Blestemul numit Francisco Macias Nguema

0
148

Pentru cei care cred că Ceauşescu, Jivkov sau Jaruzelski au fost nişte nebuni, avem o surpriză.

Pe continentul negru s-au perindat de-a lungul vremii în fruntea noilor state apărute în anii 50-60 tot felul de ”oameni politici” veniţi din rândul poporului asuprit de imperialişti. Mulţi dintre aceştia au rămas necunoscuţi în afara zonei în care au „activate”, deşi au reprezentat adevărate coşmaruri şi blesteme pentru populaţia care a trebuit să-i îndure. Evident, populaţia care le-a supravieţuit… Este imposibil de făcut un top al lor, deşi sunt câţiva care au ieşit mai mult în lumina reflectoarelor occidentale, precum Idi Amin, Bokassa sau Mobutu. În umbra lor, în ţări dintre cele mai sărace şi uitate de lume, au crescut falnici alţi asemenea patrioţi care au avut ca singur scop îmbogăţirea lor şi a clicii din care făceau parte şi aruncarea populaţiei într-o disperare şi deznădejde necunoscută nici măcar în timpurile coloniale.

Ceea ce se credea a fi un miracol pentru populaţia de culoare, decolonizarea, a devenit pentru majoritatea statelor Africii sub-sahariene un blestem crunt, imposibil de îndurat chiar şi pentru africanii cei plini de viaţă, indiferent de situaţie. Mulţi dintre conducătorii lor au preluat toată puterea pentru ei şi nu i-au mai dat drumul decât alungaţi de la putere sau ucişi de vreo juntă militară dornică de a le lua locul.
Într-unul dintre cele mai mici şi mai neînsemnate state africane şi-a găsit solul prielnic probabil cea mai cruntă dictatură din Africa postbelică. Supranumită din această cauză „Dachau al Africii”, după celebrul lagăr nazist, Guineea Ecuatorială a experimentat unsprezece ani de teroare comparabilă doar cu a altui descreierat al timpurilor noastre, Pol Pot din Cambodgia.

„Unicul Miracol” sau „Marele Maestru al Educaţiei, Ştiinţei şi Culturii” aşa cum se autointitula Francisco Macías Nguema, a reuşit prin modul absolut despotic şi bolnav în care a tras frâiele ţării să îşi determine inclusiv soţia fugă din ţară!
Guineea Ecuatorială este una dintre cele mai mici şi mai slab populate ţări africane. Constă dintr-o parte continentală şi una insulară, cea mai importantă insulă fiind Bioko, unde se găseşte şi capitala, Malabo. Anterior independenţei dobândite în 1968, a fost una dintre puţinele colonii spaniole din Africa. Peste 90% din populaţia actuală s-a declarat creştină, marea majoritate fiind romano-catolici, religie preluată de la spaniolii ce au administrat teritoriul ţării pentru mai bine de o sută de ani. Anul 1968, anul declarării independenţei, a fost începutul unei perioade negre pentru populaţia şi economia statului nou înfiinţat. După unsprezece ani de teroare nemaiîntâlnită nici măcar în Africa, Francisco Macias a fost înlăturat de la putere printr-o lovitură de stat sângeroasă condusă de nepotul său, Teodoro Obiang Nguema Mbasogo, cel ce conduce şi astăzi ţara, la mai bine de 30 de ani de la înlăturarea unchiaşului său iubit.

