Lecția Brexit. Britania și Europa

2
138

 

Margaret Thatcher în 1988, în discursul istoric ţinut la College of Europe, Bruges, Belgia:

„A încerca să suprimi naţionalitatea şi să concentrezi puterea la centrul unui conglomerat european ar fi extrem de dăunător şi ar pune în pericol obiectivele pe care încercăm să le realizăm.

Europa va fi mai puternică tocmai pentru că are Franţa ca Franţa, Spania ca Spania, Marea Britanie ca Marea Britanie, fiecare cu obiceiurile, tradiţiile şi identitatea ei.

Ar fi o nebunie să încerci să le încadrezi într-un fel de tipar identitar de personalitate europeană.

(…) Sigur că dorim să vedem Europa mai unită şi cu un mai mare sens al scopului comun. Însă asta trebuie să se întâmple într-un fel care să conserve tradiţiile diferite, puterile parlamentare şi simţul mândriei naţionale ale fiecărei ţări; pentru că acestea au fost sursa vitalităţii Europei de-a lungul secolelor.

(…) Lăsați Europa să fie o familie a națiunilor, înțelegându-se reciproc mai bine, apreciindu-se reciproc mai bine, făcând mai mult împreună însă bucurându-ne de identitatea noastră națională nu mai puțin decât de strădania noastră comună europeană”

„If old truths are to retain their hold on men’s minds, they must be restated in the language and concepts of successive generations” – F.A. Hayek, «Constitution of Liberty», 1960 (Pentru ca adevărurile vechi să-şi păstreze înţelesul în mintea oamenilor, ele trebuie reafirmate în limbajul şi conceptele generaţiilor succesive)

  1. Adevărul istoric contează. Succesul manipulării propagandistice se bazează pe ignoranţă

Două sunt ideile năstruşnice care domină spaţiul public în problema Brexit. Năstruşnice prin ignoranţă.

Prima este că britanicii care au votat părăsirea Uniunii Europene ar fi nişte idioţi care habar n-au ce şi de ce au votat, şi care s-ar fi lăsat manipulaţi de nişte politicieni „populişti iresponsabili de dreapta”. A doua este că după Brexit, Germania ar deveni „liderul absolut al UE”.

Am o veste proastă pentru toţi cei care cad în capcana acestor fantezii: realitatea este cu totul alta. Este că Germania, cu tendinţele ei autoritar-totalitare (tradiţionale), devenise cu mult înaintea referendumului britanic „liderul absolut al UE”. Şi că britanicii – majoritatea – au de zeci de ani o nemulţumire funciară faţă de centralismul şi colectivismul opresiv al „suprastatului” de la Bruxelles, astfel impus şi dirijat de Germania, fără opoziţie eficientă din interior. Şi spun „fără opoziţie eficientă din interior” pentru că, iată, deşi a încercat permanent, Marea Britanie a rămas în interiorul Uniunii o voce aproape singulară, şi de aceea nu a reuşit, din interior, să oprească „modelarea” UE după chipul şi gândirea (vădit greşită) centralist-teutonică. Ghinionul nostru!

Nimic nu probează mai clar aceste realităţi decât poziţia exprimată de premierul britanic Margaret Thatcher în anul 1988, în discursul istoric ţinut la College of Europe, Bruges, Belgia, la invitaţia rectorului acestei facultăţi.

Discurs a cărui traducere v-o ofer în continuare şi vă invit s-o parcurgeţi atent.

Este, poate, una din cele mai inteligente şi relevante radiografii a relaţiei dintre Marea Britanie şi Europa din partea unui mare lider politic al lumii. Cea mai relevantă radiografie a direcţiei benefice de urmat de către Uniunea Europeană şi a erorilor pe care atunci, la fel ca acum, Bruxelles-ul, prin dirijismul germano-francez, le-a comis de-a lungul ultimelor decenii, deviind de la linia benefică a „construcţiei europene”, erodând astfel atât încrederea propriilor cetăţeni în Uniune, cât şi şansele ei de reuşită în asigurarea progresului, bunăstării, securităţii şi armoniei pe continent.

Înainte de a va invita să citiţi textul discursului de la Bruges, 1988 – o magistrală lecţie de viziune şi istorie politică şi economică, europeană şi britanică, în doar câteva pagini – vă ofer nişte repere despre cine a fost şi ce rol benefic a jucat în istoria lumii şi a Europei, nu doar a Marii Britanii, Margaret Thatcher. Amintindu-vă totodată că ei, „Doamnei de Fier” antisovietice, lui Ronald Reagan şi Papei Ioan Paul al II-lea le datorăm noi căderea comunismului, destrămarea lagărului sovietic şi a URSS. Nu. Nu Franţei, nu Germaniei, nici Comunităţilor Economice Europene – la acea vreme aşa se numeau; denumirea de Uniune Europeană au primit-o în urma tratatului de la Maastricht, 1993 – spre surprinderea multora dintre dumneavoastră:

  1. Marea Britanie și Europa

Margaret Thatcher, Bruges, 1988:

„Domnule prim-ministru, domnule Rector, excelenţele voastre, doamnelor şi domnilor:

Îngăduiţi-mi mai întâi să vă mulţumesc pentru acordarea acestei oportunităţi de a mă întoarce la Bruges, în circumstanţe foarte diferite de cele ale ultimei mele vizite efectuate la scurt timp după dezastrul de la Zeebrugge Ferry, când curajul belgian şi devotamentul medicilor şi asistentelor dumneavoastră au salvat atâtea vieţi britanice.

În al doilea rând, permiteţi-mi să spun ce plăcere este să vorbesc la Colegiul Europei aflat sub distinsa conducere a rectorului său [profesorul Lukaszewski]. Colegiul joacă un rol vital şi din ce în ce mai important în viaţa Comunităţii Europene.

