Renaşterea conştiinţei şi a speranţei

Miting Montreal ian2012 Romania trezeste-te. eu sunt micCine ar fi crezut, acum 20 de ani, că tărâmul libertăţii mult visate va deveni în România un deşert al conformismului? Cine ar fi bănuit atunci că prăbuşirea comunismului va întrona treptat o atmosferă intelectuală care va sufoca de-a dreptul conştiinţa critică?

Intelectualul din solda ONG-urilor, statului, sau a oligarhilor autohtoni nu face decât să preamărească status-quo-ul şi realităţile timpurilor prezente. I se pare firesc să oglindească cât mai fidel tendinţele la modă şi să adere necondiţionat la „postmodernism”, „Europa unită”, „economia de piaţă”, „multiculturalism” şi alte dogme ale societăţii „globale”.

Conformismul nu este doar un nărav al elitelor româneşti. Este cancerul care roade postmodernitatea însăşi. De la Foucault la Habermas, gânditorii postmoderni cultivă sistematic conformismul prin pretenţia lor de a „conceptualiza epoca”. În ochii lor, conştiinţa critică se reduce la rolul de a traduce într-un limbaj savant realităţile contemporane. Urmând aceeaşi logică, intelectualul român nu face decât să mestece la nesfârşit preceptele şi dogmele actuale. Chiar acele încercări modeste de a pune sub semnul întrebării unele aspecte ale lumii contemporane recurg la vocabularul îmbâcsit al postmodernismului instituţionalizat. Chiar cei care dau dovadă de o anumită clarviziune, recurg la o critică parţială, nu vor sau nu sunt capabili să explice cauza fenomenelor, să caute cheia evenimentelor. Până la urmă totul sfârşeşte într-o argumentaţie circulară. Postmodernismul exprimă adevărul epocii, iar conştiinţa critică exprimă adevărul doar atunci când se remarcă drept „conştiinţă a epocii”.

Această impotenţă intelectuală este justificată filozofic („nu putem ieşi din cercul metafizicii occidentale”), istoric („trăim sfârşitul istoriei”) sau economic („nu există alternativă la economia de piaţă”). În nicio epocă anterioară conformismul, banalitatea, şi sterilitatea intelectuală nu au fost transformate în norme de gândire şi conduită morală. Doar în epoca postmodernă ele fac legea în regat.

Modernism/postmodernism sunt noţiuni arbitrare. Dacă noi ne declarăm „postmoderni”, oare cum se vor numi cei ce se vor naşte peste o sută de ani? Postmodernismul ne sugerează că trăim într-un prezent etern. Uităm însă că „sfârşitul istoriei” atrage după sine eliminarea funcţiei critice oferită de conflictul şi tensiunile dintre individ şi realităţile istoriei concrete. Trăind într-un prezent continuu, intelectualul nu se poate plasa într-o poziţie de „exterioritate” faţă de idiosincraziile postmoderne, o poziţie care i-ar permite să-şi exercite funcţia critică. În lipsa distanţări mentale, intelectualul îşi pierde autonomia şi se transformă într-un slujbaş servil al reţelelor ideologice şi instituţionale actuale.

În opinia mea, două categorii de intelectuali, conservatorii radicali şi „personaliştii”, îşi exercită încă funcţia critică, gândesc prin prisma unor principii şi obiective aflate în permanentă tensiune cu afacerile de zi cu zi ale societăţii.

În general, conservatorii radicali – a nu se confunda cu „neoconservatorii” („neoconii”) de inspiraţie americană! – sunt etichetaţi în România drept „păşunişti”, „legionari”, sau fundamentalişti ortodocşi. Punctele lor de vedere sunt considerate „extremiste”, iar analizele critice, „vetuste”. Stânga postmodernă nu le iartă independenţa intelectuală, anticomunismul intransigent, ataşamentul ferm dar exigent faţă de tradiţiile locale, încă vii (stângiştii iubesc trecutul muzeificat), respingerea fermă a relativismului cultural, ingineriei sociale şi a ideologiilor de grup, lupta lor pentru o religie ortodoxă tradiţională, practicată de preoţii „colivari” şi babele evlavioase. Neoconservatorii şi experţii în patristică paneuropeni le reprosează „anacronismul”, „lipsa de moderaţie”, „derapajele antidemocratice”, „antiecumenismul” şi neînţelegerea „provocărilor economice” ale epocii. Manifestând o predispoziţie cinică de a se adapta la circumstanţe, atât „noua stângă”1 românească cât şi „noua dreaptă”2 văd în conservatorii radicali „voci izolate” menite să tulbure superbul „consens democratic” al Vajnicei Lumi Conformiste.

