„Sminteala este o condiţie necesară vieţii de azi”

constantin-romanescuAcademicianul Constantin Romanescu s-a stins din viaţă în Ajunul Crăciunului lui 2016, la vârsta de 89 de ani. Medic psihiatru la Spitalul de Psihiatrie «Socola», academicianul face o analiză critică a societăţii româneşti într-unul din ultimele interviuri acordate cotidianului «Evenimentul Regional al Moldovei». Constantin Romanescu a fost membru al Academiei Române, profesor de Istoria medicinei şi psihiatriei la Universitatea de Medicină şi Farmacie «Gr. T. Popa» Iaşi şi membru în Organizaţia Mondială a Sănătăţii

– Cum aţi caracteriza societatea românească din zilele noastre?

– În prezent asistăm la o nebunie socială, o degradare totală a simţului moral şi a conduitei. Spectacolul vieţii de astăzi devine, în anii noştri, fascinant şi, fără să exagerez, seamănă cu un film scăpat de sub control, amintind de acele vechi pelicule în care personajele o luau razna, mânate de o hipermobilitate bizară, ritmurile scenelor devenind mai importante decât semnificaţia lor. Comportamentele aberante crescând, cultivarea violenţei şi a perversiunilor, pornologia şi pornografia, libertatea concepută ca libertinaj, agresivitatea, abandonul familial, comportamentul aberant în căsătorie şi în familie, sinuciderile, sunt câteva din temele care alcătuiesc povestea existenţei unei omeniri în plină agitaţie. Haosul care s-a instalat în cele mai multe planuri ale vieţii sociale a dus la inversarea raporturilor valorice de bază.

– Din acest amalgam de simptome prezentate, am putea pune un diagnostic societăţii în care trăim?

– Diagnosticul nu este greu de stabilit: trăim într-o societate nebună, nebună, nebună. Spun toate acestea cu toată responsabilitatea. Nu glumesc, sunt foarte sincer şi este foarte trist ce trăim în aceste vremuri.

-Din ce cauză s-a ajuns la această situaţie?

-Este greu de spus din ce cauză nebunia, dintr-o stare excepţională, a devenit a problemă cotidiană. Nu mai avem modele de valoare care să influenţeze pozitiv tineretul, care, în plus, este îndepărtat de marile probleme ale contemporaneităţii. Tineretul nu mai citeşte şi o parte din vină o au şi pleiada unor aşa-zişi creatori de artă care sunt fascinaţi de absurdităţi. Ce este iraţional şi anormal este considerat normal în zilele noastre. Pe vremea mea, când eram student, în fiecare săptămână ne întâlneam cu marii scriitori de atunci şi am avut ocazia să fiu uimit de Ionel Teodoreanu, Minulescu sau Liviu Rebreanu. Toţi aceştia au constituit pentru mine nişte amintiri solide şi, pentru toţi din generaţia noastră, nişte repere pentru viitorul nostru.

– Care ar fi leacul care ar duce la vindecare?

– Este foarte greu de spus care ar fi leacul. Din păcate, nu văd pe nimeni interesat să-l găsească, ci mai degrabă să alimenteze această stare de haos. Educaţia este singura şansă spre vindecare a acestui popor. Suferim mult din cauza lipsei de educaţie. Practic, acum culegem roadele. Ce pretenţii să avem de la educaţie, când după un ministru cum a fost Spiru Haret au venit nişte amatori la conducerea Ministerului Educaţiei, care nu cunosc limba română?

De curând, am văzut la televizor o ştire prin care se anunţa că în România sunt un milion de copii analfabeţi. O astfel de cifră este fantastic de mare, pentru vremurile în care trăim. Deşi am prins vremea războiului, eu, personal, nu am avut colegi analfabeţi, pentru că învăţământul era un proces foarte riguros şi chiar se făcea şcoală. Copiii mergeau desculţi la şcoală, de multe ori flămânzi, pentru că trăiam vremea foametei, însă aveau note bune sau, cel puţin, ştiau să scrie şi să socotească.

Pentru poporul român, în acest moment, învăţătura este ca apa şi oxigenul. Educaţia cu rezultate foarte proaste spune multe despre o societate. Fenomenul este mult mai amplu şi observ că este un dezinteres total, nu numai în România.

– Familia reprezenta stâlpul de bază al societăţii. Ce statut mai are ea în vremurile noastre?

– Este un dezinteres total pentru instituţia familiei. Tinerii nu mai vor să se căsătorească şi să facă copii, din cauza mizeriei. Și pe vremea războiului era mizerie, dar tinerii aveau curaj şi porneau împreună să înfrunte greutăţile vieţii, ajungând să aibă familii solide. Acel curaj nu îl mai văd acum la tineri, care preferă să trăiască fără responsabilitatea pe care le-o dau o familie.

