Japonia nu vrea să fie moștenită

0
245

Aflu dintr-un text apărut pe BFMTV International, că „Japonia nu a primit în 2016 decât 28 de refugiați”! Probabil că autorul textului, un homoprogressicus, a scris cifra asta (28) cuprins de revoltă și indignare. Și are și de ce, dacă ne gândim că Germania a primit, în 2015 și 2016, 1,5 milioane de refugiați, iar Suedia și mai mulți, dacă îi raportăm pe ai săi, 280.000 de refugiați, la numărul populatiei. Suedia, cu 10 milioane de locuitori, 280 000, iar Japonia, cu 127 milioane de locuitori, 28!

Inadmisibil!… Și revoltător, totodată! Japonia, o țară săracă în resurse dar cu oameni bogați, nu vrea să se deschidă, nu vrea „jos frontierele” și nu vrea să împartă ce are cu cei care n-au avut niciodată nimic, deși fug din țări pline de bogății!

Japonia vrea să fie națiune și nu „teritoriu de primire” – cum e modern. Și mai ales nu vrea să fie multiculturală! Preferă să piară în legea ei veche, împreună cu civilizația și cultura niponă. Nu vrea să se îmbogățească cultural, cotizând pentru asta material! Egoism? Autism? Nu, rasism! Rasism cultural și civilizațional. Discriminare față de cultura somaleză, siriană și afgană, ori față de civilizația pakistaneză, sudaneză și eritreeană. ONU are de ce să critice Japonia.

Și o face, pentru că ONU este îngrijorată. Nu numai de apartheidul israelian, ci și de izolaționismul japonez. Amândouă încalcă grav drepturile omului, iar cei responsabili la ONU cu respectarea drepturilor astea (Arabia Saudită, Mauritania, Rusia, Cuba, Iran, Pakistan, Maroc, Algeria, Venezuela, Mali, Nigeria, Sudan șamd) au tras în repetate rânduri semnalul de alarmă.

ONU nu are ce să-și reproșeze, Japonia da. Pentru că Japonia a avut de aprobat, în 2016, doar 8.193 de cereri de azil – ne spune tot textul citat mai sus – și a respins 8.165!

Asta când pe malul libian fac coadă la ajutoarele sociale și femeile europene aproape 1 milion de azilanți subsaharieni, și „flotila drepturilor omului” cară cât poate mai mulți dintre ei, în Italia. Asta când vreo câteva milioane de sirieni, irakieni și afgani așteaptă ok-ul lui Erdogan, să se facă mai întâi greci și imediat după aia să înceapă să facă din Europa ceea ce știu ei mai bine: Siria, Irak, Pakistan și Afganistan. Așa cum magrebienii au făcut Magreb dintr-o parte a Franței, în doar două generații.

Da, Japonia nu respectă regulile jocului. Asta când are o rată demografică negativă, iar regulile internaționale ale jocului sunt pe cât de simple, pe atât de clare: voi faceți copii, mulți; noi muncim, mult, și vă primim bine.

Primul miliard de pământeni a fost atins în 1800. Al doilea în 1930. Al treilea în 1960. Al patrulea în 1975 …Al șaptelea  a fost depăășit în 2013, iar al zecelea va fi atins în 2060! Și nu-l vor atinge cei care muncesc mult și care o duc bine, planificându-se familial și folosind toalete neutre. Scuze: nu-l vor atinge cei care munceau mult și o duceau bine.

Exact în 2060, Japonia va avea cu 87 de milioane de japonezi mai puțin! Pentru că japonezii muncesc foarte mult, iar Japonia nu se deschide în fața imigrației celor care fac copii foarte mulți dar nu muncesc mai deloc – așa cum s-a deschis și se deschide mai toată Europa. Așadar, Țara Soarelui Răsare va fi pierdută; zice tot textul scris de un homoprogressicus.

Dar nu e totul pierdut: peste 50-60 de ani, și asta numai datorită deschiderii lor, Franța, Germania, Suedia, Olanda, Belgia, Marea Britanie, Italia șamd nu vor dispărea, ca Japonia. Vor fi moștenite, pentru că alora responsabili cu copiii mulți le va rămâne totul! Ce bine de ele!

Autor: Bodgdan Calehari

Le Japon, terre peu accueillante pour les réfugiés

En 2016, le Japon n’a accueilli que 28 réfugiés. L’archipel nippon est très strict quant à l’accueil d’étrangers malgré un solde démographique négatif.

Liliane, débarquée d’Afrique il y a dix ans, peut s’estimer chanceuse: elle a obtenu le statut de réfugiée au Japon, pays où rares sont les élus. Mais elle a vite déchanté.

