Europa între consumism și Jihad

Suedia MusulmaniComunităţile musulmane europene constitue azi cea mai mare minoritate a acestui continent. Imigraţia în masă, dinspre fostele colonii spre centrele colonizatoare a condus la o schimbare dramatică a societăţilor vest-europene. Comunităţi până mai ieri legate de limbă şi obiceiuri comune se vedeau în postură de a-şi reformula cutumele socio- culturale. Schimbările păreau inevitabile însă se năştea întrebarea: cine trebuie să şi le asume, cine trebuie să se adapteze? Minorităţile nou venite, majorităţile europene, ori ambele?

E clar că fiecare dintre tabere a avut de suferit, iar o comoditate a traiului în comun e cu mult mai greu de conceput azi decât a fost ieri. Europa se află în faţa unei probleme pe care fie nu o prevăzuse, fie nu îi dăduse atenţie. Efortul de integrare a musulmanilor este de ceva timp o problemă centrală pe agenda oricărui guvern vest-european, dar violenţele teroriste săvârşite de extremiştii islamici în Spania (atentatul de la Madrid) ori din Marea Britanie (atentatorii fiind chiar cetăţeni britanici) au ridicat mari semne de întrebare legate de eficacitatea lui.

Revoltele din suburbiile franceze, declanşate de moartea a doi tineri musulmani au generat numeroase dezbateri într-o țară care se defineşte prin acum celebrul slogan al Revoluţiei Franceze: „Liberte, egalite, fraternite”. Cum a fost posibil aşa ceva într-o societate care se mândreşte în lume ca fiind una multiculturală şi tolerantă?

Pentru prima oară, poate, ceva în mecanismul ideologic al democraţiilor liberale dădea semne că scârţâie. Societatea perfectă, în care bunăstarea şi toleranţa îşi întindeau mâna spre a forma parcă un paradis terestru, îşi arată acum părţile întunecate. Problemele identităţii şi inadaptării, ale diferenţei şi nevoii de intimitate au condus spre conflict, iar sfârşitul istoriei propus de democraţia liberală mondializată pare acum încă o utopie ieftină, una din lungul şir de utopii de care lumea nu a dus niciodată lipsă.

Ceea ce caracterizează cel mai fidel societeatea vest-europeană e ideea de progres, iluzia că totul este surmontabil, că omul poate depăşi tot şi că avântul său nu poate să întâlnească limite. Frânele „omului nou” – religia, spiritualitatea şi tradiţia – au fost rând pe rând supuse sistematic deconstrucţiei, tot ce nu era cuantificabil, palpabil, supus mecanicii era superstiţie.

Benjamin R. Barber, autorul cărţii «Jihad versus McWorld», numea lumea vestică şi capitalista „McWorld” şi o definea ca fiind un spaţiu virtual rezultat din intensificarea tranzacţiilor internaţionale, din brandizare şi transformare în comerţ a tot ce ţine de sfera umană.

Într-o astfel de societatea fericirea colectivă e posibilă doar prin acumulare de bunăstare materială, iar totul e redus la producţie şi consum. Ca angrenajul să meargă bine e nevoie de eficiență, de mână de lucru şi materii prime ieftine. Pentru a-şi menţine creşterea economică, Occidentul a recurs la mâna de lucru ieftină a fostelor colonii. În special Marea Britanie şi Franţa au încurajat o emigraţie masivă sperând să întărească economia prin sporirea capacităţii de producţie. Lumea vestică industrializată, reprezentând azi doar un sfert din populaţia Globului, a ajuns să deţină peste 85% din bogăţia lumii. În mod evident, decalajul dintre Occident şi restul lumii este enorm, iar pentru mulţi migraţia spre vest a reprezentat singura soluţie de a scăpa de sărăcie.

