendumul a fost un eșec din mai multe puncte de vedere, acest demers luat în ansamblul, nu, deoarece și-a îndeplinit scopul. Termenul ‘soți’ este de acum înainte a fi interpretat ca uniunea dintre un bărbat și o femeie. Prin decizia 539 din 17 septembrie 2018, CCR a facut o interpretare indirectă a termenului ‘soți’, punctul 29…”Prin înlocuirea sintagmei „între soţi” cu sintagma „între un bărbat şi o femeie” se realizează doar o precizare în privinţa exercitării dreptului fundamental la căsătorie, în sensul stabilirii exprese a faptului că aceasta se încheie între parteneri de sex biologic diferit, aceasta fiind, de altfel, chiar semnificaţia originară a textului consacrat în Constituția din anul 1991″.
Această interpretare a fost dată de CCR EXCLUSIV ca efect procedural al inițiativei celor peste 3 milioane de cetățeni de a revizui Constituția. Totuși decizia este definitivă și de aplicabilitate generală. Dupa cum spunea chiar jud. Danileț, codul civil nu va putea fi modificat pentru a da dreptul la căsătorie persoanelor de același sex fără modificarea actualei Constituții, iar orice instanță va fi ținută de a aplica interpretarea pe care a dat-o CCR în decizia mai sus menționată. Prin ea, CCR a stabilit astfel că nu există prin interpretarea termenului ‘soți’ un drept la căsătorie al persoanelor de același sex.