A fost perioada interbelică adevărata Epocă de Aur a României?

Mitul fondator

Nostalgia după România interbelică e un sentiment întâlnit în rândul multora, existând tendința de a idealiza acea epocă, a României mare, considerată adevărata Epocă de Aur din istoria națională.

Dintr-o anumită perspectivă, poate că așa a fost: efervescența culturală din acei ani, cu marii oameni de cultură care s-au afirmat în vremea aceea, e cu siguranță un element de luat în considerare. Din punct de vedere politic, România interbelică e idealizată deoarece e văzută ca o epocă a democrației. Însă trebuie să recunoaștem că democrația interbelică a avut foarte multe lipsuri, și ea poate fi privită cu nostalgie doar în comparație cu ceea ce a urmat după război. Din punct de vedere social, situația era cu totul deplorabilă, iar economia a cunoscut grave probleme.

La momentul respectiv, criticile la adresa țării în ansamblu, a guvernului, a oamenilor politici, a obiceiurilor românilor în general sunt abundente. Chiar și acele personalități care ne fac să ne gândim că, poate, ar fi fost mai bine să trăim pe vremea lor, aduc aspre critici societății românești. Citindu-le, ajungem să ne întrebăm dacă perioada interbelică a fost într-adevăr Epoca de Aur a României?

Mircea Eliade: „nici un om politic de la 1918 încoace n-a știut și nu știe ce înseamnă un stat”

„Imoralitatea clasei conducătoare românești care deține puterea politică de la 1918 încoace nu este cea mai gravă crimă a ei. Că s-a furat ca în codru, că s-a distrus burghezia națională în folosul elementelor alogene, că s-a năpăstuit țărănimea, că s-a introdus politicianismul în administrație și învățământ, că s-au deznaționalizat profesiunile libere – toate aceste crime împotriva siguranței statului și toate aceste atentate contra ființei neamului nostru, ar putea după marea victorie finală – să fie iertate.

Dar piloții orbi stau surâzători la cârmă, ca și când nimic nu s-ar întâmpla. Și acești oameni, conducători ai unui popor glorios, sunt uneori cumsecade, sunt uneori oameni de bună credință și cu bunăvoință; numai că, așa orbi cum sunt, lipsiți de singurul instinct care contează în ceasul de față, instinctul statal, nu văd șuvoaiele slave scurgându-se din sat în sat, cucerind pas cu pas tot mai mult pământ românesc; nu aud vaietul claselor care se sting, burghezia și meseriile care dispar, lăsând locul altor neamuri.

Democrația de la război încoace a izbutit să zădărnicească orice încercare de redeșteptare națională. Prin piloții orbi de la cârma țării, democrația ne-a adus astăzi acolo unde suntem. Democrația a zdrobit definitiv instinctul statal al cârmuitorilor noștri. Că s-au făcut sau nu unelte în mâna străinilor, puțin interesează deocamdată. Singurul lucru care interesează este faptul că nici un om politic de la 1918 încoace n-a știut și nu știe ce înseamnă un stat.

Și asta e destul ca să începi să plângi…”

«Vremea», 19 septembrie 1937

„Toamna trecută, într-un vagon în trecere prin Polonia, se vorbea despre România ca: Țara lui bacșiș – bacșiș. Expresia, cât ar fi fost ea de umilitoare, nu mi s-a părut prea aspră.

