«1968 şi sensul democraţiei», de Daniel J. Mahoney

0
67

În America, premisa morală a mişcării pentru drepturile civile, înrădăcinată în principiile libertăţii şi egalităţii susţinute de religia biblică, a fost adoptată în cadrul mişcării pentru drepturile negrilor şi al altor manifestări identitare. Mişcarea de eliberare a femeilor şi distribuirea pilulei contraceptive recent fabricate (a fost introdusă în Franţa în 1967) au contribuit la desprinderea sexualităţii din ordinea naturală şi a libertăţii individuale din contextele ei mai largi familiale şi sociale. În Franţa, instituţii sociale diverse precum Biserica sau Organizaţia Cercetaşilor s-au străduit să adopte „structuri de putere” mai puţin ierarhice în anii imediat anteriori epocii ’68. Pretutindeni o ideologie a eliberării sfida vechiul etos burghez al stăpânirii de sine.

…Revoluţionarii de orientare stângistă (troţkişti şi maoişti de diferite culori) au jucat un rol esenţial în radicalizarea mişcării studenţeşti. Aceste „grupuscule” revoluţionare subterane au manevrat cu multă iscusinţă Partidul Comunist şi au pretins că vorbesc în numele tuturor tinerilor. Unii dintre aceşti militanţi (André Glucksmann, Bernard-Henri Lévy şi ceilalţi „noi filozofi” de renume din media) au abandonat mai târziu ideologia revoluţionară şi au devenit apărători vocali ai „drepturilor omului”. Aceşti „soixante-huitarzi” tind acum să considere că traiectoria lor intelectuală şi politică îşi are punctul de pornire în însuşi evenimentul respectiv. Ei rămân partizani ai mişcărilor din 1968 chiar şi sub noile lor ipostaze – centriste sau chiar conservatoare. În fond, anumite trăsături reflectând reaua credinţă şi gândirea deziderativă răzbat din interpretarea „libertariană” a evenimentelor din 1968. „Libertarianismul” mişcărilor in 1968 şi-a direcţionat aproape întreaga ostilitate către societatea burgheză şi a fost extrem de indulgentă faţă de totalitarismul stângii.
[…]
Raymond Aron a fost primul care a denunţat caracterul „imitativ” al acţiunii studenţilor şi mascarada revoluţionară la care au luat parte intelectualii, riscând distrugerea societăţii burgheze şi a universităţii liberale şi aducând prea puţin sau nimic constructiv în schimb. El a reamintit criticile pertinente ale lui Flaubert şi Tocqueville privind revoluţia de la 1848 (când pseudoiacobinii vremii s-au ghidat după o „politică literară” similară), pentru a evidenţa predilecţia francezilor pentru a face revoluţie în loc de a-şi asuma efortul realizării unor reforme. Ca un om cu multă chibzuinţă, Aron a fost indignat de inabilitatea şi refuzul celor ce ocupau poziţii de responsabilitate de a rezista delirului epocii. În Revoluţia iluzorie, el îşi justifică elocvent refuzul de „a-i lua în serios” pe diverşii actori ai „comediei revoluţionare”: „Nu consimt să salut ‘admirabila voastră tinereţe’. Prea mulţi oameni în toată firea au făcut asta…”.
Dacă Aron nu putea adera cu totul la perspectiva lui de Gaulle asupra Franţei, s-a simţit personal „mai aproape de gaullişti decât de adversarii lor”. A fost „profund dezamăgit” de „atitudinea de negare radicală a patriotismului manifestată de revoluţionari şi de înlocuirea unui erou al rezistenţei (Charles de Gaulle) cu numele lui Che Guevara”.
[…]
De Gaulle nu fusese demagogic în discursul său adresat naţiunii pe 30 mai: el se temea sincer de posibilitatea accentuată a preluării puterii de către comunişti în Franţa. În ajunul zilei de 30 mai, exponenţi de marcă ai anticomunismului (şi critici ai evenimentelor din mai ’68), precum Aron, Annie Kriegel şi Alain Besançon, luau serios în considerare posibilitatea exilului în cazul în care totul ar fi fost pierdut. Francezii care descriu nostalgic mişcările din 1968 ca reprezentând un protest „democratic” veritabil împotriva autoritarismului gaullist şi a normelor rigide ale unei ordini sociale ierarhice ignoră complet mizele politice ale evenimentelor din mai.

