România în fața invaziei

0
221
Politrucii și culturnicii ne învață azi „multiculturalism” (anticulturalism!) pe filiera occidentală și se lăfăie în luxul cu care sunt alimentați de economia de cazinou a liberalismului extremist globalizant. Revoluția (anti-)culturală comunistă ne vorbește suav de la microfonul Madonnei în aceeași măsură în care emană gâlgâit dintre vintrele și gușile Alinei Mungiu, în aceeași măsură în care ne toacă creierii în pauze publicitare în reclamele la mega-corporațiile transnaționale. Consilierii neo-kominterniști ne învață „multiculturalismul” în aceeași răsuflare în care predică și litania înstrăinării „pe un dolar” a avuției naționale, așa cum i-a învățat „filantropul” George Soros. „Anti-securiștii” de la noi se pupă pe gură din punct de vedere ideologic într-o toleranță deplină cu cele mai abjecte aspecte ale comunismului de filieră neo-liberală, multiculturalistă, occidentală. Triunghiul conjugal dintre „anti-securism”, multiculturalism „democratic” stângist și neo-liberalism globalist economic „de dreapta” dovedește că Securitatea lui Neagu Cosma a fost în esență opusă celor mai distructive obiective ale comunismului, cărora le-a fost însă dedicată Securitatea anilor `50.

Generalul Neagu Cosma, fost șef al Contraspionajului românesc între 1967 și 1973, a fost un om de un patriotism și de o integritate morală fără compromis. L-am cunoscut pe când aveam 20 de ani, am purtat dese și îndelungate discuții cu el ulterior, ani la rândul, încercând să înțeleg arcanele istoriei pe care a trăit-o și am ajuns să îl respect profund pe acest patriarh, unul dintre artizanii revirimentului României din anii 60-70.

Am înțeles perfect motivele reale, ascunse, ale urii pe care i-au purtat-o unii ridicați pe scena vizibilității publice după 1990. Actorii conștienți care au iscat valul isteriei „anti-securiste”, vânătoarea de vrăjitoare și demascările în numele „societății deschise”, „democratice” au urât profund oameni precum Neagu Cosma. Simplu și banal spus, arhitecții isteriei anti-securiste l-au urât pe Neagu Cosma fiindcă ei erau pe cealaltă baricadă, opusă interesului neamului românesc, nu de dragul „democratizăii”, nici de dragul „ideilor de dreapta”… L-au urât pe Neagu Cosma fiindcă el era dovada vie a faptului că între Securitatea anilor `50 și Securitatea lui Neagu Cosma nu este decât o identitate de nume și atât. În rest, divergența totală de obiective, de metode, de cadre. L-au urât pe Neagu Cosma fiindcă a fost campionul învingător al intereselor Neamului românesc într-un adevărat și crâncen „război civil” tăcut împotriva celor care au exterminat valorile românești în anii `50. L-au urât pe Neagu Cosma fiindcă, în realitate, democrația „corectă politic” de după 1990 (indiferent de partidele aflate la putere) are o mult mai aprofundată consubstanțialitate cu regimul Anei Pauker, cel învins de oameni precum Neagu Cosma.

Oile imbecile care urmează liderii de opinie ai isteriei anti-securiste în numele unor abstracții fără conținut de genul „ideilor de dreapta” nu înțeleg nimic nici din ce a însemnat istoria reală a României după 1945, nici din ce ar fi trebuit să însemne cu adevărat „dreapta” astăzi, nici din curenții de profunzime ai politicii de azi, aflați mult sub luciul subțire și fără continut al gargarei „analiștilor politici”.

Oricât ar părea de paradoxal, se poate spune că adevăratul „comunism” s-a prăbușit în România în mod real și vizibil în 1968, nu în 1989, prin turnura naționalistă pe care a adoptat-o regimul de atunci, indiferent de spoiala ideologică de suprafață la care era obligat regimul de fatalitatea geopolitică în care am fost aruncați fără voia noastră în 1945 (cum tot fără voia lor au fost aruncați și rușii în 1917). Și, la fel de paradoxal, putem spune că adevăratele intenții ale comunismului au devenit victorioase în același an, 1968, în Occident, odată cu „revoluția culturală” a generației baby-boomers, odată cu fenomenul „beat”, pornit cu „mânie proletară” să distrugă până și bruma de valori tradiționale care mai rămăseseră în Vest, în numele „non-discriminării” și „egalității”. Și la fel de adevărat este că acum generația Woodstock-ului împarte tortul puterii la Bruxelles și Washington, acolo de unde ne vin în plic toate măsurile politice care ne afectează în mod real, cât și toate mutările politice care se fac de dragul circului „democratic”, pentru consumul și tormentarea „pulimii”.

Aspectul de dizolvant cultural anti-tradițional, anti-național, anti-statal al comunismului este victorios, deplin și fără drept de apel. Dar sorgintea acestei victorii nu stă în vreo conspirație „securistă” acționând la ordinele duhului lui Ceaușescu.

Consilierii neo-kominterniști ne învață „multiculturalismul”

Politrucii și culturnicii ne învață azi „multiculturalism” (anticulturalism!) pe filiera occidentală și se lăfăie în luxul cu care sunt alimentați de economia de cazinou a liberalismului extremist globalizant. Revoluția (anti-)culturală comunistă ne vorbește suav de la microfonul Madonnei în aceeași măsură în care emană gâlgâit dintre vintrele și gușile Alinei Mungiu, în aceeași măsură în care ne toacă creierii în pauze publicitare în reclamele la mega-corporațiile transnaționale. Consilierii neo-kominterniști ne învață „multiculturalismul” în aceeași răsuflare în care predică și litania înstrăinării „pe un dolar” a avuției naționale, așa cum i-a învățat „filantropul” George Soros. „Anti-securiștii” de la noi se pupă pe gură din punct de vedere ideologic într-o toleranță deplină cu cele mai abjecte aspecte ale comunismului de filieră neo-liberală, multiculturalistă, occidentală. Triunghiul conjugal dintre „anti-securism”, multiculturalism „democratic” stângist și neo-liberalism globalist economic „de dreapta” dovedește că Securitatea lui Neagu Cosma a fost în esență opusă celor mai distructive obiective ale comunismului, cărora le-a fost însă dedicată Securitatea anilor `50.

Dacă cei care se pretind în mod sincer „de dreapta” ar fi și inteligenți și informați, ar vedea cum „comunismul” împotriva căruia trebuie să lupte nu este reprezentat de cei precum Neagu Cosma. Ar vedea „firul roșu” care unește în mod aparent paradoxal trotzkismul cu neo-„conservatorismul” neo-ultra-liberal și cu „corectitudinea politică” de azi. Ar vedea „firul roșu” care leagă „reeducarea” de la Pitești, făcută de Securitatea kominternistă, de „reeducarea” prin „demitizarea istoriei” făcută de intelighentsia „democratică” de azi. Dar nu văd aceste conexiuni. Fie fiindcă sunt lași, fie fiindcă sunt interesați în a perpetua minciuna, fie fiindcă (majoritatea) sunt mult prea proști sau ignoranți pentru a străbate valul de etichete și aparențe.

S-ar putea spune că astea sunt idei „anti-democratice”, care vin, desigur, de la un „comunist” nostalgic. După ce să fiu „nostalgic” dacă la Revoluția din 89 abia aveam 11 ani? La noi, orice critică a „religiei” pieții libere globale și a multiculturalismului este automat clasată drept „nostalgie comunistă” dintr-o gravă ignoranță. În Occident, cea mai acerbă critică a economiei de piață vine tocmai din partea puținilor rămași și persecutaților dizidenți conservatori (paleo-conservatori, ca să fiu mai specific, să nu se confunde cu neo-„conservatorii”, care sunt conservatori în adevăratul sens al cuvântului cam cât e gâsca vultur, acești neo-„conservatori” de fapt fiind doar niște trotzkiști ciomăgiți de realitate, care au schimbat instrumentele: în loc de revoluție mondială, au constatat că le este mai eficient să lucreze cu „piața liberă globală”).