În al treilea rând, aş dori să vă mulţumesc pentru invitaţia de a-mi susţine discursul în această magnifică sală. Ce loc mai bun pentru a vorbi despre viitorul Europei decât o construcţie care ne aminteşte de măreţia pe care Europa o atinsese deja acum peste 600 de ani. Oraşul Bruges păstrează pentru noi, britanicii, şi alte semnificaţii istorice. Geoffrey Chaucer era un vizitator frecvent aici. Şi prima carte tipărită în limba engleză a fost produsă aici, în Bruges, de William Caxton.

Britania și Europa

Domnule Preşedinte, m-aţi invitat să vorbesc despre Britania şi Europa. Poate că ar trebui să vă felicit pentru curajul dumneavoastră. Dacă ar fi să daţi crezare unora dintre lucrurile spuse şi scrise despre vederile mele asupra Europei, ar fi ca şi cum l-aţi fi invitat pe Ginghis Han să vorbească despre coexistenţa paşnică! [doamna Thatcher avea umor]

Doresc să încep eliminând câteva mituri despre ţara mea, Britania, şi relaţia cu Europa, iar pentru a face asta trebuie să spun câte ceva despre identitatea Europei înseşi.

Europa nu este creaţia Tratatului de la Roma [tratatul de înfiinţare a Comunităţilor Europene – 1950]. Cu atât mai puţin ideea europeană este proprietatea vreunui grup sau instituţii.

Noi, britanicii, suntem moştenitorii legatului culturii europene în egală măsură cu oricare altă naţiune. Legăturile noastre cu restul Europei, cu continentul Europei, au fost un factor dominant al istoriei noastre.

Preţ de trei sute de ani am fost parte a Imperiului Roman şi hărţile noastre încă păstrează liniile drepte ale drumurilor pe care romanii le-au construit.

Strămoşii noştri – celţi, saxoni, danezi – au venit de pe Continent.

Naţiunea noastră a fost – în acest cuvânt preferat de Comunitate – „restructurată” sub domnia normandă şi angevină [de la Casa de Anjou] în secolele al XI-lea şi al XII-lea.

Anul acesta aniversăm 300 de ani de la glorioasa revoluţie în care coroana britanică a fost preluată de Prinţul William de Orange şi Regina Mary.

Vizitaţi marile biserici şi catedrale ale Britaniei, citiţi literatura noastră şi ascultaţi limba noastră: toate stau mărturie a bogaţiei culturale pe care am preluat-o de la Europa şi pe care alţi europeni au preluat-o de la noi.

Noi, britanicii, suntem pe drept mândri de felul în care, de la Magna Carta din 1215, am fost pionierii şi am dezvoltat instituţii reprezentative ca bastioane ale libertăţii. Şi mândri de felul în care timp de secole Britania a fost căminul oamenilor din restul Europei care căutau adapost din calea tiraniei.

Însă ştim că fără moştenirea ideilor politice europene nu am fi putut realiza atât de mult. De la gândirea clasică şi medievală am împrumutat conceptul de domnie a legii care delimitează societatea civilizată de barbarie. Şi de la Creştinătate, la care Rectorul s-a referit – Creştinătate care vreme îndelungată a fost sinonimă cu Europa – recunoaşterea naturii unice şi spirituale a individului, pe care idee noi ne bazăm şi azi credinţa în libertatea personală şi alte drepturi ale omului.

Prea des istoria Europei este descrisă ca o serie de interminabile războaie şi certuri. Totuşi, din perspectiva prezentului, ce prevaleaza este experienţa comună. De exemplu, povestea felului în care Europenii au explorat, au colonizat – şi da, fără scuze – au civilizat o bună parte din lume este istoria extraordinară a talentului, priceperii şi curajului.

Dar noi, britanicii, avem un fel foarte special de a contribui în Europa. De-a lungul secolelor ne-am luptat pentru a împiedica Europa să cadă sub dominaţia unei singure puteri. Ne-am luptat şi am murit pentru libertatea ei.

La numai câteva mile de aici zac trupurile a 120.000 de soldaţi britanici care au murit în Primul Război Mondial. Dacă n-ar fi fost voinţa de a lupta şi de a muri, Europa ar fi fost unită de multă vreme, însă nu în libertate şi justiţie.

Ajutorul britanic pentru mişcările de rezistenţă de-a lungul ultimului Război a fost cel care a ajutat menţinerea vie a flăcării libertăţii în atâtea ţări, până la ziua eliberării.

Mâine, Regele Badoiun [al Belgiei] va participa la comemorarea multor bravi belgieni care şi-au dat viaţa în serviciul militar al Aviaţiei Regale Britanice [Royal Air Force; RAF] – un sacrificiu pe care niciodată nu-l vom uita.

Şi a fost dinspre fortăreaţa insulei noastre locul de unde a început eliberarea Europei.

Şi iată-ne azi, stând împreună.

Aproape 70.000 de militari britanici sunt staţionaţi în Europa continentală.

Numai şi aceste lucruri dovedesc angajamentul nostru faţă de viitorul Europei.

Comunitatea Europeană este doar o manifestare a identităţii europene, dar nu este singura.

Nu trebuie să uităm Estul de dincolo de Cortina de Fier, oameni care odată s-au bucurat de împărtăşirea plenară a culturii, libertăţii şi identităţii europene, şi cărora li s-au retezat rădăcinile. Trebuie să privim la Varşovia, Praga şi Budapesta ca la mari oraşe europene. Şi nu trebuie să uităm că valorile europene au ajutat Statele Unite ale Americii să devină valorosul şi viteazul apărător al libertăţii care sunt.

Viitorul Europei

Aceasta nu este o cronică aridă a unor fapte obscure din bibliotecile prăfuite ale istoriei. Este consemnarea a aproape două mii de ani de implicare britanică în Europa, de cooperare cu Europa şi de contribuţie în Europa, contribuţie care azi este la fel de validă şi fermă ca-ntotdeauna.

Da, am privit şi la orizonturi mai largi – la fel ca alţii – şi îi mulţumesc lui Dumnezeu pentru asta, pentru că Europa nu ar fi prosperat niciodată şi nu va prospera niciodată ca un club îngust la minte, orientat doar spre interior.