Mentalitatea epocii ’68

(…) Sloganurile teribil de juvenile – „Încearcă imposibilul!”, „Este interzis să interzici!”, „Consideră dorinţele tale drept realitate!” – nu au în sine niciun conţinut sau relevaţă intelectuală. Ele sunt însă expresii populare ale antinomianismului adânc înrădăcinat asociat mentalităţii dominante în 1968.
În măsura în care putem vorbi despre un profil ideologic coerent, acesta poate fi identificat în conjuncţia dintre filozofia dominantă în Franţa anilor 1960 – „structuralistă”, complicată, obscură – şi o ideologie difuză „stângistă” care aducea elogii lui Mao, Troţki şi Castro. Latura virulentă a acestei ideologii o reprezintă „grupusculele” menţionate mai sus, care au avut un rol major în radicalizarea evenimentelor în universităţi şi fabrici. Linia ei mai „temperată” rezidă în caracterul anti-autoritar şi anti-ierarhic, în ceea ce poate fi considerat, în linii mari, de orientare „stângist-libertariană”. Prin ambele direcţii, radicaliştii epocii au conceput o alternativă la societatea burgheză care să nu rezulte în despotismul birocratic de factură sovietică (pentru ei, Uniunea Sovietică părea deja un sistem definitiv mort).
Partizanii evenimentelor din 1968 erau fascinaţi de viziunea „democraţiei absolute” într-o societate industrială şi porneau de la principiul „participării” („autogestiunii”), considerat singurul concept legitim cu rol determinant în cadrul fiecărei instituţii educaţionale, sociale, economice şi politice. Autoritatea în sine a fost identificată cu dominaţia şi represiunea. Fără îndoială, această perspectivă scăpa din vedere realităţi şi necesităţi sociale elementare. Raymond Aron evidenţiază cu acurateţe „dispreţul faţă de fapte”, faţă de realitaţi sociale elementare, care stătea la baza viziunii egalitare radicale pe care o împărtăşeau intelectualii parizieni: „Mulţi intelectuali de calibru manifestă un dispreţ incredibil pentru fapte. Formula ‘nu există fapte’ este neîncetat aclamată în cercurile pariziene. (…) Intelectualii francezi sunt atât de subtili încât sfârşesc prin a neglija realităţi evidente”.
Într-o carte celebră care a stârnit polemici nesfârşite, «La pensée de ’68», filozofii francezi Luc Ferry şi Alain Renault au analizat „mentalitatea epocii ’68”, curentele filozofice antiumaniste care au precedat, au inspirat şi au fost revigorate de evenimentele revoluţionare ale acelui an. (…) Ei au făcut remarca, mai moderată şi plauzibilă, că filozofia franceză a anilor ’60 (Foucault, Derrida, Lacan) a creat un climat care a întreţinut spiritul epocii ’68 şi a anunţat acţiunile multora dintre principalii iniţiatori ai revoluţiei. (…)
După cum a constatat Aron din mijlocul evenimentelor, intelectualii parizieni (cu puţine excepţii notabile) au sucombat într-un nihilism cât se poate de accentuat când au făcut confuzia între „funcţia critică” si „repudierea absolută a societăţii”. Ei eu pus în practică – şi chiar au perfecţionat – „politica literară” a revolutiei de la 1848, condamnată de Tocqueville în Memoriile sale. Prea mulţi au pledat pentru şi au tolerat „cultul violenţei pure” fără a avea perspectiva unei societăţi alternative în afara unei viziuni vagi asupra unui viitor radiant lipsit de ierarhie şi de structurile verticale ale autorităţii. În acelaşi timp, aceleaşi personaje manifestau o indulgenţă (sau o fascinaţie) fără margini faţă de tirani criminali din ţări îndepărtate despre care cunoşteau prea puţin sau nu cunoşteau nimic.
(…) Aron mai remarcă: „Figura emblematică a intelectualilor anilor ’60 nu mai era Sartre, care dominase perioada postbelică, ci era reprezentată de o asociere între Lévi-Strauss, Foucault, Althusser şi Lacan… În mod curios, unii dintre aceşti intelectuali avangardişti se pretindeau oameni de ştiinţă în domenii precum etnologia şi economia, dar maoişti în privinţa acţiunii. În timpul evenimentelor din mai, ştiinţa a cedat locul cultului acţiunii, al revoluţiei culturale, ce s-a răspândit sub diverse forme. Sartre şi Raţiunea dialectică, „grupul în fuziune” (groupe en fusion), masa revoluţionară şi-au manifestat răzbunarea asupra structurii societăţii.
…Ei celebrau orice asalt împotriva autorităţii consacrate ca pe o victorie a libertăţii personale şi a autenticităţii.
Una dintre trăsăturile definitorii al noii stângi de pretutindeni a fost confundarea libertăţii cu „eliberarea” şi refuzul obstinat de a distinge autoritatea de autoritarism. Aceasta nu a fost o etapă trecătoare. După cum au constatat Roger Kimball şi Roger Scruton, în urma cercetărilor efectuate în anii care au urmat evenimentelor din mai, „mentalitatea epocii ’68” a ajuns să se constituie ca filozofie oficială care a stat la baza ştiintelor umaniste în mediul universtiar în întreaga lume occidentală. Scientismul structuraliştilor a facut loc constructivismului social radical şi eforturilor de a submina – sau „deconstrui” – inţelepciunea tradiţională şi instituţiile sociale consacrate. Moralismul egalitar a coexistat cu repudierea fanatică a ideii de Adevăr, cu teoria conform căreia moralitatea şi dreptatea nu au alt fundament în afara categoriilor lingvistice şi a factorilor culturali ce ţin de o ordine socială contingentă. Partizanii academici ai „deconstrucţiei” nu au reflectat mai mult decât predecesorii lor asupra efectelor pe care acest nihilism le-a avut asupra capacităţii bărbaţilor şi a femeilor de a trăi împreună, ca persoane libere, în spiritul responsabilităţii şi al respectului reciproc. Fără a avea un fundament, „egalitatea” şi „justiţia” devin nişte utopii, sloganuri ideologice exprimând dispreţul faţă de o realitate care nu corespunde închipuirilor nesănătoase ale semi-intelectualilor.

