Întârziați în istorie și mereu pe hărțile altora

0
79

În istorie ar fi preferabil să ţii ritmul schimbărilor, să-ţi păstrezi vie puterea de a înţelege succesiunea de peisaje umane sau politice. Altfel, există primejdia să fii exclus, căci pierdut e cel care întârzie în istorie.
Partidul, marele selector uman, a malformat destine, aducându-le în abstract, dând naştere unei societăţi reduse la mimetism, forţată astfel să îi semene. Şi să i se supună.
Aceeaşi mână supremă s-a substituit destinului supuşilor, oferind indivizilor selectaţi senzaţia unei solidarităţi voioase, aparent între oameni necunoscuţi, dar fidelizaţi liderului – aceştia erau membrii de partid.
Conducătorul se transformă în marele selector al destinelor. Punctul final al jocului îl ştie doar el, pentru care masa amorfă a poporului a devenit o magmă căreia îi poate da forme, în funcţie de capriciu. Succesiunea capriciilor aplicate magmei populare ar fi trebuit să creeze o linişte de neimaginat: un popor fără viaţă, prezent doar în cărţile şi gândurile Conducătorului.

Un astfel de popor a fost matriţat de un Conducător abil: este poporul lipsit de reacţii în faţa ilegalităţilor oficializate, a crimelor evidente, iar românii nu sunt departe de trăsăturile unei astfel de matriţări culturale şi ideologice. Sacrificiul poate lua şi aspecte dizgraţioase, înspăimântătoare. Poţi chiar să-i ceri unui popor să se schimbe, iar conducătorii, de la Tegucigalpa la Tirana şi Bucureşti, au făcut-o fără remuşcări: oamenii şi-au schimbat la ordin vestimentaţia, preocupările, gustul pentru lectură. S-a trecut agresiv de la clasici la marxism-leninism; de la Baudelaire la Makarov.
Pe fondul alterării culturale, al neantizării sociale, ceea ce ieri era catalogat drept groaznic, a doua zi părea a fi o dulcegărie în comparaţie cu grozăvia imediatului. Toate acestea făceau parte din planul Conducătorului, căci el ştia reţeta: „după ce te umileai singur, era mai uşor să-i umileşti pe alţii”. Astfel s-a născut realitatea evenimentului non-eveniment, definit prin existenţa unui public lipsit de reacţii în faţa abuzurilor.
Dar unde sunt idealurile? Ce mai putem face cu ele? Deoarece în „Religia idealului” se ascunde fiecare speranţă de mai bine, de mai „altfel”. Idealul este motorul luptei pentru confort. Dacă la nivelul firescului, idealul fiecăruia flanează în parametrii dorinţei de a urca fiecare treaptă şi de a trece fiecare prag social, mai există şi utopicul, praguri de netrecut din cauza datului istoric.
De aceea se conferă hazardului, credinţei, dar şi puterii spiritului, supranaturalului, idealul de a trece bariere de netrecut în sfera obişnuitului trăit.
Pe această falie mizează Liderul şi Partidul său: aducerea în imediat a iluziei că utopia se poate împlini.
Idealurile Liderului au fost transferate cu o forţă uneori uşor disimulată către idealul colectiv, pentru captarea maselor. Idealul colectiv, cel puţin din experienţa secolului XX, de stânga şi dreapta deopotrivă, reprezintă o hartă a cartografiilor suprapuse; zeci de mii de hărţi ale idealurilor topite în Idealul Suprem, al Conducătorului.
Şi pe această hartă uriaşă, mereu remodelată, cu fronturi flexibile, îşi construieşte Marele Destin „Stapânul Hărţii”, impunând astfel harta finală tuturor.
„Stăpânul Hărţii” se află cu un pas înaintea celorlalţi în explorarea şi supunerea hărţii umane. El o intuieşte, o descoperă primul şi încearcă să aducă acolo pe cât mai mulţi, chiar şi mulţimile, dar idealul său nu va mulţumi pe deplin și, mai ales, nu va fi acceptat de către ceilalţi. Şi aici intervine forţa politicului, a realităţii schimbate prin idealul împlinit al Liderului.
În concluzie, pentru cei întârziaţi în istorie, indiferent de motiv, harta în care vor intra va fi întotdeauna a altora. Şi altul va fi Stăpânul lor.

Preluare: cotidianul.ro / Autor: Adrian Majuru

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here