Comunitatea Europeană aparţine tuturor membrilor ei.

Şi daţi-mi voie să fiu foarte clară:

Marea Britanie nu visează la o existenţă călduţă, izolată la periferiile Comunităţii Europene. Destinul nostru este în Europa, ca parte a Comunităţii.

Însă asta nu înseamnă că viitorul nostru stă numai în Europa, şi nici al Franţei sau al Spaniei, sau al oricărui alt membru.

Comunitatea nu este un scop în sine, un obiectiv final. Nici nu este un instrument instituţional care să fie modificat constant conform dictatelor unui concept intelectual abstract.

Nici nu trebuie să fie osificată de interminabile reglementări.

Comunitatea Europeană este un mijloc practic prin care Europa poate asigura prosperitatea şi securitatea oamenilor ei într-o lume în care există multe alte naţiuni şi grupuri de naţiuni puternice.

Noi, europenii, nu ne putem permite să risipim energii în dispute interne sau dezbateri instituţionale tainice. Acestea nu sunt un substitut pentru acţiunea eficientă.

Europa trebuie să fie pregătită atât pentru a contribui cu toată forţa la propria securitate, cât şi pentru a concura comercial şi industrial într-o lume în care succesul este de partea ţărilor care încurajează iniţiativa şi întreprinderile private, mai degrabă decât de partea celor care încearcă să le diminueze.

În seara aceasta aş dori să stabilesc câteva principii călăuzitoare pentru viitor, care cred că vor asigura succesul Europei, nu doar în termenii economiei şi apărării, ci şi în privinţa calităţii vieţii şi influenţei asupra oamenilor ei.

  1. Cooperare voluntară între statele suverane 

Primul meu principiu călăuzitor este acesta: cooperarea voluntară şi activă între state suverane independende este cea mai bună cale pentru a construi o Comunitate Europeană de succes.

A încerca să suprimi naţionalitatea şi să concentrezi puterea la centrul unui conglomerat european ar fi extrem de dăunător şi ar pune în pericol obiectivele pe care încercăm să le realizăm. 

Europa va fi mai puternică tocmai pentru că are Franţa ca Franţa, Spania ca Spania, Marea Britanie ca Marea Britanie, fiecare cu obiceiurile, tradiţiile şi identitatea ei.

Ar fi o nebunie să încerci să le încadrezi într-un fel de tipar identitar de personalitate europeană.

Unii dintre părinţii fondatori ai Comunităţii credeau că SUA ar trebui să fie modelul. Însă întreaga istorie a Americii este substanţial diferită de a Europei.

Oamenii au plecat acolo pentru a scăpa de intoleranţa şi constrângerile vieţii din Europa. Ei au căutat libertate şi oportunităţi; şi puternicul simţ al acestui scop i-a ajutat, de peste două secole, să creeze o noua unitate şi mândrie de a fi american, la fel cum mândria noastră stă în aceea de a fi britanic sau belgian sau olandez sau german.

Sunt prima care să afirm că în multe privinţe ţările Europei ar trebui să încerce să vorbească pe o singură voce. Doresc să ne văd lucrând mai strâns asupra lucrurilor pe care le putem face mai bine împreună decât singuri. Europa este mai puternică atunci când procedăm aşa, fie că vorbim de comerţ, apărare sau relaţiile cu restul lumii.

Însă a lucra împreună nu presupune centralizarea puterii la Bruxelles sau ca deciziile să fie luate de o birocraţie numită.

Într-adevăr, este ironic faptul că chiar atunci când ţări ca URSS, care încearcă să dirijeze totul de la centru, învaţă că succesul depinde de dispersarea puterii şi deciziei de la centru, există unii în Comunitate care par a dori să meargă în direcţia opusă.

Noi nu am retras cu succes barierele impuse de statul britanic doar ca să le vedem reimpuse la nivel european de un Super-Stat european exercitând o nouă dominaţie de la Bruxelles.

Sigur că dorim să vedem Europa mai unită şi cu un mai mare sens al scopului comun. Însă asta trebuie să se întâmple într-un fel care să conserve tradiţiile diferite, puterile parlamentare şi simţul mândriei naţionale ale fiecărei ţări; pentru că acestea au fost sursa vitalităţii Europei de-a lungul secolelor.  

  1. Încurajarea schimbării

Al doilea principiu călăuzitor al meu este următorul: politicile comunitare trebuie să abordeze problemele prezente într-un mod practic, oricât de dificil ar fi.

Dacă nu putem reforma acele politici comunitare care sunt evident greşite sau ineficiente şi care produc pe bună dreptate neliniştea publică, atunci nu vom obţine suportul public pentru dezvoltarea viitoare a Comunităţii.

Şi de aceea realizările Consiliului European de la Bruxelles din februarie trecut sunt atât de importante.

Nu era corect ca jumătate din bugetul total al Comunităţii să fie cheltuit pentru stocarea şi evacuarea surplusului de produse alimentare. Acum acele stocuri au fost drastic reduse.

A fost absolut corect să decidem ca partea agriculturii din buget să fie redusă pentru a elibera resurse pentru alte politici, cum ar fi ajutarea regiunilor defavorizate şi a (re)calificării pentru locuri de muncă.

A fost corect să introducem disciplina bugetară pentru a întări aceste decizii şi a aduce sub mai mult control cheltuielile Comunităţii.

Iar celor care s-au plâns că s-a cheltuit prea mult timp cu detalii financiare le-a scăpat esenţialul. Nu poţi construi pe fundaţii şubrede, financiare sau de orice fel, şi reformele fundamentale din iarna trecută au netezit calea pentru progresele remarcabile înregistrate în privinţa Pieţei Unice.

Însă nu ne putem opri la ceea ce am realizat. De exemplu, sarcina reformării Politicii Comune Agricole este departe de a fi completă.