Deşi iniţiatorul unor reforme menite să modernizeze ţara şi să îmbunătăţească catastrofala situaţie economică, succesorul lui Macias a căzut treptat în patima unchiului său… probabil că ereditatea este foarte puternică în familia Nguema. Odată cu atentatele de la 11 septembrie, dar şi cu descoperirea unor imense rezerve petroliere pe terioriul ţării, brusc, micul stat neglijat de toată lumea, a devenit stat prieten al Occidentului, în special al SUA, nimeni alta decât Condoleezza Rice numindu-l pe Obiang, în 2006, „un bun prieten”. Astăzi, Guineea Ecuatorială are pe hârtie cel mai ridicat nivel de trai din Africa, dar în realitate peste 70% din locuitori subzistă cu mai puţin de 2 dolari pe zi. Tot ce se câştigă din petrol se duce direct în conturile tovarăşului Obiang din State. Celebra revistă Forbes a sugerat într-un articol că dictatorul african ar avea puşi la salteaua de peste ocean 700 de milioane de dolari doar din averea ţării. Plus ce-o mai avea el de cheltuială…
Să revenim la muşteriul nostru. În 1968, an dominat de revoltele studenţeşti şi de invazia Cehoslovaciei, se furişa pe nesimţite în politica mondială un personaj excentric, ce s-a dovedit ulterior a fi şi nebun, dar şi dependent de substanţe halucinogene cum ar fi „bhang” şi „iboga”. Printre primele sale măsuri ca şi preşedinte a fost introducerea partidului unic, de orientare socialistă (zice el) şi a unei miliţii care avea să rezolve toate treburile murdare gândite de Macias. Mulţi oficiali de pe vremea spaniolilor au avut o soartă crudă, unii dintre ei „s-au sinucis” în arest. Spre exemplu, ultimul prim-ministru, Bonifacio Ondó Edu, a fost înfometat, iar apoi executat într-una dintre infamele închisori ale regimului. Se estimează că regimul lui Nguema a ucis 80.000 dintre cei 400.000 de locuitori ai ţării, nenumăraţi alţii reuşind să fugă în vecini.

În scurt timp, absolut toate sforile erau trase de către preşedinte şi cei din clanul său. Demenţa absolută a atins-o în momentul în care şi-a propus să distrugă elita intelectuală a ţării, şi aşa săracă. A reuşit, iar ca măsuri suplimentare de siguranţă a interzis folosirea termenului de „intellectual”, dar şi purtarea ochelarilor, considerându-i o formă de aderare la acest curent atât de dăunător ţării.

Probabil inspirat de un camarad într-ale bolilor psihice, Mobutu, şi-a „africanizat” numele, devenind Masie Nguema Biyogo Ñegue Ndong. Până la urmă e o alegere personală, numai că el a mers şi mai departe şi a impus întregului popor (care mai trăia) să facă la fel.

Paranoia şi cultul personalităţii acestui individ au atins cote apocaliptice, probabil ajutate şi de consumul copios de substanţe halucinogene. Înainte ca Biserica Romano-Catolică să fie scoasă în afara legii şi ca preoţii să fie ucişi sau întemniţaţi, Papa Macias a ordonat ca fiecare slujbă să se termine cu refrenul: „Înainte cu Macias, totdeauna cu Macias, niciodată fără Macias”. Lupta împotriva idei de intelectualitate a continuat printr-o lege probabil unică în lume de a interzice educaţia! Un vandal economic, cum bine am găsit scris într-un articol, Macias n-a avut niciodată un plan de dezvoltare a ţării, cu atât mai puţin un sistem de strângere a fondurilor publice. Tot ce se strângea era din oficiu al său şi al celor din jurul lui şi transportat la una dintre locuinţele sale rurale. Treaba a devenit cu atât mai lejeră şi plăcută cu cât spre sfârşitul „mandatului” ultima piedică împotriva jefuirii absolute a statului a fost răpusă: tovarăşul l-a omorât pe guvernatorul Băncii Centrale. Opoziţie oricum nu mai exista, intelectualii fuseseră exterminaţi, iar frica în rândul populaţiei rămase captive era mult prea mare pentru ca cineva să-i mai poată ţine piept nebunului.
Pe plantaţiile de cacao lucrau şi o mână de imigranţi nigerieni, care, în 1976, au cerut o creştere a veniturilor. Rezultatul? Muncitorii au fost ucişi, iar personalul diplomatic nigerian bătut în ultimul hal de miliţiile loiale preşedintelui. În acelaşi an, Nigeria şi-a repatriat toţi cetăţenii care scăpaseră vii.
Spre deosebire de alte dictaturi, dictatura lui Macias a fost tulburătoare tocmai prin lipsa obiectivelor sale concrete. Nu a avut nicio doctrină (deşi se declara socialist), a izolat ţara total de lume, nici măcar în condiţiile „Războiului Rece” nu a încheiat nicio alianţă, a ruinat total economia, de fapt, aproape că a interzis-o. Deşi nu mai exista nicio brumă de opoziţie, temniţele erau pline ochi pentru că ochiul vigilent al „Miracolului Unic” detecta peste tot inamici ai regimului. Singurul regim politic cu care a avut similitudini este cel al măcelarului cambodgian Pol Pot. Ambele regimuri şi-au transformat ţările în lagăre de muncă, au distrus intelectualitatea şi economia şi au condus un genocid împotriva propriului popor.