Mai este o categorie „de dreapta” care nu poate să se raporteze la Neagu Cosma și la sistemul politic de după 1964 (care NU a mai fost comunist în esență) cu obiectivitate. Este singura categorie care nu poate fi acuzată. Sunt cei care au suferit drame cumplite în anii `50, sub comunismul de factură neo-kominternistă, cum ar fi foștii deținuți politici. Acestor oameni zdrobiți, torturați, nu le putem cere să vadă dincolo de lozincile sub care le-au fost distruse viețile. Fiindcă au suferit prea mult, nu le putem cere să sesizeze luptele nevăzute dar crâncene desfășurate sub aceleași lozinci comuniste între echipa naționalistă și echipa kominternistă, soldate cu victoria naționaliștilor încă de la sfârșitul regimului lui Dej. La fel cum nici lui Neagu Cosma nu îi putem pretinde să se raporteze total obiectiv la luptătorii anti-comuniști din munți. Au fost oameni cu cea mai pură dragoste de țară și de cea mai incontestabilă probitate morală, care au fost pe baricade diferite timp de o viață, oameni ai aceluiași neam care s-au urât visceral și și-au făcut rău reciproc pentru niște abstracțiuni ideologice, dar la asta au fost împinși de aceeași fatalitate istorică pe care simplul om nu o poate întotdeauna înțelege la momentul respectiv, oricât de informat sau sclipitor de inteligență ar fi. Aici se vede limita noastră ca oameni și de asta trebuie să îi lăsăm doar lui Dumnezeu să îi împace sau să dea verdicte la Judecata de Apoi.  Putem fi în dezacord cu o parte sau alta a baricadei, dar nu le putem nega dragostea de țară sinceră nici naționaliștilor „comuniști”, nici celor care s-au ridicat cu arma în mână să lupte împotriva invaziei sovietice.

„Ai cui securiști ați fost?”

Văd că mulți spumegă de furie că „securiștii au furat țara, revoluția”… Parțial corectă ideea, dar cu accentul pus greșit… Spune doar jumătate de adevăr. Dacă este să privim statistic, împotriva aparenței furnizată de „câinele de pază al democrației”, extrem de puțini dintre securiștii de după 1964 au ajuns azi potențați, bogați, influenți. Covârșitoarea majoritate au trecut printr-o represiune politică similară celei din anii `50, nu pentru că erau securiști, ci pentru că erau doar securiști și eventual și naționaliști. Nu calitatea de securist a fost garanția esențială a succesului în perioada de după `90.

Trăsătura definitorie a celui care a ajuns pe prima scenă a puterii în politică, cultură, economia românească este legată indisolubil și evident de serviciile secrete, dar nu de Securitate… definitoriu a fost faptul că fiecare potențat a fost „agâțat” de „alții”: ăla de francezi, cutare de nemți, altul de britanici, cutărică de americani, celălalt de ruși, astălalt de toți… „Agățările” astea au fost făcute înainte de 1989, cu roluri stabilite și distribuite din timp pentru fiecare în ecuația puterii „democratice”. Desigur că majoritatea „agățărilor” au fost făcute în rândul celor care aveau o legătură oarecare cu Securitatea (ofițeri sau informatori), că doar nu era să intereseze pe cineva din serviciile secrete străine să recruteze vreo coafeză din Buhuși sau vreun Ilie de la sculărie. Legătura cu Securitatea însă este secundară și pălește ca importanță în fața legăturii cu serviciile secrete străine. Nu a fost suficient după 1990 să fii „securist”, ci trebuia să fii „securistul KGB” sau „securistul CIA” sau „securistul MI6” ca să ajungi „cineva”. Dar dacă judecăm Securitatea ca sistem, trebuie să fim conștienți de faptul că cei care au trădat au fost în realitate extrem de puțini. Majoritatea au rămas „doar” securiști ai Securității române. Cine a avut „naivitatea” să rămână doar securist „simplu”, fără să trădeze, a fost aruncat în groapa cu lei a oprobiului public în aceeași manieră și cu aceeași isterie cu care în anii `50 au fost aruncați în închisori „burghejii”.

Neagu Cosma a fost unul dintre cei care au rămas „doar” securiști. Și de asta nu a ajuns niciom politic, nici milionar. În esență, un țăran român cu rădăcini în glie și cu icoane pe perete, acasă. Și cum întotdeauna minciuna are picioare scurte, și adevărul lui va ieși la iveală. Și pe baza adevărului istoric, cei vinovați de anii de dezastru ai României, în curând vor fi întrebați nu dacă au fost securiști, ci vor fi întrebați: „Ai cui securiști ați fost?”…

—————————————————————

România în fața invaziei

– interviu cu generalul de Securitate Neagu Cosma –

Ceauşescu a zis: „Dacă vin îi primim cu gloanţe”

Călin Mihăescu: – Stimate domnule general Neagu Cosma, revista britanică «The Observer» a stârnit vâlvă în jurul evenimentelor din vara lui 1968, dezvăluind că imediat după ocuparea abuzivă de către sovietici a Cehoslovaciei, România era expusă în mod iminent unui pericol asemănător, iar guvernul englez era bine informat asupra intenţiei ruşilor de a invada şi România, situaţie la care britanicii erau hotărâţi să răspundă declarând război Uniunii Sovietice. Dumneavoastră, ca director în acea perioadă al Serviciului de Contraspionaj al României, ce ştiaţi despre posibilitatea ca România să fie atacată militar?

Neagu Cosma: Da, înţeleg … S-au trezit acum englezii, şi bine că s-au trezit, şi au spus public că în 1968 România a fost în mare pericol de a fi invadată de sovietici şi că poziţia guvernului englez atunci a fost fermă, intenţionând chiar intervenţia armată pentru a apăra România. Mie parcă nu-mi vine să cred că au fost într-atât de hotărâţi, dar desprind din chestia asta faptul că englezii erau îngrijoraţi că aici putea să înceapă o poveste care să complice lucrurile.

Dezvăluirea revistei britanice confirmă ceea ce eu şi generalul Ion Stănescu, şeful Securităţii în 1968, am mai dezvăluit în cartea apărută la Editura Pacea («În anul 1968 a fost programată şi invadarea României»), deci confirmă că pericolul invaziei a fost real, şi nu imaginar. Sunt bune asemenea clarificări, pentru că unii dintre ai noştri, unii care vor să o facă pe interesanţii, care nu au informaţii, dar pozează a fi bine informaţi, ignoră informaţiile şi dau prioritate propriilor păreri şi gânduri, spunând că a fost un joc al lui Ceauşescu, al puterii de la Bucureşti, că de fapt ruşii nu au avut o asemenea intenţie de a ne invada şi că ar fi fost doar o strategie a lui Ceauşescu pentru a-şi consolida poziţia, pentru a deveni lider internaţional, cu o recunoaştere mai largă. Ba unii au şi spus că ce s-a întâmplat atunci la Palatul Regal, cu discursul, a fost o mascaradă, sau poate nu atât de brutal au zis-o, dar au zis-o cam aşa: că poate n-ar fi trebuit să se dea frâu liber unor porniri şi unor jocuri meschine.

N-au fost niciun fel de jocuri meschine, ci România a fost în pericol de a fi invadată.

De unde ştiu astea? Ştiu pentru că în anii aceia lucram în Securitatea Română. Eram şeful contraspionajului şi pentru cine nu ştie vreau să spun că această structură de informaţii adună tot felul de date, de fapte şi informaţii care se referă la interesele României. Contraspionajul se află într-o luptă de-a „hoţii şi gardiştii” cu spionii. Unii pătrund să fure informaţii, contraspionii încearcă să-i oprească, să-i anihileze. Deci este un contact cu surse bine informate privind România, dacă ne referim la contraspionajul român, şi din sursele acelea bine informate care au legătură cu serviciile de informaţii ale altor state, am aflat că România era într-adevăr în mare pericol. Şi vreau să vă spun că nicio acţiune de anvergura celei din 1968 nu se pornea fără informaţii obţinute se serviciile abilitate. Îşi trimiteau oameni afară, îi activau pe cei din interior, căutau alţii, ş.a.m.d. Noi fiind pe urmele lor am ştiut aceste lucruri. În carte dăm un caz deosebit de interesant, că am avut o sursă chiar la Comandamentul Pactului de la Varşovia, chiar în grupul de clarificare a invaziei şi care ne-a ţinut la curent permanent cu ceea ce ni se punea la cale. Era vorba de un colonel polonez care lucra cu noi şi ne informa.