– De câţiva ani traversăm şi o criză economică. Ce influenţă a avut aceasta la  haosul la care făceaţi referire?

– Este o criză interesantă, cea pe care o trăim în zilele noastre. Nu este o criză de foame, ci o criză morală, mai gravă decât lipsurile materiale sau lipsa hranei. Pot să afirm că, în prezent, criza pe care o traversăm are puţine aspecte economice şi mai degrabă aspecte morale. Și revin iar la educaţie, care are nevoie de modele, iar societatea noastră nu le mai are. Ne pleacă tinerii, pentru că nu se mai regăsesc în ţara în care s-au născut. Societatea trebuie să-şi extragă modele din cei care au ales să nu plece din ţară şi au preferat să reziste în condiţiile actuale.

Criza morală se datorează şi îndepărtării omului de suflet. Din acest motiv, biserica ar trebui să facă mai mult pentru a se apropia de sufletul oamenilor.

– Totuşi, din cauza crizei economice, spitalele de psihiatrie sunt pline de persoane diagnosticate cu depresie. De ce a crescut acest diagnostic?

– Depresia este o stare generală în România. Ne confruntăm cu foarte multe cazuri de acest gen, încât s-a ajuns să fie obligatorie această stare. Mai grav este că în această stare s-a înscris nenorocitul de tânăr. Sunt împotriva popularizării depresiei. Toată lumea este în depresie sau se sinucide. Sunt împotriva acestui gen de mentalitate. Se discută foarte mult despre depresie. Oamenii se însingurează foarte mult şi din acest motiv ajung în pragul depresiei. Presa a ajuns să păstreze pagini întregi cu probleme care ţin de psihiatrie şi asta alimentează fenomenul.

Pe lângă depresie, mai grav este că sinuciderea a atins cote alarmante în rândul copiilor. Puţini specialişti se întreabă de ce a crescut acest fenomen. Copiii care recurg la un gest extrem se simt singuri, se simt alungaţi, se simt orfani, chiar dacă nu sunt orfani, sunt într-o stare de disperare. Și un câine care nu are un stăpân suferă, dar ce să mai vorbim de un copil? Sinuciderea la copii este foarte gravă şi nu se face nimic. Mai grav este faptul că noi privim sinuciderea cu o normalitate ieşită din comun şi am ajuns să o asimilăm ca pe un aspect al normalităţii.

– Mai putem face diferenţa între normal şi anormal, în zilele noastre?

– Normalităţile sunt foarte căutate. Nu ştim ce este normal, nu avem o criteriu de apreciere a normalităţii după impresii personale sau scheme psihologice, care sunt greu de crezut, pentru că sunt creaţii artificiale. În curând, s-ar putea să nu mai ştim care este faţa firească a lumii. Schimbarea raportului între firesc şi nefiresc, până la inversarea acestor repere, constituie esenţa fenomenologiei determinate de marile prefaceri contemporane. Am putea spune că suntem angajaţi într-o coabitare cu nebunia. Nici nu am exagera prea mult. Avalanşa de evenimente catastrofale, evidentă la tot pasul, lasă impresia că pentru a trăi normal în societatea actuală nu strică să fii puţintel nebun. Sminteala este o condiţie necesară vieţii de azi.

În anul 1970, Constantin Romanescu a participat la un experiment unic; şi-a inoculat virusul malariei pentru a testa un medicament. Experimentul a avut două scopuri: pe de-o parte, să testeze medicamentele antimalarie proaspăt apărute pe piaţă şi, pe de altă parte, să salveze câteva sute de pacienţi diagnosticaţi cu sifilis nervos, boală considerată incurabilă la acea vreme de majoritatea reprezentanţilor comunităţii ştiinţifice internaţionale