Desigur, Europa are nevoie de o industrie agricolă stabilă şi eficientă. Însă Politica Comună Agricolă este nemanageriabilă, ineficientă şi îngrozitor de scumpă. Producţia surplusurilor nedorite nu protejează nici veniturile, nici viitorul fermierilor.

Trebuie să continuăm să urmărim politici care pun oferta în acord cu cerinţele pieţei, şi care vor reduce supraproducţia şi vor limita costurile.

Desigur, trebuie să protejăm satele şi regiunile rurale care sunt o parte atât de importantă a vieţii noastre naţionale, însă nu prin instrumentul controlului preţurilor agricole.

  1. Europa deschisă liberei inițiative

Al treilea principiu călăuzitor este nevoia politicilor comunitare de a încuraja libera iniţiativă privată.

Dacă Europa doreşte să înflorească şi să creeze locuri de muncă în viitor, libera iniţiativă privată este cheia.

Cadrul de baza este acesta: Tratatul de la Roma a fost conceput ca o Cartă a Libertăţii Economice. Dar nu în acest fel a fost de regulă citit şi, cu atât mai puţin, aplicat.

Lecţia de istorie economică a Europei din anii ’70 şi ‘80 este că planificarea centrală și controlul detaliat nu funcționează și că inițiativa și efortul privat funcționează. Că economia controlată de Stat este rețeta spre creștere economică scăzută și că libera inițiativă încurajată de cadrul legal aduce rezultate mai bune.

Obiectivul unei Europe deschise liberei inițiative este motorul creării Pieței Europene Unice din 1992. Scăpând de bariere, oferind companiilor posibilitatea de a opera la scară europeană, putem concura cu Statele Unite, Japonia și alte puteri economice emergente din Asia sau din altă parte.

Iar asta înseamnă piețe libere, acțiune pentru lărgirea opțiunilor, acțiune pentru reducerea intervenției guvernamentale.

Scopul nostru nu trebuie să fie reglementarea mai multă și mai detaliată de la centru: ar trebui să fie dereglementarea și ridicarea constrângerilor comerciale.

Marea Britanie a condus întotdeauna în ce privește deschiderea piețelor pentru alții.

City-ul londonez a primit instituțiile financiare din toate părțile lumii, și de aceea este cel mai mare și mai de succes centru financiar al Europei.

Am deschis piața noastră echipamentelor de telecomunicații, am introdus competiția pe piața serviciilor și chiar în interiorul rețelelor – pași pe care alții din Europa abia acum îi iau în considerare.

În transportul aerian, am preluat conducerea în ce privește liberalizarea și am văzut beneficiile transportului mai ieftin și a opțiunilor mai largi.

Comerțul naval de coastă este deschis flotelor comerciale ale Europei.

Am vrea să spunem același lucru și despre mulți alți membri ai Comunității.

În ce privește problemele monetare, dați-mi voie să spun următoarele:

Cheia problemei nu este dacă ar trebui să avem o Bancă Centrală Europeană. Cerințele practice și imediate sunt:

– implementarea angajamentului comunitar pentru mișcarea liberă a capitalurilor – în Marea Britanie o avem;

– și pentru abolirea controlului schimburilor – în Marea Britanie l-am abolit în 1979;

– stabilirea unei piețe libere autentice a serviciilor bancare, de asigurări și investiții;

– o mai largă folosire a ecu [unitatea monetară europeană; la aceea vreme nu exista moneda Euro, ci doar o monedă de cont utilizată ca monedă de calcul și calculată pe baza unui „coș valutar” format din monezile statelor membre]

În toamna aceasta, Marea Britanie va emite bonuri de trezorerie în ecu și sperăm să vedem și alte guverne comunitare făcând același lucru.

Acestea sunt cerinte reale pentru că sunt ceea ce comunitatea de afaceri și industria comunitară au nevoie pentru a concura eficient în lumea largă. Și sunt ceea ce consumatorul european dorește, pentru a-și lărgi opțiunile și a scădea costurile.

Spre acești pași practici de bază ar trebui să-și îndrepte Comunitatea atenția. După ce toate acestea vor fi realizate și susținute o perioadă de timp, ne vom afla într-o poziție mai bună pentru a judeca următoarea mișcare.

Același lucru este valabil și cu privire la frontierele dintre țările noastre.

Sigur că dorim să facilităm accesul bunurilor prin frontiere.

Sigur că dorim să facilităm circulația oamenilor în interiorul Comunității.

Însă este o chestiune de elementar bun simț că nu putem aboli total orice control de frontieră dacă urmează să ne protejăm cetățenii de criminalitate și să stopăm mișcarea drogurilor, teroriștilor și imigranților ilegali [atenție! spunea asta în 1988!]

Acest lucru a fost subliniat grafic acum trei săptămâni când un curajos ofițer vamal german, făcându-și datoria la frontiera dintre Olanda și Germania, a dat o lovitură majoră teroriștilor IRA.

Și înainte de a părăsi subiectul pieței unice, dați-mi voie să spun că nu avem nevoie de noi reglementări care să ridice costul salarizării și să facă piața europeană a muncii mai puțin flexibilă și mai puțin competitivă decât a furnizorilor de peste mări.

Dacă dorim să avem un Statut European al Companiilor, ar trebui să conțină un minimum de reglementare.

Și vă asigur că noi, în Marea Britanie, ne vom lupta cu orice încercări de introducere a colectivismului și corporatismului la nivel european – deși, ceea ce oamenii vor să facă în propriile lor țări este treaba lor.

  1. Europa deschisă lumii

Al patrulea principiu călăuzitor nu ar trebui să fie protecționismul.

Expansiunea economiei globale ne cere să continuăm procesul de ridicare a barierelor comerciale, și să o facem prin negocieri multilaterale în cadrul GATT [General Agreement on tariffs and Trade].

Ar fi o trădare dacă, în timp ce ridicăm restricțiile comerțului în interiorul Europei, comunitatea ar căuta să ridice bariere protecționiste externe mai mari.

