„Omul politic trebuie să intre în arena publică numai dacă are un ideal de pus în valoare”

2
84

mihail-manoilescu„Pentru a aduce puţină lumină în haosul etic al politicii, trebuie să ne întoarcem mai întâi puţin asupra raţiunii de a fi a omului politic, care este funcţiunea sa şi asupra originii obligaţiilor sale care se găsesc în mandatul său.

Funcţiunea omului politic este să urmărească şi să realizeze un ideal al binelui public; mandatul său este să reprezinte un grup social oarecare în interesele şi aspiraţiile sale. A fi om politic înseamnă a lua şi a-şi ţine angajamentele, în calitate de mandatar voluntar al unui grup social, în vederea realizării unui ideal.

Omul politic trebuie să intre în ceea ce se cheamă arenă publică, numai dacă are un ideal de pus în valoare; altfel, prezenţa sa este lipsită de orice sens şi de orice legitimitate. El rămâne acolo atât timp cât există oameni care să-l urmeze şi care să-l reclame ca mandatar, dar trebuie să se retragă în momentul în care nu mai reprezintă nimic decât propria persoană şi ambiţiile sale.

El nu este decât un instrument şi nimic mai mult şi nu ar putea niciodată să pretindă dreptul de a-şi erija eul ca entitate autonomă, pe planul superior al finalităţilor. […]

De altfel, în contractul tacit pe care l-a făcut cu un grup în momentul în care a acceptat în mod voluntar să-i fie mandatar, el n-a putut să formuleze vreo condiţie în ceea ce priveşte persoana sa şi a acceptat din capul locului rolul său instrumental, făcându-şi chiar o glorie din a fi în serviciul grupului sau al cauzei! Orice om public face o profesiune de credinţă din dezinteresarea lui personală; orice orator politic îşi dovedeşte umilitatea în faţa mulţimilor şi exclamă, cu un gest pe care vrea să-l facă sublim: „Ce importanţă are persoana mea!”.

Vorbind astfel, el proclamă un mare adevăr, fără însă să creadă neapărat în el, însă auditorii lui au dreptul să-l ia în serios şi să tragă la momentul indicat toate consecinţele. Şi acest moment soseşte întotdeauna. Deoarece în cariera omului politic se prezintă întotdeauna o împrejurare în care să fie nevoie ca el să părăsească fie o mare demnitate în stat, fie însăşi viaţa politică. Atunci trebuie ca el să dea dovada virtuţilor şi a onestităţii sale.

Omul politic într-adevăr prob este acela care este totdeauna gata să se retragă. Dacă se comportă în alt fel, atunci este un vulgar politician, avid sau vanitos, care preferă onorurile onoarei.

Dacă păstrează o funcţie politică dincolo de necesitatea obiectivă de ordin public care i-a încredinţat-o, el comite indelicateţea calificată, care e numită abuz de mandat. Dacă pe deasupra este pus în situaţia dureroasă de a-şi sacrifica persoana pentru a-şi salva patria sau naţiunea, atunci ar fi un truism să se afirme că el nu trebuie să ezite niciun moment. Iar din gestul său nu are dreptul să-şi facă nicio glorie, acesta reprezentând o simplă obligaţie de onestitate şi o aplicare consecventă a contractului său iniţial de mandat. Într-o situaţie analoagă, un militar nici n-ar îndrăzni să se gândească la salvarea lui personală; de ce ar face-o omul de stat? […]

Eroismul militar constă în a accepta moartea pur şi simplu; eroismul politic – în a accepta moartea civilă. În ambele cazuri, omul se lasă ucis pe loc, respectând o regulă care este un imperativ permanent al patriei sale.

Însă în clipa supremă a sacrificiului, soldatul murind se consolează cu certitudinea că numele său va fi onorat de compatrioţi; mult mai nenorocit decât acesta, omul de stat care cade la postul său, este sigur că va fi condamnat şi calomniat şi că va asista la propria lui decădere!

