„Această societate nu este nici de dorit, nici nu este necesar să fie susținută”

Serge Latouche ajungea în 1966, ca proaspăt doctor în Economie, în Laos, în calitate de expert în dezvoltare. Aici oamenii trăiau în afara timpului, iar el era un misionar care propovăduia religia numită Economie. „’Economicizând’ Laosul urma să distrug acest popor, să distrug ideologia, bucuria de a trăi. Ceea ce s-a și petrecut, acum e una dintre țările cele mai deculturalizate, destructuralizate, cele mai sărace din lume”, spune Latouche. El își compară experiența din Laos cu drumul Sfântului Pavel: „Așa cum Sf. Pavel plecase să-i prigonească pe creștini, plecasem eu să îi dezvolt pe asiatici”. Serge Latouche s-a întors în Franța, unde a intrat la universitate ca economist, dar ca un economist care nu mai credea în Economie. A predat filosofia economiei și a devenit unul dintre cei mai importanți teoreticieni și susținători ai descreșterii, un curent care se opune consumerismului din zilele noastre.

Iată câteva răspunsuri pe care Serge Latouche le oferă:

De unde a apărut obsesia stranie a omului pentru creștere de dragul creșterii?
Creșterea e biologică, e naturală, de dorit. Problema e că după secolul XVIII, societatea occidentală a împrumutat din biologie conceptul creșterii. Pe măsură ce trece timpul, organismele cresc, devin mai mari, transformarea cantitativă reprezintă creșterea. În același timp, semințele nu devin în mod natural semințe gigantice, embrionii nu devin gigantici, decât dacă e o patologie, ele se transformă în copaci, asta e dezvoltarea. Există o diferență între dezvoltare și creștere, dezvoltarea implică creșterea, dar creșterea nu poate fi infinită, în condițiile unei planete finite.
Economiștii creează niște probleme împrumutând aceste concepte – economia este un organism? La limită putem considera că interacțiunea omului cu mediul e un organism, Gaia, care reacționează la transformări, la răni sau chiar se răzbună. Mulți filosofi au comparat civilizațiile cu organismele. Împrumutarea metaforei organismului în economie e o dublă impostură – economia nu poate fi un organism, poate fi doar o parte din organism. A doua impostură e că, în timp ce o civilizație se naște, crește și moare, economiștii și-au imaginat o economie care nu moare niciodată. Civilizațiile de-a lungul timpului au avut un adevărat cult pentru creștere, dar pentru creșterea plantelor, creșterea naturală. Doar civilizația occidentală a făcut din creștere o adevărat religie, o creștere de dragul creșterii, pentru că asta permite deținătorilor de capital să facă profit. De aceea am inventat acest slogan al descreșterii pentru a ieși din acest sistem.

Cine este necesar să pornească tranziția de la creștere la descreștere?
Tranziția pune o problemă dublă – transformarea practicilor concrete, materiale care implică logistică, dar și o transformare a mentalităților căreia eu îi zic decolonizarea imaginarului. Dacă trăim în această societate a creșterii este pentru că reproducem la nesfârșit societatea creșterii. Nu suntem toxico-dependenți, dar am devenit – printr-un proces de educație, printr-o formatare e imaginarului nostru – nişte drogaţi ai creşterii.
Transformările practicilor materiale implică măsuri concrete care să aibă un impact fundamental asupra stilului nostru de viață, să-l pună complet sub semnul întrebării. De exemplu, taxe mult mai mari pentru a reduce utilizarea mașinilor responsabile pentru poluare și schimbări climatice. Ar mai trebui reglementări pentru a stimula companiile să renunțe la această obsolescență programată, fără aparate care să se strice repede, să cumpărăm o singură dată un frigider, o mașină de spălat, un calculator. De asemenea, trebuie să ne reasumăm utilizarea banilor văzuți ca un bun comun, ca un servitor înțelept, nu ca un stăpân atotputernic; să nu mai fie încredințați băncilor, ci să democratizăm gestionarea banilor. Pentru a impune aceste schimbări trebuie să existe mișcări masive în stradă, nu doar pentru a ne opune corupției, dar pentru a impune guvernelor, multinaționalelor, ONU, FMI, etc schimbări radicale.
Această tranziție poate veni prin conștientizare, înțelegere și acceptare: înțelegere a modului în care imaginarul nostru a fost formatat, acceptare a schimbării modului de viață – așa cum un drogat consumă droguri, deși știe că se autodistruge, el va continua să se distrugă decât să meargă la dezintoxicare. În acest sens nu e suficient să facem conferințe, ci e nevoie de transformări care să se facă de la nivelul cel mai de jos, grassroots; sunt deja organizații mici care fac asta în agricultură, în reciclare etc. Nu e un demers masochist, se poate trăi mai bine fără risipă, fără gadgeturi, cu mai puțină poluare, unde nu se muncește așa mult pentru a avea lucruri pe care le aruncăm. Nu sunt partizanul culpabilizării sau a unei economii punitive, tranziția nu se face prin pedepse, putem arăta că tranziția aduce echilibru, satisfacție, fericire.