Trebuie să ne asigurăm că abordarea noastră a comerțului global este consistentă cu liberalizarea pe care o predicăm acasă.

Avem o responsabilitate de a da tonul în această privință, o responsabilitate care este în mod particular îndreptată către țările mai puțin dezvoltate. Acestea nu au nevoie doar de ajutorul nostru; mai mult ca orice, ele au nevoie de îmbunătățirea oportunităților comerciale dacă urmează să câștige demnitatea dată de creșterea puterii economice și independenței lor.

  1. Europa și apărarea militară

Ultimul meu principiu călăuzitor privește o chestiune fundamentală: rolul țărilor europene în apărarea militară.

Europa trebuie să continue menținerea unei apărări sigure prin intermediul NATO.

Nu poate fi vorba de relaxarea eforturilor, chiar dacă asta înseamnă luarea unor decizii dificile și costuri serioase.

Pacea care a fost menținută timp de 40 de ani o datorăm NATO.

Iar ideea este că lucrurile au mers așa cum ne-am dorit: modelul democratic al societății libere s-a dovedit superior; libertatea stă în ofensivă, în ofensiva pașnică asupra lumii, pentru prima dată în timpul vieții mele.

Trebuie să ne străduim să menținen angajamentul SUA pentru apărarea Europei. Și asta înseamnă recunoașterea poverii asupra resurselor lor, a rolului pe care și l-au asumat și punctul lor de vedere că aliații ar trebui să-și asume integral rolul în apărarea libertății lor, cu atât mai mult cu cât Europa devine mai bogată. În același sens, vor lua în considerare Europa pentru a juca un rol și în afara regiunii, așa cum am făcut recent în Golf.

NATO și Uniunea Europeană Vestică au recunoscut demult în ce constau problemele de apărare ale Europei, și au indicat soluții. A venit timpul să dăm substanță declarațiilor noastre despre un efort de apărare mai puternic dând valoare mai bună banilor.

Nu este o problemă instituțională.

Nu este o problemă de redactare.

Este ceva mult mai simplu și mai profund: este o chestiune de voință politică și de curaj politic, de a-i convinge pe oamenii din țările noastre că nu ne putem baza pe alții în ce privește propria apărare, ci că fiecare membru al Alianței trebuie să suporte o parte proporțională a poverii.

Trebuie să păstrăm suportul public pentru descurajare pe calea nucleară, amintind că armele convenționale și desuete nu descurajează, de unde și nevoia pentru modernizare.

Trebuie să îndeplinim condițiile pentru apărarea convențională eficientă a Europei împotriva URSS, care se înarmează și modernizează continuu.

Trebuie să dezvoltăm o Uniune Europeană Occidentală, nu ca alternativă la NATO, ci ca mijloc de a întări contribuția Europei la apărarea comună a Occidentului.

Mai presus de toate, la vremuri de schimbare și incertitudine în URSS și Europa de Est, trebuie să conservăm unitatea Europei și să ne asigurăm că, orice s-ar întâmpla, apărarea noastră este asigurată.

În același timp, trebuie să negociem controlul armamentului și să păstrăm ușa deschisă larg cooperării în toate celelalte probleme cuprinse în Acordurile de la Helsinki.

Să nu uităm însă că modul nostru de viață, viziunea noastră și tot ceea ce sperăm să înfăptuim, nu sunt asigurate de dreptatea cauzei noastre, ci de puterea apărarii noastre. În această privință, nu ne putem clătina, nu putem eșua.

Abordarea britanică

Domnule Președinte, cred că nu este suficient să vorbim despre viziunea sau idealul european. Dacă credem în ele, trebuie să trasăm calea și să identificăm pașii următori.

Și asta este ceea ce am încercat să fac în această seară.

Această abordare nu are nevoie de noi documente: sunt toate acolo, în Tratatul Atlanticului de Nord, în Tratatul de la Roma revizuit la Bruxelles, texte scrise de oameni vizionari, un remarcabil belgian – Paul Henri Spaak – printre ei.

Oricât de departe am vrea să ajungem, adevărul este că putem ajunge acolo numai pas cu pas. Și ce este necesar să facem acum este să decidem asupra următorilor pași, mai degrabă decât să ne lăsăm distrași de scopuri utopice.

Utopia nu vine niciodată, pentru că știm că n-ar trebui să ne placă dacă ar veni.

Lăsați Europa să fie o familie a națiunilor, înțelegându-se reciproc mai bine, apreciindu-se reciproc mai bine, făcând mai mult împreună însă bucurându-ne de identitatea noastră națională nu mai puțin decât de strădania noastră comună europeană.

Lăsați-ne să avem o Europă care joacă un rol plenar în lumea largă, care privește spre exterior, nu spre interior, și care conservă comunitatea Atlantică – acea Europă de pe ambele maluri ale Atlanticului – care este cea mai nobilă moștenire și puterea noastră cea mai mare”.

III. Nimic nou, prin urmare, pentru britanici

Asta declara și recomanda doamna Thatcher în 1988. Asta recomanda, pentru viitorul și bunăstarea tuturor membrilor Comunității Europene, acum 30 de ani, premierul britanic, în numele alegătorilor britanici.

Iar Bruxelles-ul, după cum puteți observa retrospectiv, a făcut exact opusul. Și opusul îl face în continuare. De unde și rezultatele.

Și vă mai mirați că Uniunea merge prost? Și vă mai mirați că majoritatea britanicilor a votat Exit? După 30 de ani de eroare după eroare încăpățânată a politicilor și liderilor comunitari?

Vedeți, așadar? Pentru britanici – care au ales-o de trei ori la rând pe doamna Thatcher să-i guverneze; care au crezut în ea și în viziunea ei; care s-au identificat majoritar cu ideile și valorile ei, idei și valori care erau și au rămas și azi ale majorității insularilor – tendințele autoritariene, centraliste, colectiviste, anti-libertate, anti-identitate națională și culturală ale Bruxelles-ului nu sunt noi.