Este greu să spunem cu exactitate câte milioane de musulmani sunt acum în Europa, însă estimările vorbesc de o populaţie cuprinsă între 15 şi 20 de milioane de oameni.. Asta însemnând între 3 şi 4 % din populaţia totală. Franţa are cea mai mare proporţie de populaţie musulmană, între 7 şi 10 % din populaţia totală, fiind urmată de Olanda, Germania, Danemarca, Suedia, Marea Britanie şi Italia. Având în vedere imigraţia continuă şi rata mare de fertilitate a familiilor musulmane, se estimează că până în anul 2025 populaţia musulmană se va dubla.

Dorinţa de a duce o viaţă mai bună a fost cauza pentru care mulţi musulmani au ajuns să trăiască în Europa, însă în scurt timp a devenit clar faptul că stilul lor de viaţă şi obiceiurile societăţii seculare vest-europene erau antagonice. Viziunea total diferită asupra lumii a clădit o barieră greu de străpuns între comunităţile musulmane şi populaţia europeană. Ideea conform căreia atractivitatea Europei pentru imigranţi ar constitui-o principiile sale de libertate şi toleranţă se dovedeşte acum a fi falsă, căci nu modelul social contractualist a fost cel care i-a atras pe imigranţi, ci dorinţa de câştig material.

Pentru mulţi pare greu de înţeles de ce imigranţii musulmani nu au renunţat la obiceiurile din ţările de baştină, de ce nu s-au lepădat de o tradiţie ce în viziunea vesticilor însemna opresiune şi dispreţ pentru libertatea de expresie şi toleranţă. Însă petru o bună parte a musulmanilor noi sosiţi valorile societăţii adoptive au fost percepute în scurt timp ca fiind nocive pentru ei şi familiile lor.

Valorile Europei vestice sunt strâns legate de succesele sale economice şi tehnologice, dar cultura sa este tot mai des obiectul unor dezbateri aprinse şi temperamentale. Ratele mari ale criminalităţii, ale divorţurilor şi ale familiilor dezorganizate, nivelul ridicat al comportamentelor anti-sociale au dat naştere unor îngrijorări tot mai profunde. Marea Britanie, spre exemplu, este pe primul loc pe plan european în ceea ce priveşte delicventa juvenilă, alcoolism la vârste fragede, sarcini nedorite la vârste adolescentine şi consum de narcotice încă de pe băncile şcolilor. Imaginea societăţilor occidentale pare să fie azi foarte des asociată cu aceste probleme şi cu o deziluzie şi apatie care pune tot mai puternic stăpânire pe o populaţie ce şi-a pierdut, parcă, încredrea în propriul ei destin.

Islamul radical se foloseşte azi de această imagine deplorabilă a Vestului spre a-şi afirma justeţea şi legitimitatea intenţiilor. Decadenţă Vestului, lipsa moralei şi a credinţei în Divinitate sunt principalele acuze aduse pe bună dreptate Europei, însă felul în care acest set de boli – devenite congenitale – este combătut nu ar face altceva decât să agraveze starea de sănătate precară a ţărilor europene. În faȚa radicalilor islamici, Europa este mai vulnerabilă ca oricând, căci lipsa coeziunii sociale şi deznădejdea în viitor ori efectul halucinogen al prosperităţii materiale l-au transformat pe european într-un individ inconştient, rupt de realitate.

Europa de vest a devenit – ca o consecinţă a unor factori politici, ideologici, demografici şi istorici – gazda pentru copiii imigranţilor musulmani, copii ce sunt cetăţeni europeni doar formal. Căci, în esenţă, cultural vorbind, ei se simt prea puţin legaţi de societățile adoptive care nu au reuşit decât să-i deziluzioneze profund. Dizidența socială, refuzul de integrare şi dorinţa de impunere a propriilor viziuni într-o societate ce i-a adoptat fără prea mari ezitări conferă situaţiei actuale o gravitate sporită. Ideea jihadului împotriva necredincioşilor pare să câştige constant teren în inimile şi minţile tinerilor musulmani în căutare de rost.

