Gâlceava Occidentului cu lumea

2
136

Orient OccidentOrice încercare de a aborda o problematică într-atât de alunecoasă precum interacţiunea incomodă dintre Occident şi restul lumii, în termeni de realpolitik, tinde să alunece într-o analiză a genealogiei sale paradigmatice. Poziţia geopolitică actuală a lumii vestice este în mod cert inseparabilă de evoluţia conceptuală ce a stat la baza devenirii acestei civilizaţii. Aşadar, demersul de faţă se doreşte a fi – mai mult sau mai puţin – o reiterare a problematicii postulate de ştiinţele sociale postmoderne, o întrebare care pătrunde mai adânc în criza epistemică ce domină Occidentul, iar nu o soluţie pentru o ghicitoare fără răspuns.

Plecând astfel de la premisa ideatică a genealogiei unei structuri sociale – în cazul acesta civilizaţia Occidentală – se cuvine să precizăm că fiecare comunitate îşi enunţă propriul raison d’etre sub forma unei Legi, fundament implicit a tot ceea ce ulterior comunitatea respectivă va găsi demn de a construi şi fundamenta în evoluţia ei. O astfel de bază constitutivă este, în mod necesar, sacrosanctă şi dincolo de orice dubiu dacă e ca societatea să se conserve şi să triumfe. Totodată, la rândul ei, Legea este supusă acestui mecanism genealogic, necesitând o instanţă exterioară şi explicită simplului fapt al promulgării. În genere, pentru ca o lege să devină Lege, ea nu trebuie elaborată şi promulgată în numele celor care chiar au iniţiat acest parcurs, ci trebuie să îşi reclame descendenţa dintr-un principiu superior şi obiectiv.
Având aceste chestiuni în vedere şi urmărind evoluţia paradigmaticii Occidentale, se pot distinge, în mare, trei „hegemonii” ideatice (urmărind modelul propus de Schürmann), răsfrânte în trei faze relativ distincte ale acestei civilizaţii. Astfel, pentru forma primară de coeziune a gândirii Occidentale, pentru civilizaţia elenistică, princiul hegemonic era „Unul”, principiu transcendent şi absolut, principiu spre care întreaga societate era obligată metafizic să tindă. Mai târziu, când hegemonia „Unului” şi-a pierdut susţinerea, societatea romană, ridicată pe ruinele defunctei viziuni greceşti, a postulat domnia principială a conceptului de „Natură”, principiu imanent cu care societatea era obligată moral să se armonizeze. În cele din urmă, odată cu zorii întunecaţi ai modernismului, chiar şi principiul „Naturii” s-a surpat, iar în vidul de putere ideatică lăsat în urmă, gânditorii occidentali au implantat principiul „Raţiunii”, presupus ca prezent în însăşi esenţa fiinţei umane, principiu ce trebuia doar cultivat şi exteriorizat în plan concret.
Din punct de vedere al acestei frământări epistemice a Occidentului, Legea – ca bază constitutivă a unei societăţi – a suferit şi ea modificări din punct de vedere al genealogiei. Astfel, de-a lungul timpului s-a considerat că Legea are un fundament, un punct de articulare răsfrânt fie sub forma unei instanţe transcendente, fie a unei instanţe naturale, fie având ca instanţă ultimă raţiunea. Oricare dintre aceste poziţii şi-a asumat, în general, două pretenţii imutabile: cea de universalitate şi cea de necesitate. În momentul când una dintre aceste pretenţii a atins un punct de failibilitate, întreaga paradigmă şi putere a Legii a succombat, împreună cu un întreg mod de constituire al societăţii.
Trecând de acest scurt itinerar al fundamentării civilizaţiei Occidentale, invariabil ajungem în clipa de faţă. Cum se explică, oare, confuzia şi zbaterea actuală a Occidentului? Să fie datorită faptului că „Raţiunea” s-a prăbuşit, laolaltă cu Occidentul? Da, dar e insuficient şi impropriu exprimat. În fapt, ceea ce s-a petrecut nu a fost simplul faliment al paradigmei moderniste, întemeiate pe bazele raţiunii auto-suficiente. Colapsul unei instanţe de emitere a Legii nu ar fi provocat asemenea vraişte filosofică, ci în mod sigur ar fi dat naştere unei alte raportări la univers, unui nou mod de întemeiere a autorităţii Legii. Ceea ce s-a petrecut, teoretic şi practic, a fost sfărâmarea schemei de constituire a paradigmei, pierderea încrederii în însăşi ideea de paradigmă, oricare ar fi aceasta. Nu o paradigmă s-a frânt, în cazul postmodernităţii, ci chiar Paradigma.
Astfel, Occidentul se trezeşte în situaţia de a fi incapabil să construiască un Weltanschauung după schema clasică a constituirii, id est: fundament paradigmatic obiectiv şi superior => autoritate paradigmatică => Lege => civilizaţie. Indiferent de ce fundament prim va găsi sau va încerca, în van, să reînvie Occidentul, el este condamnat la a nu mai putea să dea naştere unei viziuni satisfăcătoare după standardele anterioare. Pierzând această capacitate, Occidentul este fără niciun dubiu scos din marele joc al pretenţiei la universalitate şi este înscris pe calea ireversibilă a atomizării, tribalizarii şi micro-narativizarii până la disoluţia cvasi-totală.
