«Naționalismul», de Mircea Eliade (1937)

0
147

Naţionalismul este – şi lucrul acesta se ştie, de la Eminescu încoace – un act de creaţie spirituală. Conştiinţa de sine a unei comunităţi omeneşti, conştiinţa la o lungă participare istorică, şi mai ales valorificarea vieţii prin această participare – sunt acte de trăire spirituală. Miturile, apocalipsele, misiunile istorice pe care şi le revendică orice naţiune – nu au nimic de-a face cu viaţa biologică sau economică a unei aşezări omeneşti. Ancorată prin însăşi fiinţa ei în spiritualitate, o naţiune nu poate avea decât un singur destin: să creeze valori spirituale ecumenice. Să impună, cu alte cuvinte, tuturor celorlalte popoare universalismul ei. În ierarhia spirituală, ca şi în celelalte ierarhii, un „universalism” nu se face prin sinteza tuturor virtuţilor, printr-un amalgam cât mai complet de valori. Ci, dimpotrivă, universalismul se dobândeşte prin adâncirea până la epuizare a specificului, a localului, a particularului. Actul adevăratei creaţii spirituale este tocmai această valorificare completă a unui act de trăire individuală. Un geniu nu face altceva decât să valorifice anumite stări din viaţă, care rămăseseră până atunci obscure, inerte sau nesemnificative.

Până la Shakespeare, partea aceea din sufletul omului în care tragicul se amestecă cu grotescul, în care nebunia şi somnul se învălmăşeau cu invectiva – nu fusese valorificată, şi deci nu avea nicio semnificaţie. Oamenii trăiau aceste stări sufleteşti cu indiferenţă sau cu ruşine. Acest tragic grotesc nu avea până atunci nicio grandoare, niciun sens. Shakespeare izbuteşte să arate tocmai grandoarea şi semnificaţia acestor stări obscure şi groteşti. De-abia când s-a impus conştiinţei europene geniul lui Shakespeare, s-a văzut cât de puţin se cunoscuse „sufletul omului”, până la el, acel „suflet omenesc” viu, mediocru, confuz, însetat de fericire şi corupt. Dostoievski face un act similar de creaţie spirituală: el valorifică părţi şi mai obscure din sufletul omenesc. Gesturi fără nicio semnificaţie morală, experienţe penibile, suferinţe opace, rătăciri sufleteşti şi gângăveli intelectuale – un ocean de fapte mici şi înspăimântătoare, pe care noi le ignoram sau le ascundeam, de care ne era silă şi pe care nu le menţionam niciodată – toate acestea sunt transfigurate prin intervenţia lui Dostoievski, aproape că nu mai rămâne fapt sufletesc uman care nu poate fi valorificat.

Orice nouă valorificare a vieţii – şi noi n-am dat, până acum, decât câteva pilde din istoria literaturii – capătă imediat valenţe universale. Nu există creaţie spirituală care să nu poată fi, dacă nu asimilată, cel puţin contemplată de un considerabil număr de oameni, aparţinând unor popoare şi culturi deosebite. Lucrul acesta este şi mai adevărat, dacă ne amintim de alte specii de creaţie spirituală decât cele literare. Bunăoară, valorile cu care şi-au îmbogăţit viaţa grecii vechi: măsura, melancolia, resemnarea – valori care au putut fi asimilate de popoare foarte diferite (de la sirieni până la romani şi anglo-saxoni). Orice nou „ideal” care este descoperit omenirii întregi de către un singur om – îşi capătă valenţe universale. Acesta este singurul „universalism” pe care l-a acceptat şi l-a asimilat istoria. Dacă spiritul grecesc a modificat structura mentală a întregii lumi europene – creând o unitate continentală – el a făcut-o prin câteva creaţii de geniu, care valorificau viaţa fiecărui om. Creştinismul a izbutit să întunece orizontul spiritual înălţat prin eforturile geniului grec – tocmai pentru că oferea o valorificare a vieţii tot mai rodnică şi mai universală. Nu există, deci, „universalism” viabil în afară de o anumită valorificare a vieţii descoperită de un popor, de un om sau de o elită – şi impusă celorlalţi într-un mod organic, firesc. Creând o singură valoare spirituală cu valenţe universale – un popor domină firesc o anumită etapă din istorie, mai mare sau mai mică. Acceptând primatul „democraţiei”, un popor se recunoaşte dominat de o valorificare franceză a vieţii. Că acum, în zilele noastre, democraţia pare un bun comun câştigat prin eforturile solidare ale umanităţii – este încă o dovadă de eficienţă universală a acestei creaţii specifice spiritului francez. Căci idealurile democraţiei moderne rezumă soluţiile găsite de spiritul francez, problemei libertăţii – problemă care se pusese din nou conştiinţei europene de după Renaştere şi Reformă, pe care fiecare neam se trudea s-o rezolve în parte, dar pe care numai geniul francez a rezolvat-o în aşa fel încât să poată fi asimilată de toţi. „Asimilată”, este un fel de a vorbi; mai precis, acceptată pentru o bucată de vreme, aşa cum triburile germanice acceptaseră pentru o bucată de vreme noţiunile civile romane…

