Oameni pustii

0
167

Motto: „De vreme ce există planete pustii în spaţiu, ar trebui să se afle şi oameni pustii care nu reflectă nicio lumină; care niciodată nu ar putea purta viaţă”. (Goran Tunsrom – Hoţul)
Sunt încrâncenați. Probabil că ceva din viața lor nu le mai aparține. Nu este vorba despre control, cât despre înțelegere. Într-un articol precedent am scris despre oamenii care se urăsc pe sine și care sunt lipsiți de suflet. Omul pustiu este asemenea unei ființe golite de conținut, care nu mai poate oferi nimic și, oricât ar primi, consideră că oricum i s-ar cuveni.
Am întâlnit această deplină nefericire cotidiană și vă pot spune că astfel de oameni sunt incurabili. În ciuda evidențelor, ei neagă cu vehemență încălcarea vreunei legi; sunt agresivi verbal chiar până la indolență și realitatea dovedită cu probe o consideră trucată. Jignesc frecvent atunci când nu pot dovedi contrariul și atunci amenință cu plângeri penale, ca și cum ar dezlănțui o mulțime de confetti sclipitoare, ale unei ieftine băgări în seamă și stinse apoi cu râgâitul intim al unei ratări amânate.

Cine sunt acești oameni ajunși astfel dincolo de 50 de ani? Cum au ajuns de fapt aici? Tolerați într-o societate necompetitivă decât pe linie de partid, înainte de 1989, au învățat încă din adolescență cum poți trăi liniștit și ascuns într-un post bugetar, fără să faci practic nimic. Decât să ceri, să fii veșnic nemulțumit și din puținul acumulat să-ți construiești o imagine publică de formator. Și această toleranță pentru nimic i-a vulnerabilizat în fața schimbărilor puternice care vin cel puțin o dată în viață. În general au schimbat câteva slujbe în viața lor trăită cu lumina stinsă, pentru că parazitarea nu este totuși ușor tolerabilă atunci când se pune problema încălcării regulamentelor sau chiar a legilor. Impasibili în fața rigorilor, dezinteresați de binele comun, nerecunoscători ai propriilor fapte reprobabile, ajung să aibe ca unic țel revanșa cu orice preț.
Prezența lor într-o companie este pe atât de intolerabilă pe cât este de nefericită într-o instituție de stat. Polarizează nemulțumiri legate de programul slujbei și de încercarea celorlalți de a-l integra unui calendar, prin activitățile fișei postului; includem aici și venirea la programul de serviciu. Cum să îndrăznești să-i ceri să vină la slujbă mai devreme de ora lui de trezire? Cum să-i interzici să fumeze acolo unde legea pune interdicție cu plusul de abatare disciplinară gravă? Cum să-i pretinzi să respecte bunul public cu valoare de patrimoniu, când el dorește să se odihnească precum în propria lui casă? Căci au obiceiul să colonizeze, să coboare în uzul comun ceea ce alții plătesc pentru a conserva, păstra, prețui. Spațiul astfel colonizat (companie, instituție etc.) va trebui închis. pentru că recalibrarea lui la standardele pieței și asteptările publicului va necesita ceva timp.
Iar această măsură de deratizare profesională devine imperios necesară.

Preluare: cotidianul.ro / Autor: Adrian Majuru

loading...

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here