Ziua victoriei? Care victorie?

2
228

Într-o bună zi de vară a lui 1948, pe la amiază, strabunicul Gheorghe s-a întors acasă după o absență de două zile, a strâns toată familia și le-a spus cu voce sfârșită: „Ne-au luat tot. Ne-au lăsat săraci”. Bietul om fusese ridicat de Securitate și dus la „bulău”. Motivul? Nu voia să doneze statului, așa cum i se ceruse, mica tipografie cu cinci angajați pe care o deținea în Capitală (undeva în zona Centrului Civic de azi). Regimul nu îl putuse expropria, pentru că mărunta sa afacere nu intra sub incidența niciunuia din decretele succesive de naționalizare. Cum însă „exploatatorii” trebuiau stârpiți complet, s-a apelat la alte metode, chiar nelegale și imorale – dar ce conta, proletariatul a dat, proletariatul a luat, fie numele proletariatului binecuvântat…

A mâncat bătaie ca la carte, la Malmaison, străbunicul „exploatator” – un om blând, domol, muncitor. În cele din urmă a semnat „donația”. Ce putea face? Și-a lăsat familia fără pâine, dar ce era mai rău, nu și-a mai putut reveni niciodată pe deplin. Nu înțelegea cum se poate ca răsplata muncii cinstite să îi fie batjocură, și cum se poate ca tocmai statul să îl fure, când trebuia să îl apere!

Cam în aceeași perioadă, într-o comună din județul Gorj, o foarte tânără femeie – bunica – avea drept masă de nuntă o sârmă și-o cană cu apă. Mai mult nu s-a găsit; ba, să zică mersi și de atât: de curând, socrul său – fost primar – primise acasă “vizita” zbirilor sistemului. O coadă de topor din sat, o hahaleră, un vagabond dintr-aceia pe care regimul comunist i-a scos la lumină și le-a dat putere, îl pârâse sovieticilor că e chiabur. A se înțelege: om gospodar, fruntea satului, chibzuit și harnic, cu avere. Urmarea “vizitei”? Fâneața, animale, joagăr, pășune, hambar, grâne – tot ce muncise omul trecuse în proprietatea statului. Moarte chiaburilor și legionarilor, trăiasca noul regim!

Fiul său și bunicul meu, fost soldat pe Frontul de Est, a fost dat afară de la cursurile Politehnicii bucureștene pe care le urma, pentru că era „fiu de chiabur”, iar povara trecutului său de militar care îndurase două ierni rusești în uniforma de vară, doar cu o pătura pe spate, avea să îl urmărească întreaga existență. Vina lui? A supraviețuit, în loc să crape dracului la cotul Donului, sau în Siberia…

Vieți distruse – câteva, printre atâtea altele sute de mii și milioane în România. Nefastul lor destin se leagă dureros de venirea la putere, pe tancurile sovietice, a regimului comunist, în urma „victoriei” de la 9 mai 1945, eveniment rememorat cu mare pompă la Moscova.

Nouă mai este „ziua Victoriei”. A cui victorie, asupra cui?

Nouă Mai a consfințit împărțirea de la Yalta. Nouă Mai a lipit de scaunele țării o gloată de nemernici, de hoți, de analfabeți, de trădători, croiți după chipul și asemănarea barbarilor care îi aduseseră. După 9 Mai, locul Sfintelor slujbe l-au luat osanalele aduse conducătorilor iubiți – de la Moscova sau de aici; locul sensului palpabil al proprietății, definiția abuzivă „proprietatea poporului”; locul ierarhiei sociale ca răsplată a muncii cinstită, sticlirea vicleană a ochilor vreunui denunțător; locul speranței, cea mai neagră deznădejde.

Jaf, hoție la scară industrială, prin asta s-a distins ocupația bolșevică – cât au furat sovietele din România după 9 Mai, nici toate invaziile tătărești și turcești la un loc nu pot egală. Jaf și asasinate în masă: sute de mii de oameni în pușcării și în lagăre, milioane alungați, dezrădăcinați…

Atât de mulți români au suferit și încă mai suferă de pe urma „victoriei” de la 9 Mai, încât mi se pare strigător la cer să ne bucurăm. Că această aniversare se bucură de atenție și pregătiri speciale în țări ca Franța, Belgia, Olanda și altele din Occident, pentru care 9 Mai a consfințit revenirea la statutul de țară liberă, e de înțeles. Ei n-au fost ridicați în furcile comunismului. Cine poate să reproșeze de exemplu Franței, umilită de 4 ani de ocupație, că sărbătorește Victoria? Ori Angliei, care și-a salvat (pentru scurtă vreme) imperiul colonial; sau Statelor Unite, pentru care perioada post-belică a însemnat transformarea sa într-un pol al puterii mondiale, la care fără de război nici n-ar fi visat? Deși cinică, bucuria lor e de înțeles.