Văzută de departe, politica noastră culturală și propaganda noastră în străinătate se dovedește o creație de inconștienți sau de demenți. Nici nu vom ști pe cine să tragem la răspundere. Se fac greșeli atât de grave și întreaga noastră  propagandă este atât de ridicolă încât generațiile viitoare ne vor taxa, pe toți, drept inconștienți, tâlhari sau demenți. Încercați și vă imaginați ce ar fi țara românească după ce Liviu Rebreanu și Papadat-Bengescu ar fi traduși și lansați în toată lumea; după ce universitățile noastre ar fi încăpute în mâini tinere; după ce atașații de presă din străinătate ar fi înlocuiți cu oameni harnici și pricepuți, imaginați-vă toate acestea și veți înțelege ce vor crede generațiile următoare despre noi. Ar fi atât de simplu ca roumain, rumenian, rumane și rumeno să nu se mai lege în memoria europenilor numai de Skoda, de „bacșiș – bacșiș”, de incapacitate politică și de conștiință ieftin de cumpărat, ci și de opera unui Rebreanu, Blaga, Brâncuși sau Enescu. Ar fi atât de simplu… Un ministru inteligent ar înțelege că, în starea de lucruri de astăzi, singura ofensivă ieftină și eficace împotriva insultelor legate automat de numele neamului nostru ar fi ofensiva valorilor maxime și specifice. Dar nimeni nu înțelege. Și pe fiecare zi noroiul ne stropește mai direct și numele de român e mai compromis”.

Mircea Eliade, «Profetism românesc. Vol. II. România în eternitate»

Grigore Gafencu: „Lipsesc oamenii cuminți”

„Lipsesc oamenii cuminți, firile cumpătate și care să opuie noilor doctrine credința lor în prefaceri mai puțin radicale, dar cu atât mai sănătoase, și grija lor față de adevăratele lipsuri ale așezământului nostru de stat – nerânduiala finanțelor, nepregătirea armatei, lipsa unei munci stăruitoare în toate domeniile producției, necinstea care se întinde în administrație; lipsuri pe care curentele revoluționare și făuritoare de o nouă organizație de stat, departe de a le îndrepta, nu pot decât să le agraveze și mai mult.

Grigore Gafencu, «Însemnări politice. 1929-1939»

 Emil Cioran: „Toată viața noastră de un secol încoace nu este decât procesul prin care am ajuns să ne dăm seama că n-am făcut nimic…”

„Doamne, ce vom fi făcut o mie de ani?! Toată viața noastră de un secol încoace nu este decât procesul prin care am ajuns să ne dăm seama că n-am făcut nimic… Comparația cu ce s-a îndeplinit în alte părți ne-a relevat neantul trecutului propriu și inexistența culturii noastre.

O mie de ani s-a făcut istoria peste noi: o mie de ani de subistorie. Când s-a născut în noi conștiința, n-am înregistrat prin ea un proces inconștient de creație, ci sterilitatea spirituală multiseculară. Pe când culturile mari pun omul în fața creației din nimic, culturile mici în fața nimicului culturii. Din punct de vedere istoric, am pierdut o mie de ani, iar din punct de vedere biologic, n-am câștigat nimic. Atâta vreme de vegetare dacă n-a consumat efectiv substanța vitală a neamului, n-a întărit-o și n-a dinamizat-o în niciun fel. Trecutul României nu mă flatează deloc și nici nu sunt prea mândru de strămoșii mei lipsiți de orgoliu, că au putut dormi atâta timp, în așteptarea libertății. România are un sens întrucât o începem. Trebuie s-o creăm lăuntric, pentru a putea renaște în ea. Plăsmuirea acestei țări să ne fie singura obsesie.

Orice om care vrea sau este chemat să joace un rol profetic în viața României trebuie să se convingă că în țăra aceasta orice gest, orice acțiune, orice atitudine este un început absolut, că nu există continuări, reluări, linii și directive. Pentru ceea ce trebuie făcut nimeni nu ne precede, nimeni nu ne îndeamnă, nimeni nu ne ajută.

Fiecare din noi este în situația lui Adam. Sau poate condiția noastră este și mai nenorocită, fiindcă nu avem nimic înapoi, pentru a avea regrete. Totul trebuie început, absolut totul. Noi n-avem de lucrat decât cu viitorul. Adamismul în cultură nu înseamnă altceva decât că fiecare problemă de viață spirituală, istorică și politică se pune pentru întâia oară, că tot ceea ce trăim se determină într-o lume de valori nouă, într-o ordine și un stil incomparabil. Cultura românească este o cultură adamică, fiindcă tot ce se naște în ea n-are precedent.