La începutul anilor 70, Macias a transferat absolut toată puterea în mâinile sale prin decrete ce amendau constituţia din 1968. Astfel, în 1971, decretul 415 stipula că toate puterile deţinute anterior de guvern, instituţii, inclusiv puterea legislativă şi judiciară, va fi deţinută de el însuşi. În acelaşi an în care un alt dictator lua încet dar sigur calea nebuniei, legea 1 va pedepsi cu moartea orice ameninţare adusă preşedintelui sau guvernului, şi cu 30 de ani închisoare insultarea sau ofensarea şefului statului. Prin decretul 1 din 1972, se declară preşedinte pe viaţă… aici nimic spectaculos, aproape că a fost banal.
1975 vine cu două surprize gustate de publicul larg: prima, închiderea tuturor şcolilor. A doua a avut loc chiar în sfânta zi a Crăciunului. Macias a ordonat uciderea a 150 de opozanţi, execuţie ce a avut loc pe stadionul de fotbal din Malabo, sub acordurile duioase ale piesei «Those were the days» interpretate de Mary Hopkin, una dintre preferatele monseniorului.

Ce ar mai fi de spus? Nimic, eventual ca fiecare dintre cei ce vor citi acest articol să murmure un „Dumnezeu să-i ierte!” în memoria tuturor nevinovaţilor ce au avut ghinionul să fie prinşi descoperiţi în acest lagăr.

Unul dintre triburile minoritare din ţară, Bubi, originar din partea insulară a ţării, a fost aproape în întregime distrus.

În 1979, anul în care Macias a fost scos forţat din scenă, se consideră că ţara fusese practic curăţată de intelectuali şi străini. Cei care scăpaseră cu viaţă erau demult pe alte tărâmuri.

Cum tot ce e frumos se şi termină, şi anii de huzur ai lui Macias s-au închieat în 1979. Nepotul său şi fostul guvernator militar al provinciei Bioko, Teodoro Obiang, a organizat o lovitură de stat împotriva unchiului de la conducere. Deşi Macias s-a retras în junglă împreună cu loialii săi, în cele din urmă rezistenţa sa a fost înfrântă în circa două săptămâni. Împreună cu alţi şase apropiaţi, Macias a fost condamnat la moarte sub acuzaţiile de genocid, violarea drepturilor omului, crime împotriva umanităţii, deturnare de fonduri şi trădare. Sentinţa a fost executată în aceeaşi zi, în lipsa posibilităţii învinuitului de a face recurs, într-una dintre cele mai infame închisori, Playa Negra. Astfel s-a încheiat un capitol oribil din istoria Africii, dar din nefericire, succesorul şi totodată nepotul lui Macias, Obiang, conduce şi astăzi frâiele statului, iar regimul din ţară este considerat de către ONG-urile internaţionale ca fiind printre cele mai corupte şi antidemocratice din lume.

Deşi nu a atins niciodată cruzimea şi paranoia unchiului, nepotul care conduce de 32 de ani ţara este şi el considerat una dintre marile ruşini ale Africii post-belice. În 2003, la un post de radio unul dintre apropiaţii săi l-a declarat Dumnezeul Guineei Ecuatoriale. „Poate ucide fără a fi tras la răspundere şi fără a se duce în iad, pentru că este însuşi Dumnezeu, cu care este în contact permanent şi care îi dă putere”. În acest caz, poza de mai sus poate fi considerată prima poză din istoria omenirii în care a fost surprins Dumnezeu. Şi nu singur, ci alături de Condoleezza Rice, secretar de stat al SUA în timpul administrației Bush junior.

Lumea a treia

Comentarii Facebook

NICIUN COMENTARIU

LĂSAȚI UN MESAJ