Consecinţele „sociale” ale evenimentelor din 1968

Noile ideologii erau menite „să răstoarne în întregime autoritatea vechilor societăţi, cu scopul de a instala propria lor autoritate”. Acest nou autoritarism era mai neliberal decât tot ce fusese înainte fondat pe o ordine tradiţională, întrucât manifesta un dispreţ nemărginit faţă de cutumele, practicile şi concepţiile care serviseră vreme indelungată ca fundament al unei existenţe civilizate.
[…]
Cu o remarcă (şi cu o vervă) în stilul lui Tocqueville, Besançon constată că „revoluţia nu s-a încheiat”. Prin aceasta vizează ideea că „revoluţia democratică” persistă în a altera şi a submina orice instituţie deţinătoare de autoritate. Totul, inclusiv adevărul însuşi, trebuie sacrificat în numele autonomiei şi al permisivităţii.
[…]
În cartea sa, «În apărarea Europei decadente», Raymond Aron a vorbit deschis despre evenimentele din mai ca declanşatoare ale unei „crize a civilizaţiei”, ale unui asalt sistematic asupra tuturor acelor instituţii reprezentând autoritatea (Biserica, armata, învăţământul superior) – care sunt indispensabile în susţinerea unei ordini civilizate, bazate pe libertate. Însă, în loc de a vedea evenimentele din mai ’68 ca reprezentând momentul fondator al democraţiei autentice, Aron a observat în acestea o „corupere” profundă a principiului democratic.
Linia pregnantă a acestui argument a fost dezvoltată de către Dominique Schnapper, un distins sociolog şi membră a Curţii Constituţionale Franceze (şi fiica lui Raymond Aron). Ea scrie, în mod sugestiv, despre „filozofia indistincţiei” care s-a răspândit în lumea occidentală democratică. Principiul democratic al egalităţii umane şi civice s-a transformat, prin radicalizare – după cum a prezis Tocqueville – în pasiune pentru egalitate, care percepe „fiecare distincţie… ca discriminatorie, fiecare diferenţă ca inegalitate, fiecare inegalitate ca inechitabilă”. Legăturile dintre oameni egali din punct de vedere civic, constituind fundamentul unei vieţi politice democratice, devin modelul de necontestat pentru toate legăturile umane. Mai mult, atitudinea lăudabilă de respect faţă de realizările diferitelor culturi a cedat locul unui relativism absolut care respinge însăşi ideea existenţei unor judecăţi morale universale şi a unei naturi umane universale. O astfel de „egalitate extremă”, după cum a numit-o Montesquieu în Cartea a XVIII-a din «Spiritul legilor», reprezintă o denaturare a democraţiei ce se ascunde îndărătul răbufnirii „democratice” din mai 1968.

