„Identitatea românească a fost ridiculizată sistematic”

0
173

De vorbă cu Paul Cernat, publicist, critic literar și eseist român

Alexandru Petria: – Cum e să te plasezi, mai spre stânga, când majoritatea intelectualilor sunt de dreapta, Paul Cernat?

Paul Cernat: – Am mai spus-o (îmi place mult exemplul ăsta din Thomas Mann): fac parte dintre cei care, atunci când barca se înclină într-o parte, se aşază instinctiv în cealaltă, ca s-o echilibreze. Nu-mi place spiritul de turmă al intelectualilor. Am în mine o importantă componenta de stânga, care se revoltă împotriva exclusivismului şi hegemonismului dreptei intelectuale din România pre- şi postcomunistă. Pe de altă parte, în faţa unui exclusivism de stânga pot să devin (naţional-)liberal sau conservator (de tip paleo-, în niciun caz neo-). Când constat că ideea de stânga (marxistă sau nu) e demonizată talibanic, la pachet cu întreaga noastră istorie şi cultură a anilor `40-’80, privită otova, simt nevoia să o apăr, fără a deveni prin asta un adept al totalitarismului comunist. Când ideea de naţiune suverană e contestată, simt nevoia s-o apăr, fără să devin naţionalist. Când religia e suspectată, iar ortodoxia tratată, huntingtonian, drept rădăcină a subdezvoltării izolaţioniste, simt nevoia să le apăr, fără să devin „fundamentalist” sau ortodoxist. Când ruralul, pensionarii, nostalgicii comunismului, pesediştii sunt stigmatizaţi ca obstacole în calea civilizării şi a măreţelor idealuri euroatlantice, mă simt obligat moral să le pledez cauza. Acelaşi lucru în ceea ce priveşte persiflarea Estului, a balcanismului ş.a.

Pentru că toate aceste atacuri nu sunt opinii marginale sau oarecare, ci campanii ale noului discurs oficial de la noi, îmbibate de clişeele reaganiste sau thatceriste ale Războiului Rece. Nu sunt omul care să se predea integral unei ideologii sau alteia. În sens larg, mă consider un social-liberal ostil oricărui unilateralism hegemonic şi un adept convins al parlamentarismului democratic. Sunt un adversar constant al naţionalismului etnic şi un adept moderat al suveranismului şi un critic raţional al globalismului. Detest mentalitatea subalternă, fie ea autohtonistă sau liber-schimbistă, îmi repungnă discriminările sociale şi politice de orice fel şi, în locul confruntărilor în alb şi negru, aleg a treia cale. Văd, în toată această bulucire postdecembristă spre dreapta a intelighenţiei româneşti, nu doar un fenomen posttraumatic, compensator pentru laşităţile de sub comunism, nu doar multă naivitate şi autoiluzionare bovarică, ci şi mult oportunism sau carierism. În fine, ar fi multe de discutat…

– Este interesant de studiat fenomenul intelectualilor de dreapta, care toată viața au lucrat la stat… Ce se vrea «25 de ani după», volumul care trebuie să vă apară la Adenium?

– E un epistolar publicistic, nimic mai mult, un exerciţiu al gândirii neînregimentate, în răspăr cu fetişurile intelighenţiei mainstream de după 1989 şi cu un pretins etalon al „onorabilităţii intelectuale” în care vedem, de fapt, o nouă dogmă ideologică, o nouă formă de închidere a minţii. Sigur că e şi o pledoarie pentru stânga, o stânga open mind, dar e mai ales un refuz al exclusivismelor. Atât eu, cât şi Alex Matei, venim din cercurile antifeseniste ale anilor ’90-2000, dar ne-am dat, în timp, seama că aceia pe care îi consideram, naiv, drept „buni” erau cu totul altfel decât ne imaginasem, ca şi agenda lor de altfel. Cartea e şi un foarte onest „examen de conştiinţă” ideologică a doi oameni care au votat diferit la ultimele alegeri, dar care ştiu să dialogheze şi se întâlnesc în multe puncte esenţiale. E şi o pledoarie pentru o lectură complexă şi nuanţată a istoriei recente, comuniste şi postcomuniste, intrată din păcate pe mâna unor procurori de serviciu cu ochelari de cal şi interese dubioase. Reconsiderarea anilor ’60-`70 („deceniul Maurer”, destinderea poststalinistă din anii „convergenţei sistemelor”) sau demontarea talibanismului anticomunist de după 1989 îi vor enerva, sunt convins, pe mulţi dintre cei pentru care tot ce s-a făcut sub comunism a fost toxic şi pentru care antifesenismul a devenit o datorie bigotă, bună să justifice orice porcărie împotriva adversarilor. Da, e interesant de studiat fenomenul intelectualilor de dreapta care toată viaţa au lucrat la stat, mai ales că mulţi din rândul celor care-i demonizează, fascistoid, pe bugetari, pensionari şi „asistaţii social” sunt ei înşişi asistaţi cu fonduri generoase de la stat sau din afară.

– Încercați, vă rog, un diagnostic al societății românești actuale.