«Meritam alte amintiri», de Constantin Romanescu

În anii de după război, când familia mea trecea prin încercări grele, când tata aștepta să fie „ridicat” (termenul era consacrat, arestările politice constau în „ridicări” nocturne), un rol important în existența noastră îl avea o ladă; un lădoi mare, greu, de lemn solid, cred că era stejar, cu încheieturile ferecate în colțari de fier, închis cu două lacăte sigure. Obiectul nu avea niciun nume, nu-i spuneam în niciun fel, dar credeam că este „lada de zestre” a familiei. Mulți ani am dormit pe această ladă, toți anii studenției; nu mă deranja deloc duritatea suprafeței peste care o pătură groasă închipuia o saltea. Nu știam ce conține, ce tezaur ascunde această ladă; mă gândeam, desigur, la acest „tezaur” misterios, dar adormeam atât de repede, încât nu aveam timp să formulez măcar o impresie. Bineînțeles, am aflat într-o zi ce era în ladă; erau scrisori, multe fotografii și nu mai știu ce acte ale unor proprietăți din Basarabia, de unde, din Soroca, erau bunicii la care stăteam; nu mai trebuie să spun că aceste „proprietăți”, o casă, o vie, o livadă, s-au pierdut pentru totdeauna, că le-a înghițit istoria.
Bunica mea, o femeie cu foarte puțină carte, devenise (fiind o cititoare pasionată și foarte inteligentă) un autodidact de o cultură și înțelepciune care mă uluiau (rămânând totuși foarte echilibrată și cu o armonioasă viață sufletească). Spunea din când în când că în lada aceea este tezaurul ei. Mic tezaur și totodată uriaș; știam că se referă la tezaur ca noțiune spirituală, nu la avere.
Nu știu ce o fi devenit, cu timpul, „lada de zestre”. Tezaurul s-a mai pierdut și el, împărțit între membrii familiei care au luat, cum s-a întâmplat, unii niște fotografii, alții niște scrisori, au dispărut și cele câteva cărți din ladă, câte un guler de blană scumpă, mâncat de molii, niște dantelă de Bruges…
Singura mea moștenire de pe urma acestei trecătoare și triste istorii a rămas convingerea că, virtual sau, uneori real, fiecare dispunem de un tezaur: câteva fotografii, câteva imagini, amintiri care se înscriu în ființa noastră; pentru că, vorba nu mai țin minte cărui francez, „amintirile sunt singurul loc în care ne putem refugia”.
Sigur, într-o perioadă ca aceasta în care ne aflăm, adevărurile sunt condiționate de consistența materială și este utopic să deturnăm înțelesul supremului cuvânt, tiranul cuvânt care este averea. Numai unul ca Zorba, deschizindu-și brațele să cuprindă muntele, măslinii și portocalii și marea albastră a Greciei, își permitea să exclame: „Avere… bogăție… uite la lumea asta minunată… este a mea, a noastră… Ce oameni sunt mai bogați decât noi?”. Zorba era serios în neseriozitatea lui, dar cine are geniul sfidării, al nepăsării, geniul libertății, cum le avea Zorba? La urma urmei, Zorba rămâne o ficțiune.
Să mă întorc, deci, la tezaurul de care vorbeam…
Nu mai știu unde o fi lada de zestre, s-a pierdut într-o putrezire de gunoi sau într-un foc purificator…
Metafora, adică tezaurul, care cuprinde amintiri și fapte esențiale, mi-a prins totuși bine… Am asimilat-o ființei mele, propriei mele istorii. Sunt o colecție de amintiri, impresii, de dorințe satisfăcute sau nu. Și mai ales de vise și iluzii… Seamănă această colecție cu ceea ce încearcă să demonteze și să dezarticuleze psihanaliza? Numai aparent. Am cunoscut (poate cel mai bine dintre „psihanaliștii” români), într-o școală pariziană celebră, cea mai ilustră psihanaliză, psihanaliza la ea acasă. M-am convins că este o tehnică perfect pusă la punct conceptual, dar, totodată, o metodă distructivă; analiza extrage din contextul faptelor structurile, examinează toate piesele care compun sufletul. Încearcă să le restaureze și să le pună la loc, dar rezultatul seamănă teribil cu o mică sceneta a lui Chaplin: ceasornicar, i se aduce la reparat un ceas scump, care „întârzie, dar… merge”; îl desface meticulos, extaziat de perfecțiunea mecanismelor; masa la care lucrează se umple de măruntaiele ceasului. Când încearcă să remonteze obiectul, nimic nu se articulează, ceasul a devenit o grămadă de piese izolate… Nu pot uita fermecătorul gest de neputință al lui Chaplin, îngrămădind ceasul desfăcut într-o bască și ridicând, dezolat, din umeri. Nu-l mai poate pune la loc…
Psihanaliza desface și ea piesele sufletești componente, dar nu restabilește nimic. Insul pleacă cu sufletul îngrămădit într-o bască; în schimb, i se întâmplă totuși ceva: contractează un supliment de boală, o nouă formulă simptomatologică, devine filosoful propriei sale suferințe…