Deci am ştiut, şi pe baza informaţiilor acestea Ceauşescu a fost în măsură să aprecieze lucid şi exact situaţia, ba a încercat să-i ajute şi pe alţii: l-a prevenit personal şi pe Dubcek, ducându-i o scrisorică. L-a prevenit şi pe Tito, căci era vizată şi Iugoslavia. Am fost la curent, am luat contra-măsuri, o multitudine de măsuri a luat ţara atunci, pe toate liniile: armată, diplomaţie, servicii secrete, pentru a fi la curent cu acţiunea care viza ţara noastră şi pentru a contracara.

– S-a făcut un plan atunci care mergea până la capăt? Adică: să ne batem cât putem, ce să facem când ne-au bătut, că sunt mai tari şi mai mari, unde ne ducem, şi aşa mai departe…?

– Planul era de ripostă, fără nicio îndoială. Ceauşescu atunci nu a făcut greşeala pe care a făcut-o Dubcek, să spună că dacă ruşii vin îi primim cu flori. Nu! Ceauşescu a zis: „Dacă vin îi primim cu gloanţe”.

– Şi dacă teritoriul României ar fi fost ocupat total?

– Problema stătea cam aşa: să opunem rezistenţă, conştienţi fiind că nu o să putem să rezistăm prea mult şi până la capăt, pentru că era vorba despre un colos care năvălea peste noi. Dar ne-am fi bătut ca lumea, dacă ne retrăgeam în munţi, citadela aceasta naturală putea să ne apere. Încercam să-i convingem pe sârbi, Tito chiar îşi dăduse acordul, ca la nevoie să ne retragem în Iugoslavia şi să facem front comun dacă atacă şi Iugoslavia.

– Dar probabil şi Iugoslavia ar fi fost învinsă şi ar fi fost ocupată total?

– Domnule, e foarte greu de crezut că extinzându-se atât de mult războiul nimeni n-ar fi intervenit, că s-ar fi uitat lumea la noi cum ne luptăm şi cu asta basta. Păi dacă ocupau România, ocupau Iugoslavia, apoi era clar că ocupau şi Austria, mai ales că şi această ţară făcea parte din planul lor de cuceriri pentru 1968. Cineva reacţiona! Nu neapărat de dragul nostru… Ca dovadă, iată că guvernul englez a luat chestia foarte în serios şi a luat şi o decizie: intervenţia armată. Nu neapărat când ar fi venit ruşii spre Bucureşti, dar când ar fi venit spre Viena, probabil că interveneau.

Deci planul undeva trebuia să se oprească. În afară de aceasta, exista o experienţă a războiului din vremea conflictului partizanilor sârbi cu Wehrmacht-ul. Sârbii erau în stare să reziste mult, fiindcă e vorba de un popor foarte viteaz şi patriot şi de condiţiile naturale: munţii lor le permit să reziste ani întregi, cum s-au bătut cu nemţii. Divizii întregi au fost imobilizate de partizani sârbi. Deci chestiunea era să ne batem, să nu admitem invazia, să nu venim cu buchetul de flori, ci să venim cu Kalaşnikovul lor. Ei nu, că avem şi Kalaşnikov-urile noastre, căci mai fabricam armament foarte competitiv. Nu ştiu acum ce se mai fabrică…!

Deci, asta era chestiunea: în ’68: România era în mare pericol de invazie.

Armata Ungariei avea ca obiectiv Transilvania

– Cât de precise erau acest informaţii privitoare la invadarea României? Ştiu că în privinţa invadării Cehoslovaciei data s-a ştiut precis. Dar în cazul României s-a ştiut o dată exactă?

– A fost aşa: iniţial informaţiile pe care le-am avut noi, cei din Securitate (şi a avut şi Armata o sursă care a dat nişte informaţii valoroase), spuneau că invazia va fi concomitentă în Cehoslovacia şi România. O a doua informaţie cu circa zece zile după asta, ne-a arătat că au eşalonat-o. De-acum trebuia să se facă în trepte: întâi Cehoslovacia şi la circa 2 săptămâni România şi peste încă 2 săptămâni invadarea Iugoslaviei. Aşa a fost programată invazia. Probabil şi pentru a sonda situaţia, să vadă cum iese cu Cehoslovacia să nu-şi disperseze prea mult forţele şi poate că au intrat puţin la idei deoarece România a fost fermă de la început. Lor le-a fost foarte clar că România ripostează. Şi nu ştiu dacă erau prea amatori de un război atunci. Erau amatori de cuceriri, de invazii, dar nu şi de război şi cred că această chestiune i-a pus puţin pe gânduri. Sigur că diplomaţia românească a jucat atunci un mare rol. Începând de la Ceauşescu, Maurer, au fost împânzite cancelariile lumii şi au dat alarma. Şi ca dovadă au şi intervenit aceste cancelarii, în sensul că au atenţionat URSS-ul. Şi Washington-ul a atenţionat Moscova, şi De Gaulle a atenţionat Moscova şi chinezii au atenţionat Moscova. Au cam sărit toţi pe ei.

– Dacă ar fi fost invadată România, Transilvania ar fi fost făcută cadou Ungariei?

– Nu am nicio îndoială. Ar fi intervenit pe teritoriul României inclusiv armata ungară, cum au intervenit în Cehoslovacia, și desigur că armata Ungariei avea ca obiectiv Transilvania. Ruşii, precum şi aliaţii lor, aveau atunci tot interesul ca această „nucă tare”, cum se prezenta atunci România, să fie spartă. Şi cum putea să fie spartă? Prin sfârtecarea teritorială! Nu aveau nevoie aici de un stat militar, puternic, să joace un anumit rol. Şi deci Transilvania ar fi fost dată Ungariei, bulgarii interveneau în Dobrogea; ruşii îşi întindeau probabil dominaţia nu numai până la Prut, ci până la Milcov şi aşa mai departe… Adică România era în pericolul de a fi desfiinţată ca stat. Nu sunt simple supoziţii. Intră în logica momentului, a mârşăviei puse la cale.

– Seamănă cu scenariul despre care se aude că unii ar fi încercat să-l realizeze în decembrie ’89…

– Până la ’89 am mai avut deja o confirmare că ruşii au fost foarte preocupaţi de România. Încă de prin ’73 conducerea armatei sovietice prezenta conducerii politice planuri de invazie a României. S-a găsit în arhiva Partidului Socialist Unit din R.D.G. un document în care ministrul sovietic al apărării comunica conducerii PSU că în ’73 a prezentat planul de „liniştire” a României, pentru că trebuia „liniştită” România. Era foarte gălăgioasă şi pentru sovietici incomodă şi periculoasă România, iar aceştia în ’73 încă nutreau planuri de invazie al României.

– În toată lupta ascunsă sau făţişă a României împotriva colosului sovietic, aţi simţit vreodată sprijin sau trădare din exterior, de la „ţările frăţeşti” sau din Occident?

– Poate întrebarea dumitale este prea largă, prea cuprinzătoare… Dar pot să vă spun aşa: că la un moment dat România rămăsese singură în cadrul Tratatului de la Varşovia şi al CAER. Prin poziţia clară, fermă, de neamestec în treburile interne ale altor state, prin dorinţa de a ne conduce singuri, rămăseserăm singuri. Ceilalţi ţineau isonul. Nu deschidea gura un reprezentant al Moscovei, ca să nu se ridice ceilalţi reprezentanţi ai „ţărilor frăţeşti” să aplaude. Nici vorbă nu era să găsim sprijin la cineva. Deşi erau momente când în particular ne mai ziceau  „ştiţi, voi românii, aţi avut dreptate, dar noi nu puteam altfel”. Desigur, nu la nivele prea înalte, ci la nivele mai de… „tehnicieni” care îşi dădeau bine seama că poziţia noastră era realistă şi patriotică. Le convenea şi lor! Şi ei ar fi vrut să fie aşa. Ca dovadă stă polonezul care a lucrat pentru noi în cadrul Statului Major al Tratatului de la Varşovia şi ne-a informat despre iminenţa invadării României.