Revoluţia continuă

[…]
Răspunsul ostil pe care susţinătorii ideologici ai transformărilor din 1968 îl oferă celor care aduc şi cea mai slabă critică asupra autorităţii lor morale reflectă una dintre cele mai frapante trăsături ale acelor evenimente: subminarea continuităţii morale şi intelectuale a civilizaţiei occidentale. Partizanii schimbărilor din 1968 plasează începutul democraţiei europene – care este, în viziunea lor, umanitară, deschisă, postnaţională şi postreligioasă – în perioada prefacerilor sociale survenite la sfârşitul anilor ’60. „Vechiul Occident”, toate vechile orânduiri (după cum ar spune Charles Péguy), fie ele creştine, republicane sau liberale în sens clasic, sunt respinse ca aparţinând „trecutului vinovat”.
[…]
Ca reacţie la totalitarismele inumane ale stângii şi ale dreptei, care au generat catastrofele secolului XX, clericii au descoperit virtuţile constituţionalismului liberal, iar liberalii au redescoperit rânduiala morală ca fundament al civilizaţiei occidentale. Confruntându-se cu repudierea constituţionalismului, a justiţiei morale şi a ideii de adevăr imuabil şi de umanitate universală pe care o operau ideologiile totalitare, liberalii şi conservatorii s-au solidarizat în apărarea unui Occident care încă mai era capabil să se conducă după cele mai înalte valori ale tradiţiilor moderne şi premoderne. Evenimentele din 1968 au spulberat acest consens antitotalitar şi au dat naştere „democraţiei postmoderne”.
Asaltul implacabil asupra principiului autorităţii se desfăşoară într-un ritm accelerat. Acest proces a devenit o rutină într-o asemenea măsură încât am încetat să mai observăm sau să mai reflectăm la caracterul efectiv revoluţionar al acestuia. Deciziile politice sunt lipsite de fundamentul unei culturi politice, instituţia familiei este doar o umbră a ceea ce a fost cândva, iar curentele dominante din mediul clerical nu mai fac diferenţa între scopurile sublime ale carităţii creştine şi apelurile demagogice la umanitarismul democratic. Treptat, interesul legitim şi benefic al europenilor pentru drepturile omului s-a desprins de contextul politic, adică de ceea ce înseamnă autoguvernarea în interiorul unui stat ancorat în tradiţiile bogate ale civilizaţiei. Ei doresc să instituie ceea ce Pierre Manent numea „democraţia pură”. Ei aderă tot mai mult la o „idee de democraţie” care nu tolerează cu niciun chip precondiţiile esenţiale istorice, culturale şi politice necesare unei autoguvernări democratice. Anul 1968 a avut un rol fundamental, atât de cauză, cat şi de efect, în acest demers al reducţiei unei vaste tradiţii a libertăţii la ideea unei democraţii subordonate unui singur principiu: absolutizarea autonomiei şi libertăţii individuale. Una dintre lecţiile viabile ce se desprind din evenimentele din mai ’68 este, fără îndoială, aceea că „ideea” de democraţie nu este nicidecum suficientă în sine. Ca pură abstracţiune sau ideologie, democraţia riscă să devină duşmanul de moarte al autoguvernării şi al libertăţii şi demnităţii umane, în accepţia lor autentică.

Traducere: Irina Bazon

(fragmente din articolul «1968 and the Meaning of Democracy», de Daniel J. Mahoney, apărut pe www.firstprinciplesjournal.com)

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here