Şi totuşi, nimic nu trebuie să-l zdruncine în alegerea sa. Căci a cădea în demagogia naţionalistă, în momentul în care existenţa ţării însăşi este în primejdie şi orice hotărâre trebuie luată exclusiv în funcţie de interesele prezente şi viitoare ale statului, înseamnă nu numai a fi lipsit de credinţă faţă de mandatul său, ci a profita în mod ignobil de nenorocirile ţării, pentru a-şi crea o aureolă, dar mai înseamnă încă şi a comite o crimă faţă de patria sa. Aceasta este adevărata trădare, condamnată de o etică profundă, iar nu trădarea aparentă, condamnată de tribunalele fanaticilor”.

Fragment din Mihail Manoilescu, «Etica politică». Traducere din limba franceză de Elena Manoilescu, prefaţă de Vasile Morar, repere biografice, note şi postfaţă de Mihai Dinu. Bucureşti: Spandugino Publishing House, 2010, pp. 154-157.

Mihail Manoilescu face un portret al omului politic într-un moment în care fostul ministru al Afacerilor Străine în guvernul Gigurtu se afla între două arestări. Scrisă între 1946 și 1947, «Etica politică» este un volum impresionant prin claritatea şi onestitatea ideilor enunţate. Recitit astăzi, volumul profesorului, sociologului, economistului, omului politic, oratorului şi eseistului Mihail Manoilescu îşi dezvăluie actualitatea şi acuitatea.

Mihail Manoilescu (n. 9 decembrie 1891, Tecuci – d. 30 decembrie 1950, închisoarea Sighet) a fost un publicist, gânditor economic și politic, politician român dintr-o veche familie aristocratică.

Printre alte funcții publice pe care le-a deținut, Mihail Manoilescu a fost ministru al afacerilor străine al României în vara anului 1940, în cadrul guvernului Ion Gigurtu. Gândirea sa economică a trezit interes în America de Sud.

În 1937, Manoilescu a început să finanțeze publicația «Buna Vestire», oficios al organizației Garda de Fier. A fost membru în Senatul legionar.

În iulie 1940 a fost desemnat ministru de externe în guvernul pro-nazist condus de Ion Gigurtu.

Luând la cunoștință de noua frontieră pe care o trasase „Arbitrajul de la Viena” , ministrul Manoilescu „s-a prăbușit pe masă leșinat”, conform mărturiei ministrului de externe italian, Galeazzo Ciano. Cu toate acestea, în calitatea sa oficială, la 30 august 1940, Manoilescu a trebuit să semneze Dictatul de la Viena, prin care Germania și Italia au acordat Ungariei o importantă parte a Transilvaniei.

Pe 12 octombrie 1944, la puțin timp după începutul ocupației sovietice, Manoilescu a fost întemnițat fără proces, timp de 14 luni. După eliberare, în perioada decembrie 1945 – decembrie 1948 și-a oferit experiența în economie noilor autorități comuniste. A fost arestat din nou în decembrie 1948 și întemnițat fără a fi judecat; a fost deținut în închisorile de la Jilava, Ocnele Mari și Sighet, fiind grav bolnav, iar la Sighet („închisoarea elitelor”) a murit la sfârșitul lui 1950.

Comentarii Facebook

2 COMENTARII

  1. W. Churchill spunea ca lui nu-i plac oamenii politici doar oamenii de stat ! De ce !!!!!!??? Pentru ca oamenii politici se gindesc numai la viitoarele alegeri pe cind oamenii de stat se gindesc la generatiile viitoare !!!!!

  2. Foarte detaliat, acest articol. Faptul că Manoilescu a leșinat când a văzut la Viena harta sfâșierii Transilvaniei a fost implozia la ce, dincolo de filozofie exprima George Topârceanu în ”Noapte de mai”:
    «Acum în pieptul tău coboară
    Revolta caldă, ca un val.
    Alungi vedeniile triste
    Din lumea celor fericiţi,
    Şi mii de gânduri anarhiste
    S-aprind în ochii tăi trudiţi.
    O, cum ai răscula norodul,
    ,,Sărmana plebe care-asudă”, —
    Ai da nebun cu calapodul
    În rânduiala asta crudă!
    Va trebui să vie-odată
    Acel feeric viitor…»

LĂSAȚI UN MESAJ