Și nici nu pot fi acuzați britanicii că n-au avut răbdare: timp de 30 de ani, au suportat erorile sistematice ale leadershipului UE, devierile flagrante de la valorile și cultura lor politică și socială. Timp de 30 de ani, liderii Marii Britanii au încercat, din interiorul Uniunii, să o aducă pe calea cea bună. N-au reușit mare lucru. Așa că, finalmente, după 30 de ani, britanicii au decis: OUT!

Cei care încă mai acuză cele 52 de procente din electoratul britanic activ de ignoranță și iresponsabilitate, trădează așadar o glorioasă ignoranță a acestor adevăruri istorice la vedere. Și o la fel de “glorioasă” lipsă de recunoștință pentru exemplul, modelul și lecția britanică – prezentă și seculară.

Cei care se supără, ca măgarul pe sat, pe britanicii care și-au (re)luat soarta-n mâini, și au dat acest semnal devastator cu privire la erorile și devierea de la proiect a Uniunii Europene, ar face bine să ia o pauză de reflecție, să-și adune mințile și să și le pună la lucru pentru a presa inteligent, organizat, asociat, în direcțiile politice pe care doamna Thatcher, încă din anii ‘80, iată, le-a enunțat. Dacă vor salvarea Uniunii, atunci asta-i calea și nu există alta: presiunea concertată asupra Germaniei și acoliților de la Bruxelles în direcția acestor schimbări.

A continua să-i insulți pe britanici – insultându-ne și nouă inteligența și bunul simț totodată – în loc să cauți să le înțelegi corect și să le respecți opțiunea, aceasta este adevărata iresponsabilitate.

Cu cât mai repede se va înțelege opțiunea Brexit și motivația ei, atât la nivelul elitelor noastre și a celor continentale, cât și la nivelul popoarelor europene, cu atât mai reale devin șansele de menținere și redresare a Uniunii pe termen mediu și lung. Pentru că da, drumu-i greu și lung.

Iar dacă nu se va înțelege… Atunci va fi ce va fi. Însă de la Brexit încoace și de azi înainte, cei care azi încă refuză să înțeleagă, măcar nu vor mai putea pretinde că nu li s-a arătat calea, că nu li s-a spus, că n-au știut.

Autor: Ioana Hîncu


„Prime Minister

Prime Minister, Rector, Your Excellencies, Ladies and Gentlemen:

First, may I thank you for giving me the opportunity to return to Bruges and in very different circumstances from my last visit shortly after the Zeebrugge Ferry disaster, when Belgian courage and the devotion of your doctors and nurses saved so many British lives.

And second, may I say what a pleasure it is to speak at the College of Europe under the distinguished leadership of its [Professor Lukaszewski] Rector.

The College plays a vital and increasingly important part in the life of the European Community.

And third, may I also thank you for inviting me to deliver my address in this magnificent hall.

What better place to speak of Europe’s future than a building which so gloriously recalls the greatness that Europe had already achieved over 600 years ago.

Your city of Bruges has many other historical associations for us in Britain. Geoffrey Chaucer was a frequent visitor here.

And the first book to be printed in the English language was produced here in Bruges by William Caxton .

Britain and Europe

Mr. Chairman, you have invited me to speak on the subject of Britain and Europe. Perhaps I should congratulate you on your courage.

If you believe some of the things said and written about my views on Europe, it must seem rather like inviting Genghis Khan to speak on the virtues of peaceful coexistence!

I want to start by disposing of some myths about my country, Britain, and its relationship with Europe and to do that, I must say something about the identity of Europe itself.

Europe is not the creation of the Treaty of Rome.

Nor is the European idea the property of any group or institution.

We British are as much heirs to the legacy of European culture as any other nation. Our links to the rest of Europe, the continent of Europe, have been the dominant factor in our history.

For three hundred years, we were part of the Roman Empire and our maps still trace the straight lines of the roads the Romans built.

Our ancestors – Celts, Saxons, Danes – came from the Continent.

Our nation was – in that favourite Community word – „restructured” under the Norman and Angevin rule in the eleventh and twelfth centuries.

This year, we celebrate the three hundredth anniversary of the glorious revolution in which the British crown passed to Prince William of Orange and Queen Mary .

Visit the great churches and cathedrals of Britain, read our literature and listen to our language: all bear witness to the cultural riches which we have drawn from Europe and other Europeans from us.

We in Britain are rightly proud of the way in which, since Magna Carta in the year 1215, we have pioneered and developed representative institutions to stand as bastions of freedom.

And proud too of the way in which for centuries Britain was a home for people from the rest of Europe who sought sanctuary from tyranny.

But we know that without the European legacy of political ideas we could not have achieved as much as we did.

From classical and mediaeval thought we have borrowed that concept of the rule of law which marks out a civilised society from barbarism.

And on that idea of Christendom, to which the Rector referred – Christendom for long synonymous with Europe – with its recognition of the unique and spiritual nature of the individual, on that idea, we still base our belief in personal liberty and other human rights.

Too often, the history of Europe is described as a series of interminable wars and quarrels.

Yet from our perspective today surely what strikes us most is our common experience. For instance, the story of how Europeans explored and colonised – and yes, without apology – civilised much of the world is an extraordinary tale of talent, skill and courage.

But we British have in a very special way contributed to Europe.

Over the centuries we have fought to prevent Europe from falling under the dominance of a single power.

We have fought and we have died for her freedom.

Only miles from here, in Belgium, lie the bodies of 120,000 British soldiers who died in the First World War.

Had it not been for that willingness to fight and to die, Europe would have been united long before now – but not in liberty, not in justice.

It was British support to resistance movements throughout the last War that helped to keep alive the flame of liberty in so many countries until the day of liberation.

Tomorrow, King Baudouin will attend a service in Brussels to commemorate the many brave Belgians who gave their lives in service with the Royal Air Force – a sacrifice which we shall never forget.

And it was from our island fortress that the liberation of Europe itself was mounted.

And still, today, we stand together.