Problema radicalismului este azi extrem de gravă, iar soluţiile sunt departe de a fi întrezărite. Ideologia corectitudinii politice a făcut ca abordăriele frontale să fie excluse din maniera de raportare la exponenţii radicalismului venit din partea minoritarilor. Vreme de decenii, vestul Europei a practicat o dublă măsură în ceea ce priveşte condamnarea comportamentului extremist. În timp ce se condamnă orice opinie a europenilor care punea accentul pe etnie, societate organică, identitate bio-culturală ori pe identitatea istorică creştină a spaţiului european, practică o toleranţă greu de înţeles în raport cu propaganda radicalilor islamici ce îndemnau la jihad pe toţi musulmanii europeni.

În timp ce identităţile europenilor s-au erodat profund în timp, minorităţile islamice diverse totuşi cultural ori etnic au găsit un sens comun în ideea de jihad, în interpretarea ei dată de radicalii islamici (în marea lor majoritate exponenţi ai noii viziuni wahabbite ce îşi doreşte hegemonia ideatică în tot spaţiul musulman tradiţional). Acest extremism religios nu pare totuşi caracteristic islamului tradiţional care vreme de secole a fost parte integrantă din multe regiuni europene (să privim islamul sufit din Albania ori formele tolerante ale sunismului din Bosnia-Herțegovina), ci se aseamănă mai mult cu o interpretare modernistă, ducând cu gândul la ideologia marxistă proponentă a revoluţiei mondiale a celor exploataţi împotriva exploatatorilor. În aceeaşi manieră maniheistă, radicalii islamici propun o luptă mondială împotriva necredincioşilor, jihadul (subliniez, în interpretarea dată de radicalii wahabbiți) primind calitatea de metanarativă.

Pretenţiile universaliste, de revoluţie totală împotriva necredincioşilor au transformat radicalismul islamic într-o problemă globală. Precum marxismul ori neo-liberalismul, islamul doreşte să înglobeze în cadrul său omenirea în totalitate, iar metodologia de lucru este revoluţia, schimbarea profundă a paradigmelor actuale prin forţă.

Angajamentul radicalului islamic este total, şi tocmai din această cauză greu de înţeles pentru occidentalul care azi nu mai percepe deloc ideea de sacrificu. Natura hedonistă a societăţii occidentale a indus omului modern viziunea conform căreia fericirea trece exclusiv prin stomac şi că nu există cauze nobile pentru care să mai merită să lupţi.

Somnolenţă Vestului a agravat situaţia prin lipsa de reacţie, însă în condiţiile actualei crize economice mondiale bunăstarea europeanului e pusă în mare pericol. Confortul şi comoditatea unui trai simplu sunt pe cale de dispariţie, iar problemele mult timp trecute cu vederea îi vor lovi puternic în faţă pe cei care până acum le-au ignorat. În condiţiile în care rata şomajului e în cotinuă creştere datorită falimentului multor întreprinderi economice, e greu de imaginat cum va face rost UE de fonduri pentru integrarea minorităţii islamice care suferă de şomaj încă cu mult dinaintea crizei. Este bine cunoscut pericolul dezvoltării radicalismului în perioade de criză, iar în unele ţări conflictele se vor transforma probabil în adevărate războaie civile.

Europa se află în faţa a doua pericole majore, ambele interne şi la fel de periculoase. Inteligenţa cu care va şti să le rezolve vor determina viitorul european, care în acest moment nu pare deloc unul de invidiat.

Utopiile consumismului şi corectitudinii politice au fost mulţi ani ideile de baze ale construcţiei comunităţii europene, idei subminate de radicalismul islamic care acum a devenit o problemă internă europeană, iar nu una externă. Cele două forţe aflate acum în conflict, vor să ne lase impresia că la mijloc e vorba de un conflict între două civilizaţii, cea europeană şi cea islamică, însă adevărata natură a problemei e una de esenţă ideologică. Europa nu poate fi definită doar din perspectiva statului secular şi a liberalismului, iar în acelaşi timp civilizaţia musulmană nu trebuie definită reducţionist prin trimitere la formele sale radicale. Aceste două tabere sunt până la urmă semnul îndepărtării a două societăţi distincte de nişte tradiţii vechi de sute de ani pe care sunt pe cale de a le piarde în tumultul modernităţii.

Autor: Ion Josan

Loading...
loading...

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.