În faţa conducerii Moscovei, conducerea României se afla singură, neprimind niciun fel de sprijin făţiş din partea altor state socialiste din Tratatul de la Varşovia. La nivelul eşalonului al II-lea, au fost însă destui care ţineau cu noi, informându-ne şi atenţionându-ne despre mişcările Moscovei. Nu se putea pune bază pe conducerile ţărilor frăţiei. Rămăsesem singuri pentru că toţi ceilalţi cântau aşa cum spunea Moscova.

La noi se produsese o mare minune, ca să zic aşa. Adică, acest curent naţionalist învinsese. Iar conducerea de partid a noastră era o conducere patriotică. Ţinea cu ţara! Eu fac abstracţie de diversele greşeli care s-au făcut în interior şi mă refer doar la politica externă de grijă pentru ţară, pentru Interesul Naţional. Au fost toţi prea ocupaţi ca ţara să iasă în câştig. La alţii însă, acest lucru nu prea s-a produs. Ei au rămas obedienţi faţă de Kremlin.

Cum ne ocupam de americani, de CIA, aşa ne ocupam şi de KGB

– Care au fost cauzele acestei reuşite în ieşirea de pe orbita fixată de Moscova? De ce nu au reuşit şi polonezii şi ungurii, care acum sunt felicitați că sunt atât de europeni…?

– Sunt oameni în ţara asta care pot să răspundă mult mai competent, mai convingător, cu argumente mai multe, decât aş putea să o fac eu…

– Dar din punctul de vedere al specialităţii dumneavoastră, ne puteţi da un răspuns?

– Da! Vreau să vă spun că în noi toţi a fost inoculat simţământul de român, de patriot. Poate că am fost şi foarte strânşi, foarte apăsaţi şi copleşiţi după 1944 de amestecul străin, poate mai mult decât alţii, ceea ce a provocat un reviriment al demnităţii naţionale mai mult decât la alţii. Pentru că la noi au năvălit ca hienele după 1944 tot felul de venetici neaveniţi, numai neromâni. În proporţie de 80-90% au fost neromâni la conducerea de partid şi în structurile Securităţii în anii Gulagului. Când s-a cântat în strună ocupantului, cei care l-au ajutat pe ocupant să ne ţină sub control şi să ne exploateze, au fost alogenii! Foarte puţini români au fost în faza aceea de început. Noi, ăştia mai tineri, care încercam să penetrăm în diverse structuri, ne-am dat seama unde stă duşmanul şi am luptat împotriva lui mai întâi tăcut apoi tot mai făţiş. Iar curentul naţionalist a fost sprijinit de câţiva buni români din conducerea de partid. În această privinţă cel mai mare merit îl are Gheorghiu-Dej.

Ca să vă daţi seama de naţionalismul lui Gheorghiu-Dej, să ştiţi că înainte de 1944, pe când se afla în temniţă, i s-a propus să fie scos, dus la Moscova şi să acţioneze de acolo ca agent al Kominternului, iar el a refuzat, preferând să rămână în temniţă ca român, decât afară ca NKVD-ist. A preferat să rămână în închisoare şi să cultive românismul pentru că el asta a făcut şi după 1944, deşi reprezenta o insuliţă infimă într-un ocean de alogeni, fiind încercuit efectiv de aceştia. Totuşi el a reuşit să manevreze lucrurile astfel încât să îi elimine total pe străini, fiind un tip foarte abil şi inteligent, un mare diplomat.

Gheorghe Gheorghiu Dej Ana Pauker Vasile Luca Teohari Georgescu Valter RomanPăi, să revedem de exemplu componenţa Secretariatului CC. Iat-o: Ana Pauker, care venea de la Moscova şi pe care o chema Rabinsohn. Apoi mai era Vasile Luca alias Luca Laszlo. Amândoi erau ofiţeri NKVD. Mai era Teohari Georgescu pe care de fapt îl chema Tescovici Nuhăm şi abia în sfârşit, Gheorghiu-Dej. Iată deci că era în minoritate. Totuşi a reuşit să-i răzbească, chiar dacă şi eşaloanele de mai jos erau formate tot din alogeni. Încet-încet au fost înlăturaţi, s-a creat un nucleu patriotic în conducerea de partid. Acesta este un mare merit al lui Dej. Au venit ai lui, mă rog, unii cu limitele lor, alţii oameni de valoare, dar români. Cu Chivu Stoica, cu Gheorghe Apostol, cu Ceauşescu, cu Mizil… Toţi au acţionat la unison pentru nevoile de independenţă naţională. Şi au fost înlăturaţi străinii. Mai întâi ne-am eliberat economic, fiind desființate Sovromurile, pe urmă ne-am eliberat pe plan cultural, apoi în 1958 armata roşie a fost determinată să-şi ia tălpăşiţa de aici şi sigur că până la urmă ne-am permis să lucrăm făţiş, strigându-ne dreptul în gura mare, când ştiam că în interior putem fi stăpâni pe noi.

Şi conjunctura internaţională a început să fie mai favorabilă. A fost luat în seamă ce se întâmpla în România, am fost încurajaţi. Am primit şi ajutoare, nu pomeni, putând să ne industrializăm şi să ne facem şi industrie de armament şi să avem o armată puternică, adică au fost nişte lucruri care ne-au favorizat. Ne-au favorizat în primul rând datorită faptului că conducerea aici s-a gândit la interesul naţional al ţării şi nu au fost fisuri. Vreau să vă spun că pe linia noastră de contraspionaj încă din 1962 am organizat structuri speciale de identificare, de urmărire, de eliminare a oamenilor Moscovei. Noi aveam în Contraspionaj „consilieri” sovietici, dar în acelaşi timp aveam şi structuri cu care îi lucram.

– Acest lucru a creat ceva „supărări” la Kremlin?

– A creat începând cu 1964, când s-au oficializat structurile de contraspionaj orientate împotriva agenturilor din ţările socialiste. Agenţii Moscovei au fost chemaţi şi avertizaţi: „Ştim că lucraţi pentru KGB. Pentru tot ce aţi făcut până acum nu avem nicio pretenţie, aşa au fost vremurile, tulburi. Pentru ce veţi face de aici încolo o s-o păţiţi urât…” Şi sigur că s-a aflat la Moscova! Dar de acum nu mai avea nicio importanţă. De acum nu se mai lucra cu mare discreţie. Se lucra făţiş. Se prezentau documente, se prezentau dosare: „Uite ce faceţi voi… Uite cum vă amestecaţi…” Am început să cerem, să avem pretenţii: „Să ne daţi tezaurul! Să ne daţi arhivele pe care ni le-aţi furat!” Adică, deja atitudinea era făţişă de acuma. Şi pe linia noastră s-a lucrat foarte intens pentru a-i înlătura pe oamenii Moscovei şi ai sateliţilor, de a-i înlătura din posturile cheie, de acolo de unde ar fi putut să aducă daune, pentru a nu mai avea în mână frâiele forţei cu care să ne lovească. Mă refer la cei care au fost identificaţi, cunoscuţi că aşa…, neştiuţi permanent se infiltrează. Dar ne ocupam organizat de ei. Cum ne ocupam de americani, de CIA, aşa ne ocupam şi de KGB.

– În perioada în care s-a lucrat discret împotriva KGB-ului, NKVD-ului, s-au întâmplat şi cazuri în care oamenii Securităţii să plătească tribut de sânge cauzei naţionale?

– Nu! Nu, niciodată! În vremea când se lucra discret, acţiunea a fost impecabil camuflată, deghizată. Nu am avut niciun semnal că ei ar fi aflat. Au fost aleşi băieţi profesionişti, buni, patrioţi verificaţi, oameni discreţi, nu cu „gura mare”…

În loc de dat afară, Pacepa s-a ales făcut şi mai mare

– Dar acţiunile occidentale, ale celuilalt bloc, în ce constau? Spre ce se orientau ei, ce urmăreau pe teritoriul României? Ce făceau CIA, serviciile franceze, vest-germane, britanice?