Poate lupta o națiune pentru dreptul său la dispariție?

Mulți consideră că John Wayne şi „soldatul Ryan” au salvat Europa de fascism, şi că America şi Anglia au eliberat aproape cu propriile forţe bătrânul continent, şi că debarcarea în Normandia a devenit un moment de cotitură în mersul războiului. Dar lucrurile stau altfel.

Nici sfârşitul războiului, nici victoria asupra fasciştilor n-au fost hotărâte acolo. Principalii eroi în război n-au fost John Wayne şi nici „Ryan”, ci oameni care purtau nume slave şi care au murit pentru o ţară care nu mai există. Şi, cu adevărat, momente cruciale în acel război au fost luptele pentru Moscova, Leningrad (Sant-Petersburg), Stalingrad (Volgograd) şi Kursk.

Pe frontul de est, cel de-Al Treilea Reich a avut următoarele pierderi: 10 milioane de soldaţi şi ofiţeri ucişi, răniţi şi dispăruţi fără veste; 48.000 blindate; 167.000 piese de artilerie. Au fost nimicite 607 divizii. Aceste pierderi au constituit 75% din pierderile generale ale Germaniei în cel de-Al Doilea Război Mondial.

Din punct de vedere militar, deosebirile sunt strigătoare la cer. În Normandia aliaţii au pierdut 10.000 de oameni, dintre care 4.300 britanici şi canadieni şi 6.000 americani. În luptele de pe frontul de est pierderile se numărau cu sutele de mii. În lupta pentru Moscova au participat 3 milioane de soldaţi şi 2.000 de tancuri. URSS a alocat spre apărarea capitalei o jumătate din armata sa, iar Germania o treime. Pentru comparaţie, putem spune că în lupta de lângă Al-Alamein, decisivă pentru frontul din Africa, nemţii dispuneau de 60.000 – 70.000 soldaţi.

Nu sunt comparabile nici suferinţele umane. În geopolitica lui Hitler nu era prevăzută existenţa „statului rus”, iar în scara rasială folosită de nazişti, slavii se situau pe una din cele mai joase trepte. În est războiul se ducea pe viaţă şi pe moarte, astfel deosebindu-se de luptele de pe frontul de vest. Oraşele şi satele erau nimicite complet, adeseori împreună cu locuitorii lor. În război a pierit fiecare al patrulea locuitor al Bielorusiei şi fiecare al treilea locuitor al Leningradului, al Pskovului şi al Smolenskului.

Intervenţia anglo-americană pe continent nu a început până când n-a devenit clar că, în 1943, Uniunea Sovietică a izbutit să oprească înaintarea nemţilor şi ca înfrângerea Germaniei este iminentă. Dacă Marea Britanie şi America ar fi abordat o altă poziţie, s-ar fi putut evita moartea multor oameni. Apare întrebarea: ar fi fost deschis frontul al doilea dacă lui Hitler i-ar fi mers lucrurile bine în est?

Din momentul semnării, în iulie 1941, a acordului americano-britanic cu privire la acţiunile bilaterale, Stalin a cerut permanent deschiderea celui de-al doilea front împotriva Germaniei, care ar fi putut uşura presiunea asupra Uniunii Sovietice. Răspunsul însă întârzia.
Iarna lui 1941, când nemţii se aflau la porţile Moscovei, a fost unul din cele mai critice momente ale războiului. În acel an, URSS a suferit pierderi egale cu o jumătate din toate pierderile din timpul războiului: 9 milioane ucişi, răniţi şi prizonieri (două treimi din 27,6 milioane sovietici morţi în război au fost civili). În acea perioadă, Uniunea Sovietică a primit doar 2% din ajutorul acordat de către aliaţi în timpul războiului.

Multitudinea materialelor secrete din arhivele sovietice abundă în mărturii care atestă că aliaţii nu se grăbeau. La urma urmei, se gândeau ei, de ce oare să nu le permită celor două fiare să se sfâşie?

Dacă vom privi de pe poziţiile Moscovei, devine clar că englezii şi americanii au debarcat atât de departe geografic, încât practic nu puteau minimiza presiunea asupra Uniunii Sovietice. Ei au început debarcarea în nordul Africii (în noiembrie 1942), apoi în Sicilia (iulie 1943), apoi încă de două ori în Italia continentală (în septembrie 1943 şi ianuarie 1944) şi abia cu un an înaintea sfârşitului războiului – în iunie 1944 – în Normandia.