Misiunea României trebuie să ne fie mai scumpă decât toată istoria universală, deși noi știm că trecutul României este un timp fără istorie”

Emil Cioran, «Schimbarea la față a României»

Mihail Manoilescu: „Burghezia noastră pune preț pe cheltuială, pe satisfacții și pe prezent

„În vremea noastră, năzuința spre viață largă și spre trecerea zilei de azi înaintea zilei de mâine a fost favorizată poate și de experiențele repetate și atât de rele pe care le-au făcut cei care au agonisit, în raport cu cei care au cheltuit. Inflația excesivă de la războiu încoace, diferitele feluri de conversiune ca și împro-prietărirea însăși care a însemnat o lovitură mare dată spiritului de acumulare au creat un anumit scepticism față de garanțiile pe care le poate oferi averea.

Din tot ce s-a petrecut de la războiul mondial și până  acum în România, înțeleptul a putut trage concluzia că rentează mai bine să fii risipitor decât econom și că debitorului i se rezervă bucurii și surprize plăcute, care nu-l așteaptă niciodată pe creditor. Cei din urmă douăzeci de ani au fost desigur la noi mai mult era greirilor decât a furnicilor.

Fără a voi să facem elogiul risipei, putem să relevăm și unele aspecte simpatice, în ușurința cu care se cheltuiesc banii în România.

Românul vorbește cu o admirație neeconomisită de omul care știe să trăiască, iar băiatul de vieață tip specific românesc este desigur mai simpatic, mai uman și mai nevinovat în toată ființa lui, decât tipul pe care francezul îl numește bon vivant, iar germanul Lebemann.

Concepția estetică a vieții, pe plan vulgar, înseamnă a înțelege traiul ca o petrecere. Cât de caracteristică și cât de românească este noțiunea intraductibilă de chef, care nu poate fi transpusă exact, nici prin cuvântul francez la noce, nici prin cel german Bummel! Cheful este o manifestare, în același timp egoistă și generoasă; el înseamnă ignorarea pentru o clipă a grijilor și răspunderilor; el exprimă în chip culminant și simbolic psihologia lui Petronius în ediție populară românească. Românul adevărat nu este niciodată meschin și își râde de aceea dintre compatrioții lui cum sunt unii ardeleni care arată deprinderi raționale și cuminți în administrarea cheltuielilor lor. Ideea românului despre avere și venit este epicuriană; scopul acestora este consumul cu toate bucuriile lui.

Năzuința spre lux și confort este irezistibilă, nu numai în burghezie, ci chiar și în clasa mijlocie și în țărănime. De câte ori poate, românul se aruncă spre îmbrăcăminte de mătase, spre case frumos mobilate și mai ales spre automobile.

Dar o burghezie care imită boierimea de altădată și trăiește o vieață de stil supra-burghez și supra-dimensionat față de mijloacele sale creiază o mare nestabilitate socială și prezintă un mare procent de căderi individuale.

Iată de ce burghezia românească nu este burghezie în una din trăsăturile cele mai esențiale; pe când Occidentul pune preț pe agonisire, pe siguranță și peviitor, burghezia noastră pune preț pe cheltuială, pe satisfacții și pe prezent. Pe când burghezii din Apus lucrează pentru copiii lor, burghezii români lucrează prea adeseori numai pentru ei înșiși”.

Mihail Manoilescu, «Rostul și destinul burgheziei românești»

Preluare: historia.ro

Loading...
loading...

1 COMENTARIU

  1. Adevărat era ,,insuficientă,,!Astăzi însă este virusată și pe patul de moarte ! La ce asistăm ,numai ,,democrație ,,nu este !Parodie ,da !În numele ei se fac cele mai mari abuzuri și crime!

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.