– Au fost mai multe etape! Într-o primă etapă, după ’45, după ce ne-au vândut, că ei ne-au vândut, occidentalii ne-au dat sovieticilor, au început să se intereseze, creându-şi reţele, activându-le pe cele vechi, trimiţându-şi altele de afară, la început prin cadrul Comisiei Aliate de Control, apoi în toate formele au început să se intereseze ce fac ruşii aici. În primul rand, ruşii au fost în vizor. Cât de mulţi sunt, cât de bine sunt organizaţi, ce activităţi au… Şi legat de asta, ce fac ruşii cu România, cu conducerea, ce infiltrări au, etc…

Pe măsură ce ruşii intrau într-un plan secund aici, intram noi pe primul plan, ca „satelit” al Moscovei, ca aliat. Şi ce-i interesa? Ce interesează spionajul… Tot ce înseamnă potenţial într-o ţară: politic, economic, democratic şi aşa mai departe… Resurse umane, materiale, armată, dotare. Nu exista sector să nu fie în atenţie.

– Cum încercau să-şi ducă la împlinire aceste sarcini?

– În fel şi chip. Sigur că arma principală era reţeaua de agenţi. Reţeaua de agenţi care era strecurată din afară şi frecvent se folosea atunci calea aceasta, fie prin paraşutări de echipe de spioni, fie lansaţi peste frontiera de uscat, fie că ieşeau din mare în costum de scafandru, aduşi în apropiere de ţărm cu submarinul sau vaporul. Şi adesea se întâmpla ca la destinaţie să fie special întâmpinaţi de băieţii noştri, care numai cu flori nu îi primeau. Securitatea a fost destul de puternică, pentru că cel puţin pe linie de Contraspionaj, unde am lucrat, ştiu că ne-am împlinit bine datoria. Puţini dintre agresori au scăpat, dacă au scăpat. Erau repede prinşi, anihilaţi… Spre exemplu, sistemul ăsta cu paraşutările, deja de prin ’53-’54 i-am pus în situaţia să renunţe la el. Pentru că în afară de ponoase şi cheltuieli nu au primit nimic. Noi eram foarte bine infiltraţi, chiar acolo unde puneau ei la cale treburile. Noi doar îi aşteptam să vină. Pe mulţi i-am întors împotriva lor, am iniţiat jocuri duble, pentru a le crea iluzia că stau bine, dar stăteau de fapt în palmele noastre…

– Dar cazul Pacepa?

– Pacepa?! Spionajul american a lucrat foarte direct şi foarte brutal. Nu numai cu România şi nu numai atunci. Ăsta este sistemul american. Nu este un organism subtil. El se sprijină pe bani, pe forţa lui, pe prestigiul lui, pe forţa materială, pe renumele Americii. Vine direct: „Vii cu noi, atât îţi dăm, nu vii cu noi, good bye!” Foarte puţine acţiuni au fost subtile. Au apelat la mulţi. Unii veneau şi ne informau, am pornit jocuri duble. Eu şi acum ştiu vreo doi – trei despre care americanii cred că sunt ai lor, dar ei au fost ai noştri chiar de la început. Dar au avut şi succese! Iată: Pacepa. L-au recrutat nemţii. Germania Federală l-a recrutat în ’59 – începutul lui ’60. A fost o acţiune acolo, nu avem timp s-o detaliem. Dar la acţiunea aceea, Pacepa a trecut de partea lor. S-a cam ştiut din start. A fost o încercare atunci de verificare, dar până la urmă s-a şters cu buretele.

În sfârşit, aproape douăzeci de ani a lucrat pentru CIA. Pe parcurs am avut informaţii clare, certe, venite constant. Dar sistemul politic era cel pe care îl ştim, dar eu aş putea să spun că într-un regim dictatorial orice e posibil. Nimeni nu avea permisiunea să se ocupe de Pacepa.

– Ne spuneaţi odată că Brejnev l-ar fi avertizat pe Ceauşescu…

LI Brejnev Nicolae Ceausescu– Da… La un moment dat a fost chiar aşa…, o chestie ridicolă. La o întâlnire în Crimeea între Ceuşescu şi Brejnev, în final acesta i-a zis: „Fii atent Nikolai, că un general de-al vostru a trădat. E cu americanii”. Şi Nikolai al nostru, care avea cea mai mare încredere în Pacepa, încredere inspirată de coana Lenuţa, de la aeroport a dat dispoziţie să vină Pacepa. Să vină la Neptun, că el pleca la Neptun, la malul mării. Şi s-a dus Pacepa la Neptun. Şi i-a zis Ceauşescu: „Auzi măi, ia caută tu, că e un general care trădează pentru americani!” Dar chestia asta Pacepa o mai păţise. Am dat noi o informaţie, de la Contraspionaj, care era certă, chiar certă, că Pacepa era vinovat, adică situaţia rezumată a stat cam aşa: aveam noi un agent în Franţa, care ne dădea informaţii foarte bune, multe din ele priveau Spionajul, adică sectorul unde lucrau Doicaru şi Pacepa, normal că aceste informaţii le dădeam lor. A început Pacepa să se intereseze. „Cine este sursa asta?” I-am răspuns noi: „Nu vă dăm sursa, vă dăm informaţiile”. Dar într-o încălcare de consemn, o greşeală, un om de la noi a fost trecut la ei. Au obţinut ei aprobarea şi l-au luat. Omul ăsta cunoştea cazul cu „sursa din Franţa”, lucrase pe acel spaţiu. Şi acesta a vorbit pe acolo, iar Pacepa a început să dea târcoale să i se dea dosarul. Nu i s-a dat! Dar la un moment dat, eu am fost plecat în concediu, iar locţiitorul meu, fie-i ţărâna uşoară, bietul Vasilescu, a murit săracul, la cererea expresă a lui Pacepa, i-a dat dosarul. L-a păcălit pe bietul Vasilescu! I-a împrumutat lui Pacepa, 24 de ore, dosarul. Pacepa l-a adus înapoi, eu n-am ştiut despre tărăşenie nimic. Însă peste vreo şase luni de zile, omul nostru din Franţa este arestat. Scandal mare! Tot Pacepa de la Spionaj făcea gălăgie că noi îi creăm neplăceri pe-afară. După vreo trei ani, când a ieşit de la puşcărie, că a fost condamnat omul nostru de la Paris, iar noi de la Bucureşti nu aveam cum să-l ajutăm, sursa noastră proaspăt ieşită din temniţă a cerut o întâlnire. Sigur că ne-am temut. Nu cumva se punea la cale un joc dublu? Dar noi avusesem mare încredere în el. Aşa că am riscat şi am trimis la întâlnire un om de-al nostru, cu toate măsurile de siguranţă care se cer. Şi cu ce credeţi că vine fostul nostru agent la întâlnire? Cu trei chitanţe holografice după cele care se aflau în dosarul lui de la Bucureşti. Cu chitanţele prin care primise de la noi nişte bani. Aşa era obiceiul… Ca să îl „legăm” şi mai mult. Ori aceste chitanţe au fost probele de arestare şi de condamnare ale lui în Franţa. Cum au căzut în mâna francezilor aceste documente?

– În ce an se întâmpla acest lucru?

– Ei, Pacepa era mare deja… Mult după anii ’60.

– Deci mult înainte oricum, de dezertarea lui Pacepa…

– Da! Cred că era cu vreo zece ani înainte. Şi atunci am făcut repede o socoteală: „Măi, cine cunoaşte cazul şi la cine a fost dosarul?” Căci ne era clar că acele chitanţe au fost fotografiate din dosar. „Vasilescule, eşti trădător?” „Nu sunt.” „Cosma, eşti trădător?” „Nu sunt.” Şi mai era unul, cel care plecase de la noi la Spionaj. „Atunci, cine poate să fie trădătorul? Cum au ieşit chitanţele? În mâna cui a fost dosarul?” Abia atunci, spune Vasilescu: „Pune pe listă încă unul… ” „Pe cine?” „Pe Pacepa!” „Păi, cum?!?” „Păi, zice, eu i-am dat dosarul.” N-aveam niciun dubiu că de la Pacepa pornise. Am dres şi-am făcut un raport, ne-am lamentat. Era clar o chestiune de trădare, deci un om din interior care a trădat, iar obligaţia era clară: să verificăm. Cine să verifice? Nu noi, Contraspionajul, care cunoştea cazul. N-aveau decât să pună un grup special, condus de ministrul de interne. Nu! Nici vorbă! I s-a dat lui Pacepa să „verifice”! Da! Şi „a verificat ce a verificat”…

– Pacepa a fost protejat de Lenuţa?