„Naţionalismul”, aşadar, nu are decât ca un prim scop întărirea, purificarea şi organizarea forţelor naţionale. Lupta naţionalismului contra formelor împrumutate, contra noţiunilor străine, contra creaţiilor false este numai o etapă, şi nu cea mai preţioasă, din funcţia pe care şi-o propune el în viaţa statului. Căci un naţionalism care nu izbuteşte să creeze valori spirituale ecumenice, valori pe care să le impună celorlalte neamuri – nu şi-a atins misiunea. „Lupta contra formelor de viaţă străină” nu se poate opri odată cu instaurarea „formelor de viaţă autohtone”. Lucrul acesta poate avea o mare însemnătate civilă – dar nu şi una în istoria universală. Lupta cea mai grea, şi în care se verifică forţele de creaţie ale unui neam, se dă după victoria naţionalismului. Adică, în ceasul când el încearcă să devină universal. Un naţionalism nu devine universal renunţând la formele lui specifice şi încercând o „înţelegere” cu alte forme – ci devine universal când izbuteşte să valorifice într-un mod propriu viaţa, creând un sens nou al existenţei.

Ceea ce se numeşte „creaţiile spirituale” ale unui neam, acestea sunt: felul său propriu de a valorifica viaţa – printr-un nou model de eroism, sau de dreptate, sau de mântuire, sau poate printr-o creaţie de geniu în domeniul artelor etc. „Naţionalismul” nu tinde numai să facă posibile şi să promoveze asemenea creaţii spirituale în cadrele neamului – el tinde mai ales să provoace valorile ecumenice, prin care să se poată manifesta peste hotare. A se „manifesta”, evident, nu înseamnă numaidecât a crea forme care pot fi împrumutate de alţii – ci a crea forme prin care alţii să ia cunoştinţă efectivă de neamul nostru, luând cunoştinţă de anumite realităţi pe care acest neam le-a descoperit. Când Dostoievski sau Shakespeare au trecut hotarele ţărilor lor, asta n-a adus după sine o „împrumutare” a acestor creaţii. Ci, în primul rând, o luare de cunoştinţă a unui nou univers spiritual, descoperit de Shakespeare sau Dostoievski. Când doina românească a fost cunoscută peste hotare, n-a fost „imitată”; ea a valorificat, însă, o anumită parte din sufletul omenesc, pe care nu o străbătuse până atunci nicio altă creaţie folclorică. Prin doină, ca şi prin Dostoievski sau Shakespeare – un străin a pătruns în anumite niveluri ale realităţii, necunoscute până atunci, valorificând, totodată, anumite părţi din suflet, inerte, obscure, caduce. Astfel trec hotarele şi „domină” creaţiile spirituale ale unui neam. Creaţii care, încă o dată, nu pornesc niciodată de la „universal”, ci dintr-o experienţă specifică, dintr-o profundă trăire a realităţilor locului, dintr-o epuizare totală a unui sentiment „etnic”; ca să ajungă, prin transfigurarea geniului, o valorificare nouă a vieţii. Este uşor de înţeles, însă, că asemenea eforturi de transfigurare nu pot rodi decât într-un stat organic, naţional, în care omul îşi regăseşte problemele fundamentale; moartea, iubirea, „sensul”, libertatea.

Toată istoria lumii nu este decât istoria miturilor naţionale şi a luptei dintre felurite valorificări ale vieţii. De altfel, însăşi existenţa omului nu e decât un lung şi tragic şir de încercări de a da un sens acestei existenţe. Este paradoxal, este tragic dacă vreţi – dar aşa este. Şi după cum cea mai mare glorie a unui om, şi începutul mântuirii sale este găsirea unui sens rodnic al propriei sale experienţe (act de creaţie spirituală) – tot aşa cea mai mare grijă a unui neam este găsirea unui sens propriu al existenţei sale istorice, deci de valorificare proprie a vieţii (act de asemenea, de creaţie spirituală). Orice altceva este numai economie, politică sau biologie; istorie care se consumă, iar nu istorie care se face.

Mircea Eliade, «Naţionalismul», Bucureşti, 1937

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here