O convertire la românism

Mircea Eliade tanarHebdomadarul naționaliștilor tineri reproduce în ultimul său număr două articole de ale subsemnatului, anunțând că ele dovedesc „convertirea” mea la românism. M-am întrebat, cu destulă seriozitate, dacă am încetat cândva de a fi român. Oare faptul că am militat, alături de atâția alții, pentru experiență și pentru spiritualitate, pentru o cultură autentică și o creație personală – a însemnat că nu mai eram român? Oare „aventura” înțeleasă ca gest decisiv, cu riscuri, dar și cu imense posibilități (de adâncire, de creație, de organicitate) – suprimă condiția etnică și socială a celui care o încearcă? Dimpotrivă am crezut întotdeauna că numai experiențele, autenticitatea, cultura – pot limpezi substanța etnică a unui ins, îl pot conduce la deplina înțelegere de sine, la deplina stăpânire a tuturor forțelor etnice.
Există o condiție (umană, cosmică) a românilor, așa cum există pentru fiecare alt popor. Dacă cineva îi relevă greșelile, nu înseamnă că e un „rău român”; după cum cineva care îi constată meritele nu înseamnă că s-a „convertit” la românism. O convertire e ceva factice, exterior, ineficace. Oamenii sunt așa cum sunt, nu pot fi altfel.

După câte îmi amintesc, lucrurile acestea simple nu le-am uitat niciodată. Erau implicate în orice am scris și orice am gândit. Este penibil să discut aici o chestiune personală, dar mi se pare că se fac prea multe cofuzii în publicistica noastră contemporană. De pildă, se crede că fiecare tânăr cu gândire articulată, trebuie să aibă o „atitudine politică”. Asta e o confuzie; există o istorie care se face, și altă istorie care se consumă. Numai în privința istoriei care se consumă e necesară o „atitudine politică”. Dar sunt atâția tineri care cred, însă, în primatul spiritualității, care cred că e mai necesară și mai fecundă activitatea pur spirituală – decât una politică. Oamenii aceștia au despre istorie o concepție mai largă, mai umană. Ei știu că ideile și experiențele „spirituale” au nevoie de decenii ca să se poată actualiza în contemporaneitate, să se poată consuma.
A crede în primatul spiritualității nu înseamnă a fi un om abstract, un ins mort. Dimpotrivă, singura viață concretă, pliabilă, ce se poate necontenit depăși – este această spiritualitate. Care nu înseamnă abstracțiune, sicitate, erudiție, lașitate, anarhie – ci singura posibilitate de a avea priză asupra realului, singura posibilitate de a trăi în concret. Firește, nu pretind că toate lucrurile acestea se pot discuta într- un articolaș de ziar – dar e bine să fie menționate, cel puțin.
…În ceea ce privește „românismul” nou, nu l-am dezis niciodată. Este drept, am suferit pentru el de câteva ori; când studenții români creștini au zădărnicit o conferință de la „Fundație” – și când am cetit cum au fost expulzați doi mari savanți: Moses Gaster și Lazăr Săineanu.

Mircea Eliade
«Cuvântul», An IX, Septembrie 22,1933, nr. 3021, p.1

Loading...
loading...

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.