Intelectualii personalişti sunt o specie recent apărută în peisajul intelectual românesc. Lupi singuratici, valorizează tradiţia personalistă a ortodoxiei româneşti, în mare parte uitată, şi pe cea a mişcărilor personaliste din Occidentul interbelic (Ellul, Charbonneau, Mounier din La Technique des moyens spirituels, Denis de Rougemont, Georges Bernanos din La France contre les robots, La liberté pourquoi faire etc.) Întrucât se opun globalismului şi manifestă scepticism faţă de o Europă „unită” pe baze tehnocratice şi principii iluminist mondialiste, culturnicii din România i-au acuzat de „antioccidentalism”. De asemeni, „personaliştii” resping încercările angrenajului tehnologic contemporan de a transforma fiinţa umană într-o simplă unitate social-politic-economică, aşa cum îşi propun doctrinele de astăzi ale laissez-faire-ului. „Personaliștilor” le repugnă ideologiile „grupiste” ale Noii Stângi (multiculturalismul, feminismul, mişcările de emancipare ale unor minorităţi „oficiale”), ca şi religiile seculare reprezentate de mişcările „umanismului” şi „drepturilor omului” . În opinia lor, ele nu sunt altceva decât tehnici de manipulare şi integrare a individului în Sistem3, de transformare a persoanei umane într-un sclav fericit. „Personaliştii” consideră că Revoluţia industrială a provocat o stare de agitaţie entropică la nivel planetar, bulversând în permanenţă echilibrele vitale ale omenirii. O revoluţie permanentă, precum cea tehnoglobalistă, susţinută de imense resurse financiare şi propagandistice, nu poate fi înfruntată printr-o „contrarevoluţie” stângist-colectivistă sau un reformism liberal. Niciun grup social, nicio instituţie nu va putea schimba cu o iotă legiuirile societăţii globale şi ale postmodernităţii instituţionalizate.

„Celula de rezistenţă” împotriva status-quo-ului se află acum la nivelul persoanei concrete. Doar un comportament individual exemplar, o angajare personală eroică, relaţii interumane autentice, faţă către faţă şi „personalizarea” fiecărei situaţii – ar oferi fiinţei umane şansa unei vieţi demne şi libere.

Ar putea creea aceşti non-conformişti climatul intelectual necesar renaşterii conştiinţei critice în România? Nu merg ei oare pe aceleaşi drumuri bătătorite, pretinzând doar că oferă o alternativă?

Atât „fundamentaliştii” conservatori cât şi „personaliştii” au redescoperit virtuţiile critice ale creştinismului. Ei urmează îndemnul apostolului Pavel: „Nu vă potriviţi chipului veacului acestuia, ci să vă prefaceţi prin înnoirea minţii voastre”. „Chipul veacului acestuia” este traducerea în româneşte a eon-ului grecesc ce desemnează starea de lucruri în care trăim. În chipul veacului, Apostolul Pavel vedea lumea cea veche, coruptă, supusă stagnării şi normelor status quo-ului. Când te potriveşti „chipului veacului”, viaţa devine o simplă adaptare la Sistem.

Gândirea circulară a postmodernismului, cu pragmatismul ei meschin şi oportunist, nu poate fi combătută decât de pe poziţia privilegiată oferită de o exterioritate radicală. „Sensul lumii” – afirma Wittgenstein – „trebuie să se găsească în afara lumii. (sublinierea mea). În lume totul este aşa cum este, şi totul se petrece aşa cum se petrece: în ea, nu există valoare – şi dacă ar exista, nu ar avea valoare. Dacă există valoare, ea trebuie să se afle în afara sferei celor care se petrec”. Cu alte cuvinte, „sensul lumii” nu poate fi găsit decât printr-o căutare metafizică care transcende graniţele universului empiric. În mod analog, o analiză critică a realităţii rămâne parţială şi superficială în momentul în care ne situăm în interiorul sau la „marginea” Sistemului. Nici „proletariatul” lui Marx şi Lenin, nici grupurile „defavorizate”, aşa-zis „marginale” nu înoată contra curentului, nu se opun cu adevărat „chipului veacului acestuia”. Situarea lor pe pozitii empiric utilitare nu le permite să evadeze din închisoarea determinismului social, economic sau cultural.