Dans un archipel qui n’a accueilli que 28 réfugiés en 2016 sur les 8.193 dossiers passés au peigne fin, soit un de plus qu’en 2015 malgré une hausse des demandes, l’accompagnement est réduit au minimum, affirme-t-elle.

“Cela m’a vraiment beaucoup déçue, nous sommes laissés à nous-mêmes, il faut se battre seul. Parfois je me dis que ce statut n’a vraiment pas de sens”, confie cette femme de 37 ans, qui s’exprime sous un pseudonyme.

Liliane ne sait pas vraiment dire comment elle s’est retrouvée à Tokyo, à des milliers de kilomètres de chez elle, après avoir échoué à obtenir l’asile en Europe. “Ma mère m’a acheté un billet d’avion pour le Japon en tant que touriste. Je ne venais pas parce que j’aimais le pays, je venais parce que je fuyais une situation dans mon pays”.

Pas de droit de visite pour sa famille

C’était en 2007, puis deux ans plus tard, “on m’a appelée pour me dire: ‘Félicitations, vous avez été acceptée au Japon comme réfugiée'”. “Je me disais que j’aurais des privilèges par rapport à cela, mais il n’y a pas vraiment de privilège”, qu’il s’agisse du financement des études ou des démarches à accomplir (banque, logement…), regrette Liliane.

Elle aime au Japon “la culture”, le sentiment de “sécurité” et “l’honnêteté” de ses habitants, mais la langue, “c’est vraiment un handicap”. “Je ne sais pas où trouver des cours gratuits. Je regarde la télévision japonaise, et c’est là que j’apprends un peu. Si je connaissais la langue, je trouverais un bon boulot”, soupire-t-elle. Actuellement elle doit se contenter d’un “arbeito” (petit travail) de quatre heures par jour.

Liliane n’a pas non plus obtenu le droit de recevoir la visite de sa famille, surtout de sa fille, laissée au pays et âgée de 19 ans aujourd’hui.

“C’est comme si je n’avais pas de nationalité”

Malgré les lacunes du système, Nonnon, 47 ans, aspire à ce statut depuis qu’elle a fui les persécutions militaires dans sa Birmanie natale il y a 25 ans. Elle a d’abord bénéficié d’un droit de séjour humanitaire, avant de basculer en statut de résident, à renouveler régulièrement.

“C’est comme si je n’avais pas de nationalité”, confie cette mère de deux enfants, qui ne sont ni Birmans ni Japonais.

Le Japon, très généreux quand il s’agit de fournir une assistance financière, applique en revanche une approche très stricte en matière d’accueil des réfugiés. A peine 30 élus par an, c’est à comparer à un peu plus de 26.300 réponses positives en France l’an dernier.

“Le nombre de demandes (de personnes originaires) de pays générant le plus de réfugiés, tels que la Syrie, l’Afghanistan et l’Irak, est faible”, justifie Yasuhiro Hishida, un représentant du Bureau de l’immigration. Loin de la situation européenne où affluent des dizaines de milliers de migrants du Moyen-Orient, la plupart de ceux qui revendiquent le statut de réfugié au Japon sont originaires d’Asie et cherchent à venir pour des raisons purement économiques, argue-t-il.

Les étrangers, moins de 2% de la population japonaise

Une manière pour eux de contourner le système. Car le Japon peine à s’ouvrir aux immigrés et ce malgré une main-d’oeuvre en déclin. Le pays compte 127 millions d’habitants mais sa population devrait diminuer à 87 millions d’habitants d’ici 2060, selon les estimations. Or le nombre d’étrangers vivant au Japon n’était en 2016 que de 2,38 millions, soit moins de 2% de la population – même si ce chiffre a constitué un record.

“Le Japon a gardé une mentalité fermée aux étrangers en tant que nation insulaire qui, jusqu’à récemment, disposait d’une large population”, explique Hidenori Sakanaka, un ancien responsable du ministère de la Justice qui dirige un groupe de réflexion pro-immigration.

Sans arrivée de migrants “le pays va à sa perte”

Selon un sondage de ce ministère publié en mars, le premier du genre, 30% des étrangers au Japon disent avoir été victimes de discrimination.

“Nous autres, avec la peau noire, c’est un peu difficile. Parfois dès qu’on s’assied dans le train, certains Japonais quittent leur siège”, raconte Liliane, qui a aussi pâti de ses origines dans sa recherche de travail. “Quand je dis que je viens d’Afrique, c’est comme s’il y avait quelque chose qui clochait. Les opportunités sont très réduites, il faut briser cette barrière”.

Réfugiés ou migrants, “aujourd’hui nous avons besoin aussi de l’aide de personnes d’autres cultures, sans quoi le pays va à sa perte”, conclut M. Sakanaka.

Loading...
loading...

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here