Afectarea intelectualistă şi extremismul social

0
90
«Christos purtându-și crucea», de Hieronymus Bosch

Există o categorie de inşi cu pretenţii intelectuale şi aere elitiste, a căror marcă identitară în spaţiul public pare să fie aprehensiunea plină de preţiozitate faţă de mulţime, de aşa-zisa prostime, cu atât mai mult cu cât aceasta manifestă înclinaţia păgubitoare de a vota cu formaţiunile politice considerate a fi „de stânga”. Se oripilează de inclutura şi grobianismul oamenilor simpli, vezi doamne incapabili să priceapă subtilitatea ideilor înalte şi gingăşia sentimentelor alese ale spiritelor fine. În multe situaţii asemenea atitudine arogantă nu se justifică de fapt nici prin talentul, nici prin opera împricinaţilor, lipsiţi nu neapărat de inteligenţă, dar de anvergura teoretică sau de fervoarea inspirată a unor elitişti de altădată. Cum i-am putea compara, de pildă, pe Andrei Pleşu şi Horia Roman Patapievici cu Joseph de Maistre şi Friedrich Nietzsche? Mutatis mutandis, ar fi la fel de ridicol pe cât este Victor Ponta când îmbracă tricoul cu chipul lui Ernesto Che Guevara. Adeseori nu vorbim deci de o superioritate reală, ci numai de prezumţiozitate, veleitarism, afectare intelectualistă.

În registrul benign, sau mai bine zis derizoriu, afectarea intelectualistă nu este altceva decât o formă de snobism sau de infatuare comună, lesne observabilă spre exemplu printre realizatorii de emisiuni culturale, fie ele şi cu pretenţii de profesionism. Snobii şi infatuaţii banali strâmbă din nas ori fac pe superiorii în raport cu „ignarii”, oscilând astfel între ridicolul sensibilităţii vexate şi riscurile inconştiente ale impertinenţei laşe, fără să aibă totuşi un impact major asupra cadrului general. Afectarea intelectualistă să exprimă însă şi într-un registru grav, iar aici caracterul său este unul malign. Aşa reiese din textul semnat de Gabriel Liiceanu pe site-ul Contributors, în data de 24 februarie a.c., intitulat România gurilor ştirbe, text în care afectarea intelectualistă se deversează în cel mai concludent extremism social. Snobismul, infatuarea nu dispar, dar se subsumează unei adversităţi morale structurale faţă de oamenii simpli. Diseminată mediatic, această adversitate riscă să se reconvertească insidios într-o politică de excludere, cum cer deja oarecare tineri sătui pasămite să-şi vadă viitorul compromis de cheltuielile bugetare cu pensionarii prea longevivi şi asistaţii puturoşi.

Tot insidios procedează de altminteri şi autorul, care nu are curajul să-şi asume elitismul extremist şi se pretinde în continuare democrat, legalist, normativist, în opoziţie bineînţeles cu gloatele abjecte. Exponenţii acestei umanităţi degenerate, slute, hidoase, suferinde, formată din fiinţe cu obrajii scofâlciţi, guri ştirbe, priviri moarte, haine jerpelite, îi regăseşte exemplar, cum altcumva, printre demonstranţii susţinători ai guvernului social-democrat. Pentru a-şi disimula sentimentele şi intenţiile mimează compasiunea pentru abjecţii respectivi, punând degradarea lor pe seama jafului de douăzeci de ani condus de politicienii din Partidul Social-Democrat (de parcă numai aceştia s-ar fi aflat la putere, nu şi un anumit preşedinte pe care el însuşi l-a cultivat la vremea respectivă), precum şi pe seama propagandei televizate ce avariază şi întunecă minţile. Degradarea ar fi ajuns până-ntr-acolo încât victimele abrutizate să nu mai ştie cine sunt călăii şi să le preia partitura.