Nearly 70,000 British servicemen are stationed on the mainland of Europe.

All these things alone are proof of our commitment to Europe’s future.

The European Community is one manifestation of that European identity, but it is not the only one.

We must never forget that east of the Iron Curtain, people who once enjoyed a full share of European culture, freedom and identity have been cut off from their roots.

We shall always look on Warsaw, Prague and Budapest as great European cities.

Nor should we forget that European values have helped to make the United States of America into the valiant defender of freedom which she has become.

Europe‘s future

This is no arid chronicle of obscure facts from the dust-filled libraries of history.

It is the record of nearly two thousand years of British involvement in Europe, cooperation with Europe and contribution to Europe, contribution which today is as valid and as strong as ever [sic].

Yes, we have looked also to wider horizons – as have others – and thank goodness for that, because Europe never would have prospered and never will prosper as a narrow-minded, inward-looking club.

The European Community belongs to all its members.

It must reflect the traditions and aspirations of all its members.

And let me be quite clear.

Britain does not dream of some cosy, isolated existence on the fringes of the European Community. Our destiny is in Europe, as part of the Community.

That is not to say that our future lies only in Europe, but nor does that of France or Spain or, indeed, of any other member.

The Community is not an end in itself.

Nor is it an institutional device to be constantly modified according to the dictates of some abstract intellectual concept.

Nor must it be ossified by endless regulation.

The European Community is a practical means by which Europe can ensure the future prosperity and security of its people in a world in which there are many other powerful nations and groups of nations.

We Europeans cannot afford to waste our energies on internal disputes or arcane institutional debates.

They are no substitute for effective action.

Europe has to be ready both to contribute in full measure to its own security and to compete commercially and industrially in a world in which success goes to the countries which encourage individual initiative and enterprise, rather than those which attempt to diminish them.

This evening I want to set out some guiding principles for the future which I believe will ensure that Europe does succeed, not just in economic and defence terms but also in the quality of life and the influence of its peoples.

Willing cooperation between sovereign states

My first guiding principle is this: willing and active cooperation between independent sovereign states is the best way to build a successful European Community.

To try to suppress nationhood and concentrate power at the centre of a European conglomerate would be highly damaging and would jeopardise the objectives we seek to achieve.

Europe will be stronger precisely because it has France as France, Spain as Spain, Britain as Britain, each with its own customs, traditions and identity. It would be folly to try to fit them into some sort of identikit European personality.

Some of the founding fathers of the Community thought that the United States of America might be its model.

But the whole history of America is quite different from Europe.

People went there to get away from the intolerance and constraints of life in Europe.

They sought liberty and opportunity; and their strong sense of purpose has, over two centuries, helped to create a new unity and pride in being American, just as our pride lies in being British or Belgian or Dutch or German.

I am the first to say that on many great issues the countries of Europe should try to speak with a single voice.

I want to see us work more closely on the things we can do better together than alone.

Europe is stronger when we do so, whether it be in trade, in defence or in our relations with the rest of the world.

But working more closely together does not require power to be centralised in Brussels or decisions to be taken by an appointed bureaucracy.

Indeed, it is ironic that just when those countries such as the Soviet Union, which have tried to run everything from the centre, are learning that success depends on dispersing power and decisions away from the centre, there are some in the Community who seem to want to move in the opposite direction.

We have not successfully rolled back the frontiers of the state in Britain, only to see them re-imposed at a European level with a European super-state exercising a new dominance from Brussels.

Certainly we want to see Europe more united and with a greater sense of common purpose.

But it must be in a way which preserves the different traditions, parliamentary powers and sense of national pride in one’s own country; for these have been the source of Europe’s vitality through the centuries.

Encouraging change

My second guiding principle is this: Community policies must tackle present problems in a practical way, however difficult that may be.

If we cannot reform those Community policies which are patently wrong or ineffective and which are rightly causing public disquiet, then we shall not get the public support for the Community’s future development.

And that is why the achievements of the European Council in Brussels last February are so important.

It was not right that half the total Community budget was being spent on storing and disposing of surplus food.

Now those stocks are being sharply reduced.

It was absolutely right to decide that agriculture’s share of the budget should be cut in order to free resources for other policies, such as helping the less well-off regions and helping training for jobs.

It was right too to introduce tighter budgetary discipline to enforce these decisions and to bring the Community spending under better control.

And those who complained that the Community was spending so much time on financial detail missed the point. You cannot build on unsound foundations, financial or otherwise, and it was the fundamental reforms agreed last winter which paved the way for the remarkable progress which we have made since on the Single Market.

But we cannot rest on what we have achieved to date.

For example, the task of reforming the Common Agricultural Policy is far from complete.

Certainly, Europe needs a stable and efficient farming industry.

But the CAP has become unwieldy, inefficient and grossly expensive. Production of unwanted surpluses safeguards neither the income nor the future of farmers themselves.

We must continue to pursue policies which relate supply more closely to market requirements, and which will reduce over-production and limit costs.

Of course, we must protect the villages and rural areas which are such an important part of our national life, but not by the instrument of agricultural prices.

Tackling these problems requires political courage.

The Community will only damage itself in the eyes of its own people and the outside world if that courage is lacking.

Europe open to enterprize

My third guiding principle is the need for Community policies which encourage enterprise.

If Europe is to flourish and create the jobs of the future, enterprise is the key.

The basic framework is there: the Treaty of Rome itself was intended as a Charter for Economic Liberty.

But that it is not how it has always been read, still less applied.

The lesson of the economic history of Europe in the 70’s and 80’s is that central planning and detailed control do not work and that personal endeavour and initiative do.

That a State-controlled economy is a recipe for low growth and that free enterprise within a framework of law brings better results.

The aim of a Europe open to enterprise is the moving force behind the creation of the Single European Market in 1992. By getting rid of barriers, by making it possible for companies to operate on a European scale, we can best compete with the United States, Japan and other new economic powers emerging in Asia and elsewhere.

