Educație și recompensă

0
173

Elevi in comunismSchimbările într-un domeniu atât de complex precum educația nu se petrec nici de azi pe mâine și nici într-o singură generație. Finalul dezastruos al bacalaureatului din 2016 reprezintă finalul unui segment de dreaptă al cărui început se ascunde cu mult mai în trecut. Căderea învățământului și educației în general începe abrupt după 1948. Nu schimbarea legislației aferente în ideologie și curriculă școlară au reprezentat neapărat un dezastru, ci altele au fost distrugerile: corpul profesoral a fost în mare parte destituit și marginalizat prin închisori, lagăre de muncă forțată sau alte „perfecționări” potrivite cu „originea socială”. Am cunoscut cazuri de profesori universitari sau avocați care ajunseseră după 1949 să fie instalatori sau strungari, pentru că nu corespundeau ideologic. Modelele au dispărut de atunci prin diminuare și „decapitare” socială. Dincolo de vasta politică de igienizare socială a partidului muncitoresc privind diminuarea analfabetismului, prin înființarea a sute de școli și grădinițe după 1950, în majoritatea lor improvizate în case naționalizate, a existat și formatarea ideologică a învățământului de toate gradele. Apoi, interdicțiile pe anumite lecturi și libertăți de profesie, gândire și atitudine, iar toate acestea au produs modificări puternice în nivelul de cultură și educație al majorității populației.

Cum a început această prăbușire pe care o trăim și azi? Un martor al acestei căderi în gol a fost studentul, pe atunci, la București, Constantin Olariu. Iată ce povestește el referitor la anii 1950: „Capitala suferea cel mai grav. Duminicile și în zilele de sărbătoare te șoca un fenomen: puțina lume bună ce mai rămăsese ieșea să se plimbe la Șosea, la aer curat, în vreme ce mahalalele și periferiile năvăleau în Centru, infestând cu duhori aerul sălilor de cinematograf și umplând de scuipați și râgâieli bodegile, cârciumile, trotuarele din inima Capitalei și aleile din Cișmigiu”. Toate orașele României, potrivit lui Olariu, au suferit puternice modificări demografice și culturale, prin „infuzii de populație, unele semănând foarte bine cu o nouă năvălire a barbarilor”. În afară de copiii țăranilor colectivizați, populația sărăcită a satelor sau a unor întinse regiuni paupere din Moldova, a mai existat și o permanentă categorie de infiltrați, destul de numeroasă, „alcătuită din țigănimea nomadă, din cele mai diverse scursori ale provinciei, din oameni fără căpătâi, profitori de moment, aventurieri de joasă speță, pentru care o viață socială echilibrată era de neconceput”. Orașele României au suferit astfel un proces lent și ireversibil de depersonalizare, iar Bucureștiul a cunoscut „cea mai cumplită degradare din istoria sa, devenind, practic, o capitală necivilizată”.

Am acordat atenție cotidianului și reperului demografic datorită faptului că întotdeauna cadrul social reprezintă un balans fragil, spre pozitiv sau negativ, pentru educarea generațiilor care se succed. Ori, cadrul social al României de după 1948 a suferit un continuu regres moral, cultural, social și educațional, la nivelul mediei. Desigur, elevi buni au fost și atunci, după cum sunt și azi. Ei vor lua întotdeauna bacalaureatul. Dar ei reprezintă aproximativ 10, maximum 15% din totalul populației școlare pe fiecare generație. Ceea ce contează aici este situația păturii de mijloc, „aureas mediocritas”, singurul vector de putere al societății către mai bine.

Dacă în anii 1940-1945 majoritatea liceelor bucureștene, de pildă, erau competitive cu media europeană, peste o singură generație, adică peste 30 de ani, în anii 1970-1975, calitatea lor a fost mult diminuată și ca urmare a reprofilării industriale a multora dintre ele.

Și apoi, în 1940, de la Colegiul Sf. Sava din București, odată ce erai absolvent cu bacalaureat, puteai merge să faci studii superioare în străinătate fără complicațiile echivalării diplomei. Peste 30 de ani, nici vorbă de așa ceva, precum și azi. De exemplu, elevul Dumitru Furnică-Minovici și-a finalizat studiile cu bacalaureat la Colegiul Gheorghe Lazăr din București în anul 1919 și apoi a devenit student la «L’Ecole du Petrol» din Toulouse în același an.

În anii puterii populare liceele de elită au încetat să mai fie licee de elită și au devenit licee ale elitelor. Iar această elită de partid nu rata niciodată bacalaureatul, lua întotdeauna note de trecere și intra la facultate. Atât în anii 1970-1975, cât și după 1990. Singura modificare de situație o reprezintă faptul că elita de atunci, rămasă și azi pe poziții sociale de vârf, desconsideră educația din România – ajunsă la sapă de lemn și din cauza lor, și își orientează copiii către școli din străinătate, inclusiv licee și școli primare. Pe când, tinerii de elită de dinainte de 1940 plecau preponderent numai la specializare în școli din străinătate, iar majoritatea se întorceau în țară.

Avem, așadar, o diferență de elită care ar merita discutată într-un articol separat. O diferență cauzată de obiceiul de a primi diplomele de absolvire „dai boje” pentru cei cu relații înainte de 1989, fenomen cu extensie anatomică pentru ultimii 20 de ani. Nu trecem sub tăcere lupta celor prinși la mijloc, în „aureas mediocritas”, pentru a fi cât mai buni, iar mulți dintre ei sunt astăzi în zone de mare influență economică și profesională în primul rând datorită perseverenței personale, și nu sprijiniți de un sistem de valori bazat pe meritocrație.

Educația zilelor noastre reprezintă atât o realitate rezultată din prăbușirea graduală a nivelului de cultură început acum 50 de ani, cât mai ales o recompensă a reformelor ratate în ultimii 20 de ani.

Preluare: cotidianul.ro / Autor: Adrian Majuru

Loading...
loading...

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here