Lumea digitală este oare o soluție?
Cu siguranță nu. Noile tehnologii aduc producția într-o zonă imaterială. Internetul e unul dintre marii consumatori de energie, e un mare generator de emisii. Chiar dacă această economie e văzută ca una imaterială și virtuală – când lucrăm la un calculator nu avem senzația că producem emisii – dar internetul se bazează pe o infrastructură pe care nu o vedem, dar care consumă multă energie, multe metale prețioase. Anumite statistici care au fost realizate pentru a demonstra că noua economie este prietenoasă cu planeta sunt subiective pentru că nu iau în calcul faptul că baza materială nu se mai produce în țara respectivă, ci în China. Poate statisticile din SUA ar arăta că amprenta eco a produselor americanilor a scăzut, sau măcar nu a crescut, dar e fals: impactul material e raportat în țările unde produsele au fost făcute, adică în China. Cu alte cuvinte ne exportăm masiv poluarea.

Care e momentul de cotitură pe plan personal?
Declicul e diferit de la persoană la persoană. Industria vinului folosește cele mai multe pesticide. Viile sunt tratate de 20-30 de ori pe an. Jumătate din podgoriile care au trecut la agricultură ecologică au făcut asta după accidente. Poate știți filmul lui Al Gore, «Un adevăr incomod», în care povestește că toată familia era implicată în industria tutunului și a fost o traumă așa mare să afle că cineva din familie avea cancer încât cu toții s-au înscris în lupta împotriva schimbărilor climatice. Sau legenda prințului Gautama care a trăit în luxul palatului său, iese de acolo, găsește un cerșetor lepros, decide să renunțe la viața lui și devine Buddha. Se întâlnește cu suferința, boala și moartea. Ne întâlnim cu toții cu ele și provoacă în noi această criză.

Cum educăm copiii?
Pentru a convinge oamenii, în general, nu e suficient să vorbim, trebuie să acționăm, să dăm exemplu. Sunt inițiative în toată lumea: asociații pentru salvarea agriculturii țărănești, rețele de producători și consumatori împotriva pesticidelor, slow cities etc. Așa se difuzează ideile, le transmitem către alții, copiii sunt foarte deschiși. Copiii nu se nasc toxico-dependenți de creștere și dezvoltare, ci devin prin ceea ce văd la părinți. Atunci când îi educăm pe copii nu ne putem aștepta la un succes 100% pentru că e și influența anturajului, nici eu nu m-am bucurat de succes cu copiii, cu atât mai puțin cu nepoții. Mai avem și experiența unei localități din Franța – un caz după care a fost realizat și filmul «Nos enfants nous accuseront» – unde primarul decisese că alimentația să devină bio și copiii au fost cei care și-au convins părinții să consume bio.