And that means action to free markets, action to widen choice, action to reduce government intervention.

Our aim should not be more and more detailed regulation from the centre: it should be to deregulate and to remove the constraints on trade.

Britain has been in the lead in opening its markets to others.

The City of London has long welcomed financial institutions from all over the world, which is why it is the biggest and most successful financial centre in Europe.

We have opened our market for telecommunications equipment, introduced competition into the market services and even into the network itself – steps which others in Europe are only now beginning to face.

In air transport, we have taken the lead in liberalisation and seen the benefits in cheaper fares and wider choice.

Our coastal shipping trade is open to the merchant navies of Europe.

We wish we could say the same of many other Community members.

Regarding monetary matters, let me say this. The key issue is not whether there should be a European Central Bank.

The immediate and practical requirements are:

– to implement the Community’s commitment to free movement of capital – in Britain, we have it;

– and to the abolition through the Community of exchange controls – in Britain, we abolished them in 1979;

– to establish a genuinely free market in financial services in banking, insurance, investment;

– and to make greater use of the ecu.

This autumn, Britain is issuing ecu-denominated Treasury bills and hopes to see other Community governments increasingly do the same.

These are the real requirements because they are what the Community business and industry need if they are to compete effectively in the wider world.

And they are what the European consumer wants, for they will widen his choice and lower his costs.

It is to such basic practical steps that the Community’s attention should be devoted.

When those have been achieved and sustained over a period of time, we shall be in a better position to judge the next move.

It is the same with frontiers between our countries.

Of course, we want to make it easier for goods to pass through frontiers.

Of course, we must make it easier for people to travel throughout the Community.

But it is a matter of plain common sense that we cannot totally abolish frontier controls if we are also to protect our citizens from crime and stop the movement of drugs, of terrorists and of illegal immigrants.

That was underlined graphically only three weeks ago when one brave German customs officer, doing his duty on the frontier between Holland and Germany, struck a major blow against the terrorists of the IRA.

And before I leave the subject of a single market, may I say that we certainly do not need new regulations which raise the cost of employment and make Europe’s labour market less flexible and less competitive with overseas suppliers.

If we are to have a European Company Statute, it should contain the minimum regulations.

And certainly we in Britain would fight attempts to introduce collectivism and corporatism at the European level – although what people wish to do in their own countries is a matter for them.

Europe open to the world

My fourth guiding principle is that Europe should not be protectionist.

The expansion of the world economy requires us to continue the process of removing barriers to trade, and to do so in the multilateral negotiations in the GATT.

It would be a betrayal if, while breaking down constraints on trade within Europe, the Community were to erect greater external protection.

We must ensure that our approach to world trade is consistent with the liberalisation we preach at home.

We have a responsibility to give a lead on this, a responsibility which is particularly directed towards the less developed countries.

They need not only aid; more than anything, they need improved trading opportunities if they are to gain the dignity of growing economic strength and independence.

Europe and defence

My last guiding principle concerns the most fundamental issue – the European countries’ role in defence.

Europe must continue to maintain a sure defence through NATO.

There can be no question of relaxing our efforts, even though it means taking difficult decisions and meeting heavy costs.

It is to NATO that we owe the peace that has been maintained over 40 years.

The fact is things are going our way: the democratic model of a free enterprise society has proved itself superior; freedom is on the offensive, a peaceful offensive the world over, for the first time in my life-time.

We must strive to maintain the United States’ commitment to Europe’s defence. And that means recognising the burden on their resources of the world role they undertake and their point that their allies should bear the full part of the defence of freedom, particularly as Europe grows wealthier.

Increasingly, they will look to Europe to play a part in out-of-area defence, as we have recently done in the Gulf.

NATO and the Western European Union have long recognised where the problems of Europe’s defence lie, and have pointed out the solutions. And the time has come when we must give substance to our declarations about a strong defence effort with better value for money.

It is not an institutional problem.

It is not a problem of drafting. It is something at once simpler and more profound: it is a question of political will and political courage, of convincing people in all our countries that we cannot rely for ever on others for our defence, but that each member of the Alliance must shoulder a fair share of the burden.

We must keep up public support for nuclear deterrence, remembering that obsolete weapons do not deter, hence the need for modernisation.

We must meet the requirements for effective conventional defence in Europe against Soviet forces which are constantly being modernised.

We should develop the WEU, not as an alternative to NATO, but as a means of strengthening Europe’s contribution to the common defence of the West.

Above all, at a time of change and uncertainly in the Soviet Union and Eastern Europe, we must preserve Europe’s unity and resolve so that whatever may happen, our defence is sure.

At the same time, we must negotiate on arms control and keep the door wide open to cooperation on all the other issues covered by the Helsinki Accords.

But let us never forget that our way of life, our vision and all we hope to achieve, is secured not by the rightness of our cause but by the strength of our defence.

On this, we must never falter, never fail.

The british approach

Mr. Chairman, I believe it is not enough just to talk in general terms about a European vision or ideal.

If we believe in it, we must chart the way ahead and identify the next steps.

And that is what I have tried to do this evening.

This approach does not require new documents: they are all there, the North Atlantic Treaty, the Revised Brussels Treaty and the Treaty of Rome, texts written by far-sighted men, a remarkable Belgian – Paul Henri Spaak – among them.

However far we may want to go, the truth is that we can only get there one step at a time.

And what we need now is to take decisions on the next steps forward, rather than let ourselves be distracted by Utopian goals.

Utopia never comes, because we know we should not like it if it did.

Let Europe be a family of nations, understanding each other better, appreciating each other more, doing more together but relishing our national identity no less than our common European endeavour.

Let us have a Europe which plays its full part in the wider world, which looks outward not inward, and which preserves that Atlantic community – that Europe on both sides of the Atlantic – which is our noblest inheritance and our greatest strength.

May I thank you for the privilege of delivering this lecture in this great hall to this great college (applause)”.

Comentarii Facebook

2 COMENTARII

LĂSAȚI UN MESAJ