La acel timp, armata sovietică ajunsese deja de şase luni la graniţa veche a Poloniei. Ţările democratice ar fi trebuit să se grăbească, dacă doreau să ocupe o anumită poziţie în Europa şi să nu permită „ruşilor” să ajungă din nou până la Paris, aşa cum s-a mai întâmplat în trecut.

În coaliţia antifascistă, între Uniunea Sovietică şi Occident, se simţea din primele clipe o neîncredere totală. Cauzele acestor relaţii erau multiple şi diverse. Astfel, spre exemplu, partea occidentală presupunea că pactul Ribbentrop-Molotov, încheiat în 1939, demonstreaza fără echivoc trăsături comune ale nazismului şi stalinismului. Despre compromiterea democraţiei, atitudinea acestor ţări faţă de fascism în ajunul războiului şi despre apropierea lor de Hitler şi Mussolini nu se vorbeşte aproape nimic.

În ajunul celui de-al doilea război mondial, ţările cu o politică democratică din Europa şi America, – cele care mai târziu „au salvat Europa” – erau în relaţii idilice cu Hitler şi Mussolini. SUA îl susţinea pe dictatorul italian din momentul venirii lui la putere în 1922. Fărădelegile îi erau acceptate, deoarece astfel stăvilea avansarea bolşevismului. În anii ’30 ai sec. al XX-lea investiţiile Americii în economiile Italiei şi Germaniei fasciste nu scădeau deloc, dimpotrivă, creşteau.

„Baricadând calea comunismului, Hitler i-a făcut un serviciu enorm nu doar Germaniei, dar şi întregii Europei de Vest… şi aceasta îndreptăţeşte rolul Germaniei de stavilă împotriva înaintării bolşevismului spre vest”, spunea în 1938 ministrul britanic al afacerilor externe lordul Halifax.

În temeiul acestei „oportunităţi” Londra şi Berlinul puteau ajunge la o „înţelegere reciprocă”. Halifax era gata să-i dea lui Hitler tot ce-i va cere – Danzigul, Austria, Cehoslovacia – pentru ca anexarea acestor teritorii să aibă loc „în pace şi treptat”. Principiile de care se ghida acea Europă s-au oglindit în egală măsură şi asupra relaţiilor ei cu Republica Spaniolă.

La sfârşitul anilor ’30, multe guverne europene împărtăşeau opinia că proiectele lui Hitler sunt destul de acceptabile şi că pericolul se află în cu totul altă parte. Şeful guvernului britanic, Neville Chamberlain, şi premierul Franţei, Edouard Daladier, au numit predarea Cehoslovaciei în mâinile celui de-al treilea Reich, la conferinţa de la Munchen, „o pace demnă”.

Ministrul afacerilor externe al Poloniei, Josef Bek, a promis Germaniei s-o susţină în pretenţiile sale asupra Austriei şi, în afară de aceasta, să ia în consideraţie interesele Reichului în timpul „posibilei agresiuni (a Poloniei) asupra Lituaniei”. Ambasadorul polonez la Paris, Lukaszewicz, le-a explicat colegilor americani că în Europa se duce lupta între nazişti şi bolşevici, în lagărul cărora el l-a înscris, de exemplu, şi pe „agentul Moscovei”, preşedintele Cehoslovaciei, Edvard Benes. „Germania şi Polonia vor sili Rusia să se cuminţească deja peste trei luni”, spunea ambasadorul, în ajunul agresiunii ţării sale, care a slujit punct de pornire „oficial” în cel de-Al Doilea Război Mondial.

La acel moment, istoria număra opt ani de confruntări militare în toată lumea. Situația din posesiunile din Asia şi Africa, războaiele și fărădelegile comise acolo, acapararea de noi teritorii, rasismul nu aveau nicio importanţă câtă vreme nu atingeau interesele ţărilor din Europa.

În 1931, japonezii au ocupat o parte a Chinei care depăşea ca mărime teritoriul Franţei. Între 1931 şi 1935, ei şi-au extins prezenţa şi în alte provincii chineze, folosind arma chimică şi cea biologică, experimentând-o pe populaţia paşnică. În 1935, Italia a acaparat Abisinia, iar mareşalul Badoglio, care dirija operaţiunea, a ordonat să fie folosită iperita împotriva populaţiei paşnice. În iulie 1939, guvernul britanic a declarat că „aprobă întru totul situaţia actuală din China”.

Nici Londra, nici Washingtonul n-au protestat împotriva agresiunii japoneze din mai 1939 asupra Mongoliei, care se afla lângă URSS. Atunci, în lupta pentru Halhin-Gol au pierit mai mulţi soldaţi decât a pierdut armata germană în invazia Franţei.