– Au fost multe situaţii… Bine, el putea fi demascat şi erau documente multe, cel puţin zece-douăsprezece documente clare că el lucrează cu CIA, pe surse variate, dar toate se opreau. Nu avea nimeni voie să se ocupe de Pacepa. Un caz: la un moment dat s-a supărat Patilineţ, când era şef de secţie la Comitetul Central şi răspundea şi de Securitate şi de Armată, a dat el ordin la nişte subalterni „Măi, ia faceţi voi un referat în care să propuneţi scoaterea lui Pacepa”. Ştia el multe, era informat. Au făcut băieţii un referat cu totul în regulă, l-au prezentat lui Patilineţ, foarte argumentat în a demonstra vinovăţia lui Pacepa, iar Patilineţ zice: „Bun, dar părerea lui care este?”. „Nu ştim, că este plecat afară”. „Cum este plecat afară?!”. „Când i-am spus să ne întâlnim, să discutăm, a şi şters-o peste graniţă. Acum e plecat”. „Bine, aşteptăm să vină, să-l întrebăm şi pe el. Nu pot primi un document fără să aflu şi de la Pacepa o părere”. Când se întoarce Pacepa, după o săptămână, îi cheamă Patilineţ la el pe băieţii de la Securitate şi le zice: „Luaţi referatul acesta şi transformaţi-l din „dat afară” în „promovat!”.  „Păi cum, tovarăşe Patilineţ?”. „Ce să fac, uite: ăla a venit de afară, s-a dus direct la coana Leana. Ce i-o fi adus de afară, ce i-o fi făcut, ce poveste i-o fi zis, că mi-a spus Elena: „Voi ce aveţi cu omul ăsta? A fost la mine, s-a plâns că voi îl urmăriţi, nu-ş’ ce vreţi de la el. Ia propuneţi o promovare, că eu vreau să-l facem … aşa şi pe dincolo!…”. Şi în loc de dat afară, Pacepa s-a ales făcut şi mai mare. Iată aşa se explică… dezastrul Pacepa.

Din punct de vedere doctrinar, legionarii au avut şi multe lucruri bune

– Care era legătura dintre serviciile secrete occidentale şi acei luptători în munţi din anii ’50?

– Domnule, asta este o temă extraordinar de interesantă şi de largă, eu pot însă să o rezum pentru dumneavoastră. „Rezistenţa armată în munţi”, aceasta este tema, deci! Ei, se face tapaj! S-au ridicat statui, s-au scos eroi… Domnule, e o poveste! Eu când aveam o gazetă, se numea «Spionaj-Contraspionaj» am publicat un serial şi i-am spus: «Eroii de mucava». Pentru că a fi „erou luptător”, cum spun ei, ar fi însemnat să lupte împotriva cuiva. Dar ei n-au luptat împotriva nimănui. Ei se ascundeau în munţi. Se ascundeau. Cei mai mulţi pentru diverse fapte penale. Cum Fane Spoitoru a fugit în Canada, atunci nu putea lua avionul să fugă repede în Canada. Atunci se fugea în munţi… Eu i-am arătat pe rând în acel serial, arătând cine sunt, ce au făcut, de ce au fugit în munţi. Deci, o primă chestiune: ăştia nu au luptat împotriva nimănui! A, da, se luptau cu ciobanii ca să-şi procure hrană, cu sătenii, se luptau cu pădurarii când îi dibuiau pe undeva şi au făcut crime cu duiumul… Împuşcau ciobani, împuşcau pădurari, ţărani. Se împuşcau între ei când li se părea că unul este suspect. Iată cazul bandei lui Arnăuţoiu din munţii Muscelului: pentru că între ei era şi o femeie, s-au împuşcat şase oameni pentru femeia asta. Că unul dintre ei zicea că numai el are dreptul, frate-său a pretins şi el drepturi şi când a îngrămădit-o, i-a tăiat capul celălalt. Şi altul, şi altul… Mai venise acolo un tânăr mai viguros care poftea şi el… Dacă se năştea vreun plod îl sugrumau. Iată deci „luptătorii din munţi”, „eroii”. Nişte fiare cu chip de om, nişte briganzi rătăciţi. Eu am scris toate astea şi niciunul nu a ripostat.

Are o anumită istorie ”Rezistenţa” asta. Şi ar trebui pusă în două etape: prima fiind rezistenţa din ’44 – ’45 împotriva ocupantului sovietic. A fost o rezistenţă a Armatei Române, a unor mari unităţi şi a unor generali, care au făcut planuri cum să-i alunge pe ruşi de aici. Cu generalul Aldea, de exemplu. Aceea a fost nu o ”rezistenţă în munţi”, ci o acţiune menită a înlătura efectul sugrumător al ocupantului şi eventual de a-l da afară. Şi încet, încet, din păcate, au fost lichidate aceste unităţi de către armata sovietică.

A mai fost a doua etapă: aceea „Rezistenţă” cu acţiunile din spatele frontului, iniţiate de armata germană. După ’44 armata germană de conivenţă grupul lui Horia Sima, cu aşa zisul „guvern naţional” de la Viena, au desfăşurat acţiuni în spatele frontului, cum se întâmplă în orice război. Adică au lansat în spatele frontului trupe de diversiune, deci acţiuni tipic militare, de sprijinire a inamicului. Aceştia erau legionari şi saşi. Erau saşii încorporaţi în armata germană. Au fost organizate nişte şcoli de instruire, undeva prin Austria, şi au fost lansaţi cu avioanele, paraşutaţi de către nemţi până în primăvara lui ’45. Alţii, un grup de legionari condus de comandantul Stoicănescu, au fost trecuţi pe uscat, peste graniţa cu Ungaria.

Când s-a terminat războiul, aceia care au scăpat de Siguranţă şi de Jandarmerie s-au trezit în munţi singuri-singurei, cu armamentul asupra lor. S-au mai adăugat şi nişte nemţi care fugiseră fie din lagărul de prizonieri, fie cei care au pierdut legătura cu Armata germană, rămânând rătăcitori. De exemplu, pe Ciucaş, la un moment dat, erau cam o sută de asemenea rezistenţi. Dar, prin toamna lui ’45, deci după război, şi în iarna-primăvara lui ’46, tot grupul a fost lichidat. Arestaţi! Au rămas prin munţi nişte năuci din ăştia, ăsta era nucleul ”rezistenţei”: din pornire, nişte trădători, care în timp ce Armata Română lupta împotriva inamicului (în acea perioadă – german şi maghiar), prin spate loveau Armata Română. La acest nucleu s-au adăugat diverşi: doi fraţi, spre exemplu, de la Fabrica de Stofe «Dorobanţul» din Ploieşti, cărora li s-au găsit fraude în gestiune şi au întins-o în munţi ca să scape de pedeapsă. Acolo au devenit ”eroi ai rezistenţei”. Nişte angajaţi ai Armatei care furaseră de prin armată cu grămada. Nu vreau să spun că nu vor fi fost printre ei şi unii cu crezuri adevărate, dar eu unul nu i-am întâlnit. De regulă au fost oameni care se ascundeau de teama faptelor făcute, de teama legii. Şi de acolo au făcut alte fărădelegi. De exemplu, dezertase din armată un anume Pusztai, un ungur, cum se dezertează şi acum. Ăla s-a dus în munte, a mai găsit un român şi împreună au format „grupul de partizani Pusztai”. Ce au făcut aceştia? Vreo patru-cinci crime până au fost prinşi. Ucideau pentru a-şi putea procura cele necesare traiului.

Încă o dată, nu exclud că unii erau curaţi, vreun naiv. Radu Ciuceanu de exemplu, care însă nu a fost un „rezistent în munţi”, ci a intrat într-o unitate rezistentă a Armatei Române, a generalului Carlaonţ.

– După aceea am auzit că americanii ar fi lansat ”rezistenţi” până prin ’58. Care a fost situaţia?

– Nu este adevărat! Este o invenţie. Spionii care veneau de la americani aveau dispoziţie, fără excepţie, să nu cumva să intre în contact cu cei din munţi. Ei probabil ştiau despre ce era vorba, că nu făceau două parale aceia. Cine prezintă altfel situaţia, minte. Americanii lansau doar agenţi de spionaj, cu misiuni de informare, cu misiuni de diversiune, de sabotaj, de a arunca în aer diferite obiective, asta da! Grupe mici de doi, trei, cinci oameni.