Totuşi, într-o astfel de stare precară a fundamentelor, cum se poate explica gâlceava contemporană dintre Occident şi restul lumii? Să fie oare o reiterare a dogmei „prieten/duşman” a lui Carl Schmitt? Nicidecum. În cel mai bun caz, conflictul geopolitic actual ar putea fi o simplă vulgarizare maliţioasă a doctrinei gânditorului german. Confruntarea, ciocnirea (dacă este să folosim terminologia lui Samuel Huntington) dintre civilizaţii prezintă o problematică relativ simplă: o societate muribundă, decadentă care şi-a pierdut încrederea nu doar în propriile paradigme, ci în însăşi capacitatea de a se mula şi a-şi asuma o paradigmă (oricare ar fi aceasta) se vede confruntată cu o serie de alte civilizaţii al căror parcurs epistemic se află în stadiu incipient.
De exemplu, în izbirea sa de Islam, Occidentul se întâlneşte cu o viziune primară întemeiată pe hegemonia principială a „Unului”, a instanţei transcendente dătătoare de Lege. În confruntarea cu acest Orient, Occidentul resimte nostalgia teocraţiei, nostalgia originilor, fapt datorită căruia îi este deosebit de greu să-şi gestioneze raportul de alteritate. Atitudinile sale sunt diverse, radicale şi nocive atât pentru el, cât şi pentru oponent. În confuzia ce îl domină, dovadă a bolii sale, Occidentul reacţionează relativ infantil şi stupid: fie îşi deschide braţele atât de larg încât nu poate decât să şi le frângă din atâta iubire auto-indusă, fie le îndreaptă ameninţător, cu pumnul strâns spre Orient. Tensiunile interne ale Vestului, cauzate de permeabilitatea să cvasi-totală, de pătrunderea „misionarilor” unei viziuni diferite nu sunt, în sine, cauze ale declinului, ci simple efecte ale acestuia.
Prin însăşi natura sa, Islamul pătrunde acolo unde găseşte un deşert, un spaţiu gol şi nepopulat. Iar Occidentul actual este tocmai un astfel de deşert, un pustiu al ideii, un infern al gândirii sistemice. Într-un astfel context, monstruoasa cursă în care Occidentul pare a se fi îmbarcat este cea de a impune, prin forţa brută ce i-a mai rămas, lipsa sa de orientare şi sens întregii lumi. Acest avânt, unic în istorie, de universalizare a unei non-paradigme este generator de dezastru pe multiple planuri. Încercând să se re-legitimeze, Occidentul mimează şi umblă în travestiul unor principii de mult frânte în ansamblul său. Acest simulacru funcţionează pe termen scurt, însă după un timp nu doar că se răsfrânge asupra celor îndocrinaţi, din exterior, ci loveşte cu forţă dublă în interiorul său, având în vedere că Islamul este un „duşman” circumstanţial, de moment, iar nu unul ontologic. Singurul adversar constant, absolut şi omniprezent pentru Occident a fost propria-i slăbiciune. Depinde doar de el cum şi-o poate înfrânge.
E de la sine înţeles că Islamul nu are nicio legitimitate din punct de vedere occidental, niciun drept de a-şi impune propria poziţie în lebensraum-ul vestic, însă, la rândul său, nici Occidentul nu îşi poate aroga vreo fărâmă de legitimitate în a-şi impune non-paradigma sau travestiurile necrofere în spaţiul altei civilizaţii, dominată eminamente şi absolut de către un sistem sacralizant. Cei care fac apel la eliberarea Occidentului de influenţa islamică eşuează, de fapt, în a face diferenţa dintre boală şi simptomele ei. Capitularea ideatică în faţa Islamului este un simptom, un simptom vizibil al bolii de care suferă Vestul. Tratând simptomul, eliminându-l cu forţă brută, nu se rezolvă nimic, căci boală rămâne, deşi nu se poate vedea. Soluţia rezidă în eliminarea bolii, iar simptomele vor dispărea de la sine, căci o lume a Celuilalt nu se poate impune acolo unde autohtonul este stăpân pe valorile şi propria sa lume.
Totuşi, privind situaţia în mod realist, nu poate fi vorba de vreun fatalism eschatologic precum cel propovăduit de unii vestitori filosofici ai multiplelor sfârşituri ale istoriei. Pentru Occident, moartea paradigmatică se poate dovedi o atât de necesară nouă şansă, o virtualitate indefinită şi nelimitată de a zămisli un alt tip de civilizaţie, de cultură, desprins de toate greşelile şi gropile în care Vestul a căzut până acum. Practic şi teoretic, Occidentul ar putea deveni o teocraţie, o tehnocraţie, o plutocraţie radicală, o utopie tribalistă căci posibilităţile sunt cu adevărat nenumărate. O idee ce se impune, totuşi, este că Occidentul aşa cum îl ştim nu mai există şi nici nu poate fi înviat. El poate fi doar re-creat sau re-născut dincolo de hotarele ideatice ale unei lumi muribunde.

de Horia Ciurtin

Comentarii Facebook

2 COMENTARII

  1. „Occidentul este fără niciun dubiu scos din marele joc al pretenţiei la universalitate şi este înscris pe calea ireversibilă a atomizării, tribalizarii şi micro-narativizarii până la disoluţia cvasi-totală.
    ……………………………
    Pentru Occident, moartea paradigmatică se poate dovedi o atât de necesară nouă şansă, o virtualitate indefinită şi nelimitată de a zămisli un alt tip de civilizaţie, de cultură, desprins de toate greşelile şi gropile în care Vestul a căzut până acum…. O idee ce se impune, totuşi, este că Occidentul aşa cum îl ştim nu mai există şi nici nu poate fi înviat. El poate fi doar re-creat sau re-născut dincolo de hotarele ideatice ale unei lumi muribunde.”

  2. Paradigma recenta a ocidentului a fost indobitocirea maselor si combaterea valorilor pentru a accepta tirania banului: rezultatul este firesc: mase de dobitoci care se cred valorosi si viseaza sa se imbogateasca, deci in mod natural a devenit inutil si chiar daunator.

LĂSAȚI UN MESAJ