Ce putem face acasă în calitate de consumatori?
Primul lucru e să încerci să repari lucrul care s-a stricat. Poate fi un efort eroic să găsești un reparator, piesele de schimb etc, dar e o formă de rezistență. Și mai bine reziști când ești într-un grup. Există grupuri care se organizează, membrii își aduc aparate care s-au stricat și încearcă să le repare împreună. Unul dintre aparatele care se strică cel mai des și e programat să se strice cel mai repede e prăjitorul de pâine. Se strică rezistența, dar nu poți să îl desfaci să înlocuiești rezistența, dar e o formă de eroism să găsești pe cineva să-l desfacă și să-l repare. Astea sunt făcute în China, se devalorizează aparatul, munca oamenilor, materia primă etc.
Dacă se îmbolnăvește câinele sau pisica, e scump să-l duci la veterinar, dar nu îl arunci în stradă și îți iei altul, pentru că îți pasă de animal. Așa și cu lucrurile. Dacă nu ne pasă, le vom arunca în loc să le reparăm. Așa vom ajunge să facem și cu oamenii și cu animalele. Americanii își comandă copii prin mame surogat, dacă nu le place copilul, cer altul. Și prăjitorul merită viață lungă – conține natură, conține munca unor oameni.

Ce este obsolescența programată?
Obiectele care ne înconjoară sunt gândite astfel încât să se strice rapid și să fie mai ușor de înlocuit decât de reparat. Acest fenomen generează cantități enorme de deșeuri și necesită resurse naturale care, în curând, nu vor mai fi disponibile.
Societatea de hiper-producție și hiper-consum este un fenomen care ne privește pe noi toți: oamenii de afaceri în cursa pentru profit, studenții, viitori specialiști, în căutarea unei cariere de succes, activiștii într-o luptă continuă împotriva curentului. Cu toții contribuim fie prin alegerile noastre de consum, fie prin deciziile noastre de producție la economia actuală.

Cine este Serge Latouche?
Profesor emerit de economie la Universitatea Paris Sud, specialist în științe politice, filosofie și economie, scriitor. Unul dintre cei mai renumiți susținători ai teoriei descreșterii. Autor a numeroase tratate pe tema descreșterii economice și a consumului responsabil. Ecologist australian, biolog și paleontolog. Fost director al Climate Commission, acum conduce Copenhagen Climate Council și este Professorial Fellow la Melbourne Sustainable Society Institute.

„Oamenii sunt omnivori, deci trebuie să mănânce şi carne. Însă în cantităţi mai mici. Şi în nici un caz de la animale crescute cu hrană modificată genetic, care generează obezitate, colesterol mărit şi predispoziţie la boli de inimă. Însă deasupra tuturor acestor lucruri, ceea ce trebuie să înţelegem este faptul că trebuie să micşorăm cantitatea de carne pe care o aruncăm: 40% din carnea vândută de supermarketuri se duce direct în coşul de gunoi”
„Unul din mijloacele prin care se poate aplica teoria descreșterii este relocarea activităților economice. Mi se pare totalmente irațional ca o cutiuță de iaurt cu căpșuni de la supermarket să încorporeze 9.000 de kilometri de transport. Cu o generație-două în urmă, un iaurt mai sănătos și mai gustos decât acum se făcea cu lapte de la fermele vecine și căpșuni din grădină și se vindea într-un vas din sticlă, reciclabil. Vorbesc de iaurt pentru că în acest caz s-au făcut niște studii și s-a produs o teză, dar toate obiectele pe care le consumăm cuprind tot mai mulți kilometri parcurși până să ajungă în casele noastre”
„Trăim devoraţi de economia acumulării, ceea ce conduce la frustrare și la a dori lucruri pe care nu le avem și de care nu avem nevoie. Asta duce la starea de nefericire. Fericirea depinde de alte lucruri: a trăi bine în familie, a lucra într-un mediu plăcut, a avea prieteni. Însă creşterea economică peste o anumită limită distruge calitatea aerului, a apei şi relaţiile sociale, deci viaţa oamenilor. Fostul secretar al preşedintelui Bill Clinton, Robert Reich, a demisionat când şi-a dat seama că a câştigat o mulţime de bani, dar şi-a distrus familia. Iar Robert Kennedy a spus într-un faimos discurs: Produsul Intern Brut (n.r. indicator macroeconomic prin care se măsoară prosperitatea materială a populaţiei) măsoară orice, cu excepţia lucrurilor importante în viaţa omului”