– Domnul profesor Ion Coja ne-a mărturisit odată că a cunoscut un fost legionar (parcă şi fost luptător în munţi) şi pe un fost general de securitate, şi că oamenii aceştia doi, deși la capătul unor vieţi şi experienţe total antagonice, au ajuns să aibă sută la sută păreri identice privitoare la ceea ce s-a întâmplat secolul acesta cu lumea şi cu ţara, de parcă ar fi fost camarazi buni în acelaşi cuib legionar sau tovarăşi la şedinţele aceleiaşi organizaţii de bază a PCR. Totuşi, fatalitatea istoriei i-a aruncat pe baricade total opuse. Cum explicaţi posibilitatea unei asemenea reconcilieri de opinii, o asemenea unitate de viziune?

Ion Coja– Domnule, eu îl cunosc bine pe domnul Coja, am purtat cu el multe discuţii, o carte mi-a prezentat-o el când am lansat-o, ştiu părerile dânsului, îi ştiu şi trecutul… ştiu şi afinităţile lui pentru partea legionară, dar nu îl acuz pentru aceasta. Dumnealui desprinde de la legionari ceea ce a fost bun. Pentru că la legionari au fost şi lucruri extrem de bune din punct de vedere doctrinar.

– Poate că dumneavoastră sunteţi acel general despre care vorbea domnul Coja…

– Este foarte posibil! Deci, din punct de vedere doctrinar, legionarii au avut şi multe lucruri bune. Dar practica i-a „omorât”. Uneori i-a omorât la propriu. Nicio grupare politică nu a pătimit cât au pătimit legionarii. Când a fost omorât Armand Călinescu, în noaptea următoare, vreo sută de legionari au fost împuşcaţi. Scoşi din închisoare şi împuşcaţi! Patruzeci numai la Miercurea-Ciuc. De ce? Doar pentru vina de a fi legionar. Sau împuşcaţi la colţ de stradă. S-a dat ordin ca în fiecare oraş să fie împuşcaţi cel puţin trei legionari şi expuşi în mijlocul oraşului… Ce era bun la ei? Ce era bun şi în doctrina lui Hitler când a ieşit la putere… Nu sloganuri populiste, ci cele care erau smulse din nevoile poporului. Păi, ce spuneau legionarii? „Când venim noi, terminăm cu masoneria, cu gangsterii, cu corupţia. Pentru cei mulţi: omul şi pogonul”. Aveau nişte lozinci formidabile. De asta a fost o mişcare de masă. De asta în ’36 au ieşit al doilea partid ca forţă politică la alegeri. Pentru că au avut nişte chestii bune. Eu mă refer la masa mare, care credea sincer. Dar la vârf, au fost nişte vicii, altă viziune. Era o anexă a celui de-Al III-lea Reich. Codreanu a zis că în 48 de ore după ce vor lua puterea se vor alia cu Germania. Parcă aşa se fac alianţele, pe culoare politică!

Şi cum să nu ne ajute aceşti legionari? Multe din crezurile lor prinseseră viaţă.

– Dar după venirea ruşilor, în procesul de românizare a puterii, aţi simţit sau aţi apelat vreodată cu succes la sprijinul rămăşiţelor Mişcării Legionare, aţi colaborat cu unii din cei care observau şi recunoşteau cu sinceritate că situaţia ţării începe să se schimbe, că ieşim de sub tutela sovietică şi doreau să contribuie şi ei la un curs mai bun al evenimentelor, prin expertiza și experiența lor istorică? Au fost asemenea situaţii?

– Domnule, legionarii nu trebuie să fie toţi puşi în aceeaşi oală. Oameni şi oameni… În primul rând că la nişte nivele, la intelectuali mă refer, legionarii capacitaseră floarea intelectualităţii române. Unii dintre cei mai valoroşi intelectuali români erau la legionari, pentru că aveau nişte idei bune. Oamenii aceştia au rămas cu crezurile lor până au murit, crezuri cu care s-au pus în slujba ţării. Şi cum foarte multe din crezurile lor, care promovau binele pentru cei mulţi, românismul, coincideau cu crezurile comuniştilor români, sigur că ne-am găsit. Legionarii ne-au ajutat extraordinar de mult în toată munca noastră informativă.

Sigur că ne-au ajutat, de la cei mai mari până la cei mai mici. Ce a fost la legionari şi foarte bun, dar şi dezastrul lor? O disciplină fantastică. La o comandă, chiar dacă se indica prăpastia, ei mergeau într-acolo. De aia au fost mereu grupuri-grupuleţe, iar Securitatea îi tot aresta, că ei se organizau mereu şi făceau câte ceva.

– Erau chiar atât de bine organizaţi?

– Cea mai puternică organizaţie care a fost vreodată în România. Şi acuma mai sunt. Să nu creadă cineva că au murit toţi. Ei se încălzesc la focul patriotismului. Pe asta bat monedă, în mod sincer. Pentru patrie! „Patria înaintea mea!” Şi acest crez este bine inoculat. Romanticii bătrâni legionari au reuşit să transmită ştafeta asta din generaţie în generaţie. De aceea domnul Coja crede şi el, mult, în idealurile legionare.

– Intelighentsia „democratică” s-a plâns că ar exista „elemente neolegionare” în Serviciile Secrete. Am auzit că unii ofiţeri mai tineri ai Securităţii ar fi aderat sincer, dar oarecum mai nuanțat, la idealurile legionare. Poate fi adevărat aşa ceva?

– La ideile naţionaliste, da! Orice român cu grija ţării aderă la ideile naţionaliste. Înţelegi mata? Ce am făcut noi după ’62-’64 coincide cu crezurile multor români, indiferent că era legionar, că era ţărănist, sau altceva.

Sau zici mata, dacă ne-au ajutat legionarii? Păi ne-au ajutat şi PNŢ-iştii, foarte mulţi alţii, în munca informativă. Foarte mulţi! Ne-au ajutat şi liberalii, începând cu cel mai mare şi cel mai tare… Sigur că ajutau! Şi nu era numai o chestie de conjunctură, făcută pentru a ieşi din încurcătură. Puneau şi ei în balanţă, că erau oameni cu cap, şi îşi dădeau seama ce făceam noi. Desigur că pe urmă treburile s-au prostit, în ultimii zece ani, că dacă nu se prosteau, nu se ajungea la situaţia de astăzi. Dar oricum niciunul dintre ei nu poate să spună că în România nu s-a făcut nimic vreme de 50 de ani. Păi erau scoşi de la Aiud, capii cei mai mari, scoşi şi plimbaţi cu maşina prin ţară. „Uitaţi ce facem noi!” Şi cum să nu ne ajute aceşti legionari? Multe din crezurile lor prinseseră viaţă.

– Am aflat de la cineva că Petre Ţuţea era de acord cu politica independentă, de susţinere a românismului, de ridicare a poporului, dusă de Ceauşescu. Este adevărat?

– Sigur că da! Păi, Petre Ţuţea a fost şi el scos şi plimbat prin ţară. I s-a spus: „Uită-te, măi omule, că eşti inteligent”. Şi pe Radu Gyr, şi alţii şi alţii… Şi pe urmă se duceau la club şi povesteau. Li se dădeau ziare, ascultau radioul…

Încă în ’83 se fixase şi ziua şi modalitatea şi totul, cum să fie arestat Ceauşescu

– La un moment dat, în cursul pe care îl luaseră evenimentele în România, după ’64, se pare că s-a produs o defecţiune, mai ales după ce Ceauşescu începuse să înlăture oamenii de valoare care îl ajutaseră să cureţe România de elemente sovietice şi să ajungă la putere, trăgând sus, lângă el, oameni fără coloană-vertebrală şi dându-i mari puteri Lenuţei. De ce a făcut Ceauşescu aceste lucruri?