– Dacă România anilor ’80 poate fi citită prin grila romanului 1984 al lui Orwell, postcomunismul românesc – mai ales cel anticomunist, erijat în campion al „reformei”, „statului de drept”, „civilizării” şi „integrării euroatlantice” – poate fi cel mai bine înţeles prin Ferma animalelor. Ştiţi fabula orwelliană cu animalele care i-au contestat pe porci pentru a se transforma, la rândul lor, în porci o dată ajunşe la putere… Lucrurile au devenit foarte clare pentru tot mai mulţi în perioada regimului Băsescu, dar ele nu sunt reductibile la un lider sau altul. Multe din problemele societăţii româneşti postdecembriste provin dintr-o masivă şi iresponsabilă cedare de suveranitate (economică, politică ş.a.m.d.) în beneficiul unor elite de pradă şi al unor interese externe ticălos gestionate din interior. Naţional-comunismul totalitar, cu continuatori de tip Vadim, a devenit un argument ideal pentru compromiterea ideilor de stânga şi de suverantitate naţională, sau pentru şantajarea morală a celor care încearcă, oricât de rezonabil, să le susţină. Statul a fost nu doar căpuşat oligarhic, ci şi compromis şi diabolizat („cel mai prost administrator”) iar acum plângem după un stat puternic pe care ia-l de unde nu-i. În numele liberalizării economice şi al deschiderii necesare spre investiţiile străine, industria grea autohtonă a fost privatizată pe nimic şi pusă pe butuci pe motiv că N. Ceauşescu o făcuse neprofitabilă şi energofagă. Tot în numele occidentalizării am abandonat pieţele din Africa, Asia şi America latină, iar în numele principiului sacrosant al lui „restitutio in integrum” s-a ajuns la ce vedem cu toţii. Identitatea românească a fost ridiculizată sistematic prin asocierea cu tot ce poate fi mai reacţionar şi mai stupid-propagandistic, ceea ce îi face pe tinerii dornici de emancipare să se ruşineze cu apartenenţa lor, cu originile ţărăneşti ale părinţilor şi bunicilor, cu felul în care aceştia votează, cu trecutul lor „colaboraţionist” din comunism etc. Reversul acestei uri de sine îl constituie preluarea pe nemestecate a tuturor clişeelor consumerismului globalist, dornic de forţă de muncă ieftină şi obedientă. Din păcate, societatea românească a fost devalizată sistematic de clasa politică şi dispreţuită sau ignorată de establishment-ul intelectual. Amândouă „elitele” dominante, şi cele politice, şi cele intelectuale, au perceput-o, din motive diferite şi cu excepţiile de rigoare, ca primitivă, străină şi ostilă. În asemenea condiţii mi se par legitime reacţii populare de genul „ăştia fură, dar măcar au făcut ceva şi pentru noi”. Mulţi dintre cei care dau lecţii de integritate au lucrat şi lucrează numai pentru ei şi-ai lor, iar prin impunerea abuzivă, cu dublu standard, a propriei agende riscă să compromită inclusiv cauzele juste pe care le predică.

– Pentru mine, ca scriitor și ziarist, și-mi asum riscul dacă afirmația sună patetic, nu e nimic mai de preț ca libertatea. Cât loc mai este pentru ea, din perspectiva legilor Big Brother, a presiunilor financiare și politice?

– Avansul tehnologiei globale a făcut ca supravegherea politică din perioada totalitarismului să pară, pe lângă cea de azi, la fel de rudimentară ca o maşină de scris pe lângă o tabletă. E adevărat că pe atunci supravegherea politică era agresivă, brutală, pe când cea de acum e soft, difuză, aproape invizibilă. Vorba ceea, „Big Brother is watching you, so behave yourself”. Dar libertatea nu ţine doar de cei care „ne lasă” marje de libertate, ci şi de curajul fiecăruia dintre noi de a rezista oricărei supravegheri şi a oricăror supraveghetori. Aici, sunt total de acord cu Sartre: „Important nu e ce face istoria din noi, ci ce facem noi cu ce face istoria din noi”. Dacă există un câştig major după decembrie 1989, el stă în libertatea de expresie, de circulaţie şi de iniţiativă. Normal ar fi să profităm de asemenea facilităţi, dar câtă vreme libertatea e înţeleasă ca dreptul de a fi de acord cu cine vrem noi, ea devine un simplu slogan de păcălit naivii.

– Cum credeți că o să arate România peste 10-20 de ani?

– Eu aş vrea în primul rând să mai arate, pentru că fuga creierelor, îmbătrânirea populaţiei şi migraţia economică nu sunt deloc încurajatoare… Glumesc, desigur. Nu sunt profet şi mi-e greu să fac predicţii într-o lume care ne surprinde de la o zi la alta. Aţi văzut în ce ridicol a căzut, acum 25 de ani, Fukuyama cu „sfârşitul istoriei”. Spun doar atât: că dacă nu găsim soluţii inteligente şi productive pentru a ne mai elibera de blocajele şi complexele unor eterni subalterni ai Istoriei, ca să parafrazez pe cineva, viitorul nu va suna bine. Iar aici, îmi pare rău s-o spun, principala problemă aparţine mai ales elitelor politice şi culturale româneşti, nu „poporului” pe care obişnuiesc de regulă să dea vina.

Preluare: Știri pe surse / Autor: Alexandru Petria

loading...

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here