În postmodernism, neputinţa de a creea o autentică distanţare critică este suplinită de eclectism, combinări şi recombinări de elemente echidistante, relativism generalizat. Operând cu elemente omogenizate şi echivalente, postmodernismul construieşte un univers de pseudoevenimente unde nimic nu se întâmplă cu adevărat. Pentru a avea evenimente (o condiţie existenţială creeatoare) este nevoie de tensiuni, denivelări, diferenţe de potenţial. Condiţia postmodernă presupune o stare de dezordine entropică care este în acelaşi timp una de maximă omogenitate! Un echilibru al morţii – entropie, conform legilor termodinamicei. În viaţa socială, entropia face imposibilă dezvoltarea conştiinţei critice şi apariţia de noi idei şi standarde valorice. Critica se reduce astfel la „critici” de tip jurnalistic, discuţii sterile la nivel „academic” sau/şi răbufniri isterice însoţite de atacuri la persoană.

Cum ar putea fi păstrate sau reînviate, acolo unde ele au dispărut, „denivelările”, desincronizările, tensiunile, diferenţierile şi alteritatea veritabilă?4

„Personaliştii” şi conservatorii radicali găsesc o soluţie în trinitarismul ortodox. Dumnezeul personal al creştinismului garantează ontologic unicitatea şi diversitatea lumii create. Weltanschauung-ul personalist trinitar al Ortodoxiei se opune atât monismului platonizant, de sorginte augustiniană, a Occidentului premodern (scolastic) cât şi fragmentarismului postmodern unde particularul monadic, non-relaţional se desubstanţializează în manieră gnostică. În Hristos, fiecare persoană există în comuniune cu toate celelalte persoane, păstrându-şi însă nealterată unicitatea şi concreteţea prin suflarea particularizantă a Sfântului Duh. Drept urmare, fiinţa umană este plasată pe un solid fundament ontologic. Ceea ce o defineşte este tocmai neasemănarea sa care nu mai poate fi absorbită de o esenţă sau natură abstractă, universală. Alteritatea individului nu este un impediment în relaţiile interpersonale, ci o condiţie sine qua non a iubirii creştine. Iată de ce a iubi creştineşte presupune uneori conflict şi tensiune. Dacă am evita conflictul prin consensul obligatoriu sau uniformizarea „diferenţelor”, cum o face postmodernismul, am suprima responsabilitatea şi libertatea individuală, cele două trăsături fundamentale ale persoanei.

Critica status quo-ului postmodern, lansată de pe poziţii radical conservatoare sau personaliste, urmează direcţii diferite, uneori contrare. Personalitatea criticului, nicidecum o doctrină de grup dictează conţinutul judecăţilor de valoare. Conservatorii radicali şi „personaliştii” au însă direcţii comune de atac. În timp ce „noua dreaptă” şi „noua stângă” critică sau susţin fenomene minore sau revolute, cum ar fi „dictatura” lui Băsescu, trecutul legionar al lui Cioran sau Eliade, „războiul lui Bush”, ce nu pun sub semnul întrebării modelul social şi cultural actual, conservatorii radicali şi „personaliştii” atacă chestiuni vitale.

Enumăr doar câteva: soarta României într-o Uniune europeeană construită pe principii birocratice şi mondialiste; dezastrele nespuse ale Revoluţiei industriale, aflată în faza sa tehnoglobalistă (printre altele gigantismul, masificarea, restrângerea autonomiei şi libertăţilor individuale); prăbuşirea limbajului comun şi a valorilor tradiţionale şi înlocuirea lor printr-un spectacol comercial, dominat de tehnici pragmatice de adaptare la Sistem; tolerarea sau chiar încurajarea exodului migraţionist în vreme ce satele româneşti sunt abandonate, copiii se sinucid de dorul părinţilor plecaţi aiurea în lume, iar România resimte criza acută a forţei de muncă; catastrofa ecologică însoţită de deşertificarea morală şi spirituală a ţării; controlul exercitat de plutocraţie asupra mass-mediei şi renaşterea instituţiei cenzurii (CNCD)5; slăbirea coeziunii organice a neamului românesc prin politicile aşa-zis „multiculturale”. Sunt doar câteva chestiuni vitale a căror rezolvare URGENTĂ nu mai poate fi amânată.

Autointitulatele ”elite româneşti” au o singură mare grijă: să-şi cultive statutul lor de vedete în star system-ul dâmboviţean, De îndată ce apare o situaţie spectaculară – spectacol în sensul lui Guy Debord – “elitele” îşi dau savant cu părerea sau semnează un apel împotriva unor lichele mărunte sau inexistente (veritabilele lichele, cele din spatele uşilor închise, care menţin cu bună ştiinţă status quo-ul nu sunt niciodată atacate) Elitele pun prea puţin preţ pe ceea ce spun – nu cred în nimic, cu atât mai puţin în puterea ideilor de a schimba societatea. Important este să le circule mereu „imaginea”.

