Unde ne sunt conservatorii?

0
37
Alexandru Marghiloman

A fi conservator în România înseamnă a avea o opțiune politică greu înțeleasă. Până la apariția unui partid Conservator, în anul 2004, de fapt unul transformat dintr-un partid social-liberal, o astfel de denumire putea duce imediat cu gândul la istoriografia românească, la momentul primului dualism politic, la Barbu Catargiu, Marghiloman, la așa-zișii asupritorii ai țărănimii, la susținătorii marilor moșieri. Existența unei astfel de situații se datorează unei discontinuități istorice, care a pus o amprentă dureroasă pe Partidul Conservator.

El nu mai era un partid istoric, ci un partid ante-istoric, unul care aparținea vechii conduceri, care nu a adus la înfăptuirea vreunui act, ci a fost o etapă în dezvoltarea partidelor românești și reprezinta ultima afișare a „vechii” boierimi, incapabil să se adapteze noilor schimbări. Discontinuitatea a fost mult mai mare: dacă partidul liberal și național-țăranesc mai aveau o parte de electorat în viață, partidul conservator nu s-a bucurat de un astfel de privilegiu. Nerecunoașterea lui ca partid istoric propiu-zis a însemnat un start eșuat. În schimb, termenul ce dădea o nouă înfățisare a partidelor conservatoare, creștin-democrația, a fost primit cu nepăsare.

Pe atât de numeroase și complexe precum sunt scrierile politice, memoriile și politicile românești, pe atât sunt de necunoscute și neapreciate. În această situației aportul lor pare mai degrabă a fi unul theoretic, și nu practic, dacă s-ar face o comparație cu rivalii politici: liberalii, care reprezintă opusul. Acest lucru nu este în totalitate adevărat. În 1880 a fost adoptat programul partidului Conservator, ce cuprindea o abordare a temelor care conturaseră în timp doctrina conservatoare, anume, atașamentul pentru evoluția organică a societății, pentru susținerea unui progres măsurat și continuu, pentru acțiunea concretă, coerența unui executiv reticent la imitațiile excesive sau la construcțiile politice abstracte, pentru respectarea valorilor tradiționale. Politica economică se baza pe susținerea industriei ușoare, dar nu se împotriveau nici investițiilor în industria grea, aceasta fiind o idee deloc nerealistă pentru dezvoltările ce aveau loc în acea perioadă în Țările Române. Răscoala țărănească din 1907 a dat peste cap intențiile conservatorilor. Acesta este motivul pentru care conservatorii au acceptat în 1913 o serie de reforme, cum ar fi votul universal, promovat de liberali.

Măcinarea internă a partidului Conservator, începută înainte de Primul Război Mondial, și încercările de transformare nu au dat roade. Astfel au aparut: Partidul Conservator-Democrat, fondat de Tache Ionescu în 1908, Partidul Conservator Naţionalist, fondat de Nicolae Filipescu şi Ion Emanuel Florescu în 1916, Partidul Conservator-Progresist, rezultat în 1918 din ruperea Partidului Conservator. Au eșuat nereușind să se impună ca forțe importante.

Din consiliul provizoriu de Uniune Națională din februarie 1990 nu a făcut parte nici măcar un singur partid cu numele de conservator. În acest moment în afară de Partidul Conservator, nu exista altul care să aibă o asemenea denumire și să fie prezent măcar cu un membru într-un consiliu local sau județean. Astfel se poate vorbi că doctrina conservatoare este vizibilă pe plan european, dar nu neapărat în partide care să aibă o astfel de denumire. Partidele conservatoare s-au transformat în mare parte în partide creștin-democrate. Adevărata „luptă” se dă între stânga reprezentată de social-democrați și partidele de dreapta (majoritar creștin-democrați și liberali). De fapt asta înseamnă moștenirea conservatoare. Neo-conservatorismul populist american poate pătrunde ușor, mai ales că dreapta politică în România s-a schimbat, datorită ascensiunii unui important partid, cu tenta sa populistă bine cunoascută.

Integrarea europeană a dat un puternic semnal de alarmă la București: inexistența unui putermic partid creștin-democrat, popular sau conservator, puternic. Acestea au apărut însă, ca ciupercile după ploaie: PPRM, PUR-PC, PNG-CD și PD-ul, care și-a schimbat orientarea politică. Dintre toate doar PUR-ul a optat pentru denumirea de conservator, crezând că îi poate da o greutate mai mare. Conservatorismul nu apare pe neașteptate, el există și la momentul oportun reapare. Din păcate numai un fost partid „de stânga” a avut puterea imediat după 1989 să se proclame Creștin-Democrat. Partidul Popular European se recunoaște ca făcând parte din familia politică de centru-dreapta (partide creștin-democrate, populare, conservatoare) , ale cărei rădăcini se pot găsi în civilizația continentului European și care de la bun început a inițiat proiectul european. Majoritatea sunt moștenitoarele gândirii conservatoare. În Europa singurele care mai poartă denumirea de conservatoare și fac parte din Grupul Partidelor Populare Europene sunt: Partidul Conservator din Marea Britanie, Partidul Conservator Popular din Danemarca, și în Lituania conservatorii fac parte dintr-o uniune alături de foștii deținuți politici. Poate singurtul partid din România care se încadrează în standardele unui partid conservator european este PNȚCD. Și se poate vedea acest lucru printr-o citire a programului lui politic. A fost de fapt și primul partid care a făcut parte din Grupul Popularilor Europeni. O altă încercare de a face un Partid Popular, înainte de așa-zisul „trend” a avut-o Radu Vasile, în 1999. De fapt a fost un eșec, fiind asociat cu personajul Radu Vasile și nu cu intențiile sale politice.

Cosmin Cărbunaru

Comentarii Facebook

NICIUN COMENTARIU

LĂSAȚI UN MESAJ