Nu vreau să repet întâmplarea, să descompun, în piese amintirea lăzii de zestre; vreau însă să restabilesc ceea ce a fost odată un tezaur, să elimin ceea ce nu mi se potrivește, să rețin imaginile, amintirile, visele care sunt ale mele, să le pun la locul lor.
Dacă mă gândesc bine, această ordonare nu mă explică numai pe mine: ea explică o generație, caracterizează o zonă cronologică din care fac și eu parte, este o problemă de antropologie. Ce aș reține din acest tezaur care, în mod firesc, este haotic, o ladă de vechituri?
Aș reține, sigur, și bune, și rele, cum a fost viața mea (și a unor generații apropiate).
Pun în ordine, cu gândul la sfânta mea bunică – foarte ordonată – câteva imagini; sunt, de fapt, niște fotografii care s-au imprimat în sufletul meu: o câmpie fără sfârșit, întinsă în dimensiuni amețitoare, făcând concret infinitul. Eram copil mic, stăteam într-o căsuță pe malul românesc, înalt, al Nistrului. Peste apa Nistrului, dincolo, era câmpia rusă care mă înfiora, dar mă și atrăgea, amestec de sentimente care a rămas totdeauna în sufletul meu în care, poate de atunci, a apărut o tendință de vagabondaj irepresibil. Și acum visez s-o iau razna; privesc, de exemplu, «Mersul trenurilor» (care, într-o vreme, era romanul meu de căpătâi). Mă las purtat de visări hoinare, aiurea, sunt gata (ce neplăcut este să trebuiască să fii serios!), de exemplu, să mă urc în gări necunoscute și să ajung la alte gări necunoscute. Vă spune ceva perspectiva de a lăsa baltă totul și de a face un drum pe calea ferată de la Deda Veche până la Sărățel? Sigur că nu, cititorii mei sunt oameni normali. Dar eu aș vrea să mă duc spre nordul transilvănean cu un alt fel de tren decât solemnul rapid, să trec prin stații cu nume neobișnuite (Sieu, Sieul mare, Sieul mic…), să rămân acolo câtva timp, să trăiesc în provincia de acolo.
Tot în ladă, alături de aceste vise (nesănătoase?) voi păstra unele amintiri teribile, și ele încrestate profund în mine. Una, din prima copilărie, când, dându-mi cineva un binoclu, urmăream viața de dincolo de Nistru, unde știam că era revoluție. Lumea vorbea cu spaimă și eu mă temeam de revoluție. Mă tot uitam prin binoclu, îmi plăcea să privesc un ritual petrecut în fiecare seară în satul de peste Nistru, care se chema Tichinauca. Prin binoclu urmăream cum spală flăcăii caii și auzeam fetele cântând atât de duios, încât îmi curgeau lacrimile. Fetele acelea erau frumoase și o căldură plăcută mă apuca privindu-le. Eram destul de prost și pe atunci, pentru a nu înțelege mai mult. Nu am priceput nici de ce s-au adunat oamenii cu o fanfară care cânta Internaționala pe malul rusesc, într-o zi în care la noi era Paștele, de ce au adus câțiva oameni legați între ei și au îndreptat către ei puștile; de ce au căzut oamenii aceia, unul peste altul, dar legați într-o grămadă agitată, de le-au sărit cușmele din cap, de ce urla câinele nostru, Grivei. Când am înțeles, m-a apucat un plâns cu sughiț. Rezultatul a fost curios: am privit de atunci la malul rusesc cu binoclul întors, să îndepărtez, în mintea mea, locurile acelea.
Am să pun în lada mea de zestre și pogromul de la Dorohoi, la care am asistat de la câțiva metri, văzând cum se trage cu toporul în capul unor elevi evrei, măcelăriți acolo de niște soldați (aflați în trecere cu regimentul prin orașul nostru; veneau de la Cernăuți).
…Frumoasă zestre… Ca și trenurile de refugiu, în care am călătorit douăzeci de zile pe o platformă, sub ninsoare rea, cum sunt ultimele ninsori ale iernii.
Toate acestea m-au înzestrat, pe mine și pe cei de un leat cu mine, cu un anume profil sufletesc.
Dar o să adun cu grijă, așternându-le la loc ferit, și       „altfel” de imagini. Câteva, puține, cărți, amintiri din călătorii – unele uluitoare; concerte de neuitat; marile spectacole de teatru (când încă nu era invadat de rugina vulgară a modernismului precipitat), vreo două carnete… amintiri despre pentru ce merită trăită o viață; și câteva grațioase figurine încrustate în elegant filigran. Aș pune și vreo două flori uscate, câteva imagini despre niște peisaje pe care (fiindcă aș fi vrut să fiu pictor) le-aș fi pictat…
Ar mai fi, sigur, câteva ceva… Dar, cum ar spune Bacovia, „ceva nu-i bine aici pe pământ”.
Și i-aș da drumul lăzii pe Apa Sâmbetei… Generațiile noastre cred că meritau alte amintiri…

Loading...
loading...

3 COMENTARII

  1. Printre indivizi, nebunia este o raritate: dar în grupuri, partide, popoare, epoci este o regulă.

    citat celebru din Friedrich Nietzsche

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.