Revolta personalistă şi cea conservatoare s-au născut ca o reacţie împotriva permanentelor mişcări entropice care agită societăţile aflate în etapa postmodernismului instituţionalizat. Este şi o încercare de a ajunge la rădăcina răului fără valsul obişnuit din jurul problemelor esenţiale.

Principala cauză a dezastrului, afirmă conservatorii şi „personaliştii”, este însăşi civilizaţia globală. Societăţile industriale dezvoltate au atins gradul de complexitate tehnologică şi sociopolitică care nu le mai permite o expansiune viitoare. Orice societate complexă din istoria omenirii s-a prăbuşit rapid după o fază de dezvoltare exponenţială. Aşa s-a întâmplat cu imperiul roman sau civilizaţia maya. Există toate premisele ca societatea actuală să urmeze aceeaşi pantă. Ne aflăm pe marginea prăpastiei, în punctul unde începe declinul rapid.

Oricât de alarmist ar suna diagnosticul, mi se pare corect. Tehnologiile moderne nu funcţionează separat unele de altele. Ele aparţin unor asambluri operative integrate în angrenaje din ce în ce mai largi şi complexe. În cele din urmă, universalizarea tehnologiilor moderne tinde să integreze nu numai maşinile, ci şi multitudinea domeniilor şi situaţiilor umane, un angrenaj planetar totalitar, mult prea complicat, în care omul este tratat în chip de obiect.

În momentul în care România a intrat în Uniunea Europeeană, ea a devenit parte din această societate complexă, cu avantajele ei imediate şi consecinţele nefaste pe termen lung. Este adevărat, nu există alternativă la „aderare” (oricum România s-ar fi integrat în sistemul tehno-economic global, Uniunea Europeeană este doar calea directă). Avantajele imediate ale integrării îi orbesc însă pe intelectualii noştri, care nu mai văd partea goală a paharului. În mod paradoxal, „standardele occidentale” nu au dus la o creştere substanţială a calităţii vietii. În marile oraşe, globalizarea înseamnă mall-uri anonime, trafic infernal, poluare, birocraţie şi corupţie endemică, ritm de muncă alienant impus de neosclavagismul voluntar din marile corporaţii şi goana permanentă după valori materiale. La sate, globalizarea n-a făcut decât să desăvârşească procesul început sub comunişti: distrugerea sistematică a vieţii ţăranului romăn.

Atât conservatorii radicali, cât şi personaliştii susţin că globalizarea şi ideologiile ei (tehnoglobalismul) nu sunt ireversibile. Ele pot fi dezamorsate la nivelul realităţilor locale, unde globalismul se loveşte de puterea tradiţiei şi a relaţiilor personale.6

Un discurs critic alternativ trebuie să refuze, nu numai pseudosoluţiile oferite de postmodernitatea instituţionalizată, ci însăşi problematica ei diversionistă. În România de astăzi, anti-semitismul populaţiei, homofobia, încălcarea „gravă” a drepturilor omului, icoanele din şcoli, „trecutul legionar” sunt chestiuni lansate spre discuţie în spaţiul public pentru a distrage atenţia de la adevăratele probleme.7 Postmodernitatea instituţionalizată, prin maşinăria propagandistică a tehnoglobalismului, inventează probleme false sau le pune pe cele reale în termenii care-i convin. Fie că suntem de acord cu „încălzirea globală”, fie că o negăm, avem obligaţia s-o formulăm în termenii lui Al Gore. În România, dezbaterea iscată de prezenţa icoanelor din şcoli a pornit de la o situaţie inventată de filiala românească a unei organizaţii mondialiste. Problema „drepturilor omului” în România este adusă pe tapet în mod artificial de un cerc restrâns de românofobi atei, şi ei în solda mondialiştilor sângişti. Aşa-numita „societate civică” dă lecţii de democraţie şi occidentalism de pe poziţiile ong-urilor finanţate de un George Soros. Inventează noi şi noi drepturi pentru „minorităţi” pentru a slăbi statul naţional şi unitatea organică a neamului (formaţiunile globaliste gen UE nu se pot întări decât prin slăbirea statelor naţionale considerate „anacronice”). „Noua dreaptă” mimează o „opoziţie constructivă”, promovează „dialogul” şi „discernământul”, aminteşte mereu de virtuţile liberale şi libertariene ale capitalismului fără să-şi dea seama că tehnoglobalismul şi „ingineriile financiare” de astăzi au prea puţin în comun cu sistemul economic din secolul trecut.