Şeful India Office, Leopold Amery, într-o şedinţă a Camerei Comunelor, spunea deschis de ce nu condamnă agresiunea japoneză asupra Chinei: „Dacă vom condamna acţiunile Japoniei în China, va trebui să condamnăm şi ceea ce a făcut Anglia în Egipt şi India”.

Întemeietorul Indiei noi, Nehru, în una din cărţile sale scrisă în închisorile britanice, în aprilie-septembrie 1944 – chiar în timpul debarcării în Normandia – îşi exprimă astfel gândurile despre situaţia creată: „În spatele unor democraţii se află imperii în care nu a existat niciun fel de democraţie, în care domină acelaşi tip (rasial) de autoritarism, care se asociază cu fascismul. Din această cauză este firesc că aceste democraţii occidentale aveau anumite afinităţi ideologice cu fascismul, chiar dacă nu le plac anumite forme vulgare şi grosolane”.

Politica britanică, pe parcursul anilor, a fost profascistă şi pronazistă, a subliniat Nehru, care se afla în una din camerele fortăreţii Ahmatnagar, dar totul s-a terminat când acel „aliat natural”, acel neam, s-a manifestat împotriva intereselor Occidentului.

„În ciuda faptului că democraţiile doreau să-l potolească pe Hitler, el se transforma în puterea dominantă în Europa, distrugând complet echilibrul existent anterior şi ameninţând ineresele vitale ale imperiului britanic”.

Rezultatul acestei situaţii a fost crearea unei alianţe bazată pe circumstanţe şi pe prostia lui Hitler, care ar fi meritat doar laude de la aceste democraţii, dacă în loc de acapararea Poloniei ar fi invadat URSS. Această idee care aparţine lui Hitler însuşi, a fost emisă la sfârşitul războiului, fiind înscrisă într-un document mai puţin cunoscut.

Cu două luni înainte de sfârşitul războiului, Hitler reflecta asupra greşelilor care au dus la înfrângerea sa, şi aceste gânduri coincideau cu punctele de vedere ale politicienilor britanici şi americani, expuse de aceştia înaintea războiului.

Campania împotriva Rusiei era „iminentă”. Problema consta în faptul că aceasta a fost demarată într-un moment nepotrivit. Desfăşurarea războiului pe două fronturi a fost o greşeală, recunoştea Hitler, dar toată răspunderea cade pe americani şi britanici.

„Războiul împotriva Americii este o tragedie, alogică şi lipsită de orice temei”. Războiul s-a produs din cauza „complotului evreiesc împotriva Germaniei”.

În expunerile sale aiurite despre viitor se pot găsi profeţii despre apropiata organizare bipolară a lumii. „O dată cu distrugerea Riechului şi cu apariţia naţionalismului arab, african şi, posibil, latinoamerian, în lume vor rămâne doar două state care vor fi în stare să se confrunte, Statele Unite ale Americii şi Rusia Sovietică. Conform legităţilor istorice şi geografice aceste ţări sunt nevoite să-şi măsoare puterile militare, economice şi ideologice”.

Cea mai teribilă maşină ideologică din istorie a creat o nouă legendă a evenimentelor, în care, practic, nu există nicio fisură. Magnaţii mass-media şi armata conformiştilor bine plătiţi de la Hollywood au avut grijă să ne aducă la cunoştinţă cea mai convingătoare versiune a acestor evenimente.

Astfel, am ajuns la cuvântarea lui George W. Bush, ţinută în Normandia de 6 iunie. Apărând unicul epizod pozitiv din istoria intervenţiilor militare ale Statelor Unite din ultimii 50 de ani, preşedintele Bush vrea să scoată la mezat ultima sa cruciadă.

Adunând mulţumirile francezilor, belgienilor şi olandezilor adresate „soldatului Ryan”, Bush încearca să menţină dependenţa europenilor faţă de SUA, ţară care a comis toţi aceşti ani multe crime nepedepsite.

Potrivit sondajelor de opinie efectuate în Europa, Bush era întruchiparea războiului şi a destabilizării globale. Şi iată că acum acest om vorbeşte despre morală, libertate şi principii, şi primeşte semne de recunoştinţă şi omagii din partea guvernanţilor „bătrînei Europe”.

Astfel, nobleţea şi eroismul celor 10.000 de soldaţi ucişi pe litoralul francez serveşte ca temei pentru declanşarea „războiului împotriva terorismului”, pentru distrugerea dreptului internaţional şi pentru controlul asupra înarmării şi simplificarea utilizării armei nucleare în războaiele „tradiţionale”. Astăzi face să ne amintim cine totuşi era principalul purtător al acestor aspiraţii 60 de ani în urmă.

Războiul n-a fost câştigat de soldatul Ryan, dar un potlogar periculos insista să credem aceasta.

2 COMENTARII

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here