– De prost! Ceauşescu, care a fost un mare român, un mare patriot şi, cum se zice acum, un „manager” fantastic. România nu a avut asemenea „manageri” să poată să facă într-un timp foarte scurt ce a făcut ăsta în ţară. Nu o să mai avem noi prea curând la conducere asemenea oameni. Era inteligent… până la Dumnezeu, orice s-ar spune. Îi sclipea mintea. Pe măsură ce s-a urcat tot mai sus a început să nu mai vadă realitatea. A început să se creadă un fel de semizeu, că a coborât din cer ca să fericească poporul român. A început să creadă că este supraom. Mai ales când a făcut marea greşeală de a lăsa în coasta lui pe coana Leana. Asta, cu prostia ei, l-a cenzurat. S-a ajuns până acolo, încât, ea filtra tot ce să-i dăm tovarăşului şi ce nu. Ea conducea în fapt, în ultimul timp…

Bine, astea sunt şi manifestările tipice ale paranoia. El era un paranoic. Acest lucru a însemnat dezastrul pentru el. Iar coana Lenuţa înlătura pe toţi cei care erau mai deştepţi decât ea. Iar mai deştepţi decât ea erau toţi în jurul ei. Şi atunci l-a adus lângă ea pe Postelnicu, un tâmpit, cum spune el însuşi în gura mare la proces: „Am fost un prost!”, a mai adus pe Bobu, o lichea patentată şi foarte limitat, iar tripleta asta a condus în ultimii ani ţara. Ăştia promovau cadrele, ăştia dădeau afară.

– Cum a acționat tripleta Elena Ceaușescu – Emil Bobu – Tudor Postelnicu?

– Dacă vrei, îţi spun despre noi, cum am mai pătimit. La un moment dat, lui Ceauşescu i s-a băgat în cap că poate repede să fie înlăturat, prin complot împotriva lui. Îi era de-acuma teamă de complot. Şi îşi lua tot felul de măsuri. Cineva asmuţea: „Dă-l pe ăla afară!”. A năvălit pe Securitate. Şi pe Armată, dar în primul rând pe Securitate. Cineva l-a învăţat, şi nu era nici el prost să nu ştie ce înseamnă un complot, dar unul care îi sufla era oricum Pacepa, care l-a învăţat că un complot ar putea face numai cineva care are o forţă în spate, în primul rând nişte oameni care se bucură de prestigiu în faţa altora, în faţa subordonaţilor. Deci, pe aceştia să-i caute mai întâi şi să-i dea la o parte. Şi unul, poate primul care a fost dat la o parte a fost Ion Stănescu. Era ministru de Interne şi şeful Securităţii, om care se bucura de foarte mult credit în aparatul nostru. Pentru tot ce făcea el în acest aparat. A făcut dotări, a făcut instruire, a introdus nişte relaţii de omenie în Securitate şi s-a gândit că la o comandă a lui, se aliniază toţi şi îl elimină.

Au inventat o poveste. L-au pus pe Dincă să execute, pentru că era un bun executant, şi au făcut un control pe o chestie… nu are prea mare importanţă ce s-a întâmplat… Adică a pornit de la un pretext, că un doctor, doctorul Schechter, al Elenei Ceauşescu, s-a aruncat de la etajul spitalului în care lucra, a murit şi a lăsat o scrisoare, asta ni s-a spus nouă, nu am văzut scrisoarea, în care scria că a făcut acest gest din cauza Securităţii. Şi pe chestia asta, controlând de ce s-a omorât Schechter şi ce i-ar fi făcut Securitatea, au dat peste Stănescu (era doar un pretext) şi într-o noapte, pe la două-trei, Ceaușescu ne-a adunat în Biroul Executiv al Ministerului, în sediul CC-ului şi l-a făcut pe Stănescu spion, trădător, ba pentru KGB, ba pentru CIA şi a fost destituit.

După el au urmat alţii. Primul am urmat eu. Chiar din clipa aceea, ca ministru l-a pus pe Bobu şi în 13 martie 1973 l-a destituit pe Stănescu, iar în aceeaşi lună mi-a desfiinţat și mie postul. Eu eram pe atunci Director General al Contraspionajului. Şi formaţiunile militare şi cele civile îmi erau subordonate. Deci, am rămas fără pâine! Pe urmă am mai fost pe la şcolile de securitate director, aşa, provizoriu, iar pe urmă am fost scos cu totul, trecut în rezervă. Şi după mine alţii, cum ar fi generalul Stoica, și o mulţime de oameni dintre cei mai buni pe care i-a avut aparatul au fost scoşi. Şi s-a făcut linişte pentru Ceauşescu. Pentru că operaţiunea s-a făcut şi pe alte linii: şi în Armată, şi în Partid etc. De aia, la un moment dat, Ceauşescu a fost înconjurat de lichele. Burtică, un om capabil, a fost dat la o parte. Trofin, de asemenea, şi s-a înconjurat cu nişte lingăi, nişte obedienţi, unii chiar deştepţi, dar şi ăia lichele. Eu nu spun că toţi, dar cei care predominau erau ăştia. Ca dovadă, când s-a sculat de la masa Comitetului Executiv, când se analizau tulburările de la Timişoara, şi a zis că îşi dă demisia, deşi ştiau că în ţară focul e deja aprins, lingăii au sărit „Nu tovarăşe, nu pleca”. Trebuiau să zică: „Foarte bine, pleacă”.

Şi în aparatul nostru au fost daţi la o parte oameni de valoare şi promovaţi lingăii, pe alte criterii decât cele ale profesionalismului şi ale nevoilor ţării.

– De ce nu s-a încercat o lovitură de stat, venită din interior, până să se ajungă la dezastrul sângeros al revoluției cu implicare externă din ’89?

– Au existat asemenea încercări, diverse, venite chiar şi din Securitate. Încă în ’83 se fixase şi ziua şi modalitatea şi totul, cum să fie arestat Ceauşescu. Adică un grup condus de un ofiţer, colonelul Păsărin, care era în garda lui Ceauşescu, cu încă câţiva ofiţeri din interior, cu alţii de la Armată, cu nişte profesori au constituit un grup şi au lucrat la planul lor vreo doi ani de zile. Şi în ’83 la 23 august, era ziua când trebuia să fie sechestrat cuplul Ceauşescu. După recepţie, când soseau acolo, la Snagov, la palat. Ăştia aveau echipele formate, maşinile care să-l ducă, locul în care să-l ascundă, totul era pregătit.

Cel care trebuia să conducă maşina, un fost miliţian, s-a speriat însă şi s-a autodenunţat cu două trei zile înainte de acţiune. S-a autodenunţat, a venit ştirea la Postelnicu, Postelnicu i-a dat lui Pleşiţă să o verifice. Acel fost miliţian se autodenunţase la fiul lui Pleşiţă. Pe ăla l-a cunoscut, la ăla s-a dus. Atunci Pleşiţă l-a chemat pe fiu-său: „Ce-i povestea asta, măi? Tâmpitule, nu vii la mine, te duci la Postelnicu?”. Pleşiţă şi-a dat seama că dacă rezultă că-i adevărată, îşi pierd capul toţi. Atunci, Pleşiţă l-a „convins” pe miliţian că a fost doar o răzbunare, că a fost dat afară şi vrea să fie reîncadrat, şi că de-aia a făcut chestia asta. Adică, Pleşiţă l-a ameninţat „Bă, tu eşti prost? Crezi că ieşi tu în picioare din chestia asta? Băi băiatule, tu eşti un rahat oarecare. Nu te crede nimeni, te lichidează cât ai zice peşte. Cum să creadă aşa o aberaţie?!!”. Ăla s-a speriat, şi a zis „Da, să trăiţi, am făcut-o din răzbunare”. Pleşiţă l-a mai îmbărbătat „Bă, tu ai făcut-o ca să-ţi reiei serviciul! Hai, mă, că mă străduiesc eu să te ajut să îţi iei înapoi serviciul”. Şi l-a convins! L-a băgat înapoi în Miliţie, şi a stins-o la nivelul ăsta, că altfel îi aresta şi…

Ăştia nu s-au lăsat, dar Pleşiţă a luat ceva măsuri, pe Păsărin l-a scos de lângă Ceauşescu şi l-a trimis la Vâlcea. Nu pe chestia asta, despre care n-a spus la nimeni, nimic… Şi i-a împrăştiat, dar ei tot au mai încercat să refacă complotul, dar au pierdut momentul, apoi a venit ’89…

loading...

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here