Nu mi-am propus în acest articol să trec în revistă soluţiile „personaliste” şi (radical) conservatoare. O voi face cu o altă ocazie. Am vrut doar să atrag atenţia cititorilor asupra existentei în spaţiul nostru cultural al unui discurs critic decis să „schimbe paradigma”. Nu sunt deloc sigur că va reuşi. Există însă o speranţă…

NOTE:

1 Include vechi activişti comunişti şi colaboratori ai securităţii, convertiţi la „societatea deschisă” şi răspândiţi prin tot felul de ONG-uri şi asociaţii ale „societăţii civile”. Lor li se adaugă „dizidenţi” de faţadă din timpul regimului ceauşist şi unii tineri, strategic plasaţi în presa centrală care, în numele „dreptului la diferenţă”, se vor… simpatizanţi comunişti.

2 Amestec pestriţ şi ciorovăitor de liberalo-libertarieni, ortodoxisti ecumenici, „copii ai Fiinţei” (filozofi atei de inspiraţie heideggeriană) şi alţi „dreptaci” adaptaţi la Sistem.

3 Prin Sistem înţeleg forma de organizare socială impusă de tehnoglobalism în care viaţa omului tinde să fie administrată ca un simplu detaliu tehnic într-un complex angrenaj industrial. Integrarea şi logica sistemică sunt proprietăţi ale maşinii care pot fi transferate domeniului social doar prin bruscarea integrităţii organice a fiinţei umane şi a lumii sale create în urma unui îndelungat proces istoric. Mulţi intelectuali români confundă Sistemul cu „economia de piaţă”, şi „societatea occidentală” fără să-şi dea seama că ne aflăm în faţa unei situaţii RADICAL diferite de cea din trecut. O cauză majoră a cecităţii lor intelectuale este sistemul explicativ închis şi redundant prin care “elitele” percep realităţile contemporane. “Elitele” exclud în mod mecanic ideile imprevizibile, adoptând în schimb convenţionalismul gândirii instituţionalizate şi superficialitatea unor formulări „găunoase: „atitudine occidentală/antioccidentală”, „societate deschisă”, „statul de drept” „proamericanism” si multe altele.

4 Ciorovăiala permanentă dintre grupuri şi găşti din viata noastră culturală nu este bazată pe o confruntare de idei şi o tensiune creatoare între diferite personalităţi. Totul este o însăilare de argumente superficiale şi banalităţi, un simplu zgomot de fond.

5 Presa din mainstream nu îşi face niciun scrupul în a cenzura ideile „politic incorecte”. Numai în ultimele luni (din 2007) mi-a fost refuzat un interviu la o publicaţie cu renume din Bucureşti, ce aparţine Uniunii Sciiitorilor, (pe motiv de „antioccidentalism” ) și mi-au fost taiate pasaje, fără știrea mea, dintr-un articol apărut într-un cotidian central. Semnalele care le primesc de la intelectualii din ţară sunt îngrijorătoare. Există o „microcenzură” operată în primul rând de directorii, redactorii șefi şi şefii de redacţie care „filtrează” ideile politic incorecte, impunând un climat de conformism cultural generalizat.

6 Pervertirea relaţiilor personale, transformarea lor în legături ocult reticulare sau de tip mafiot nu se explică prin „balcanismul” românilor, ci prin bulversarea brutală a relaţiilor interpersonale fireşti de către comunism şi pseudocapitalismul zilelor noastre. Dacă în România „relaţia personală” este echivalată „mitei” şi relaţiei de cumetrie, de vină nu-i „personalismul” românilor, ci noul obscurantism promovat de Sistem în varianta sa dâmboviţeană. „Mafia se potriveşte de minune pretutindeni pe solul societăţii moderne. Ea este în creştere la fel de rapidă ca şi celelalte produse ale muncii prin care societatea spectacularului integrat (Sistemul, nota mea) îşi modelează lumea. Mafia se dezvoltă odată cu imensele progrese ale computerelor şi ale alimentaţiei industriale, ale completei reconstrucţii urbane şi ale mahalalelor, ale serviciilor speciale şi ale analfabetismului. (Guy Debord, Societatea spectacolului, EST, Bucureşti, 2001)

7 Când femeile mor de atâta trudă prin birourile multinaţionalelor, sau supravieţuiesc „pe antidepresive”, când îşi abandonează copiii în ţară pentru o bucată de pâine câştigată în sistem de neoiobagie (fie ea şi bine plătită) prin „ţările comunitare” – putem oare să afirmăm cu seninătate că „patriarhatul românesc” e de vină?

Autor: Ovidiu Hurduzeu

Loading...
loading...

1 COMENTARIU

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.