De la bun început trebuie arătat că invocarea polemică a datelor fizice este nu numai nulă sub aspect analitic, dar şi reprobabilă moralmente. (După cum ni se pare indecentă exhibarea autoreferenţială a unor amintiri de viaţă intimă, de pildă ultimele momente ale lui Constantin Noica, neputincios, infantilizat, căruia Gabriel Liiceanu, din iubire şi în pofida repulsiei fizice, îi spăla proteza dentară). Ce relevanţă ar avea, să zicem, dacă ne-am referi la fălcile căzute şi pungile de sub ochii autorului? Le-am putea explica şi noi, eventual, ca simptom al degradării provocate de presupusa legătură nocivă cu regimul comunist, în vremea căruia acesta avea privilegiul să circule în Occident, pe când alţii nu ieşeau din ţară nici măcar până în Bulgaria. Cu atât mai mult cu cât beneficiază până astăzi de pe urma comunismului, în calitate de proprietar moştenitor al Editurii Politice, rebotezată Humanitas. Astfel de atacuri şi insinuări nu ţin loc de argumente, se folosesc însă atunci când se urmăreşte denigrarea preopinentului.

De fapt, în cazul de faţă miza este compromiterea identitară a oamenilor simpli. Dacă snobii şi infatuaţii ordinari se limitează la oripilarea estetică, Gabriel Liiceanu transgresează în zona eticii, referirile sale estetice nefiind altceva decât punctul de pornire pentru a declara decăderea acestora din calitatea de indivizi capabili de judecată. De aceea îşi începe articolul cu evocarea personajelor odioase din tabloul Christos purtându-şi crucea, de Hieronymus Bosch. Nu face doar paradă de propria cultură (doamne, cât îl mai emoţionează pictura!), ci acreditează corespondenţa dintre figurile respingătoare, cu ochii ieşiţi din orbite şi (din nou) gura ştirbă rânjită, respectiv răutatea iraţională gata să te linşeze, să te sfâşie, să te întindă pe masa de tortură şi să te scuipe când eşti pe cruce. (Suntem curioşi, la cine se gândeşte autorul că ar fi pe cruce în zilele noastre)? Mai departe, sugerează printr-o analogie formală – gura ştirbă, desigur – că demonstranţii proguvernamentali de acum ar aparţine aceluiaşi tip de umanitate pervertită. Afirmaţia esenţială, care concentrează sensul întregului demers, este că poporului i s-a răpit discernământul.

Ce înseamnă, tradusă politic, absenţa discernământului? Înseamnă lipsa capacităţii decizionale. Înseamnă că oamenii simpli, în frunte cu pensionarii cei urâţi, cărora din păcate nu li se poate anula deocamdată dreptul de vot, trebuie să-şi ţină gura şi să stea în banca lor, să nu-i mai deranjeze cu prezenţa în stradă pe „tinerii frumoşi şi liberi”, ocupaţi să-i înlăture pe conducătorii corupţi şi să mântuiască România. Aici nu-i vorba numai despre disputa dintre partide, ci despre delegitimarea şi inhibarea activismului popular în general. Inclusiv rezultatul alegerilor, ca reflectare a voinţei pozitive a cetăţenilor, devine secundar. Ceea ce contează este apartenenţa la „binele” metafizic ce transcende puterii de înţelegere a vulgului, „bine” echivalat în mod autoritar de către Gabriel Liiceanu cu propriile opţiuni. Prin urmare, singura orientare îndreptăţită să conducă ar fi dreapta europenist-sorosistă, cu dinţii în gură şi discernământul acasă, aceea conectată programatic la cerinţele băncilor şi ale companiilor multinaţionale.

Hegemonia politică şi culturală a dreptei europenist-sorosiste predicată de autorul articolului se exercită invers proporţional cu interesele oamenilor simpli; este o realitate, deşi ecranaţii de prin corporaţii, chiar dacă nu au salarii strălucite, refuză încă să o accepte, legănându-se în visul consumerist. Ca atare, asistăm actualmente la o delimitare discursivă şi mediatică tot mai clară a câmpurilor sociale aflate în conflict. Cu alte cuvinte măştile încep să cadă odată cu radicalizarea disputei, ce nu mai lasă loc de echivocuri şi subterfugii. În context, Gabriel Liiceanu, oricât s-ar flata singur, nu arată nici aristocratismul lucid al lui Alexis de Tocqueville, nici paternalismul demofil al lui Albert de Mun. Manifestă în schimb încrâncenare şi dezgust, cu trimitere predilectă la pensionarii decrepiţi şi împovorători. Din acest punct de vedere, aminteşte mai degrabă de alt personaj care proclama virtuţile regeneratoare ale tineretului: un anume Corneliu Zelea Codreanu.

Preluare: argumentesifapte.ro / Autor: Alexandru Mamina

Comentarii Facebook

NICIUN COMENTARIU

LĂSAȚI UN MESAJ