«Discursul Contemporan», de Nae Ionescu

0
135

D Nae Ionescu…Istoria indică mai degrabă de-alungul anilor, diferite tipuri de cultură, având fără îndoială puncte de contact, dar nu asemănări esențiale. A fecondat spiritul grec lumea romană? Nu. Caracteristica culturii romane rămâne ideia de drept. Ce a înflorit pe pământul Romei sub influența greacă a fost hibrid și neviabil; cum e de pildă filozofia. Și mai departe, cum s’ar putea pune în aceiași categorie spirituală cultura grecoromană cu cea germanică a Europei occidentale?
Că diversele culturi sunt impenetrabile, s’ar putea vede dealtfel și din fenomenul migrației lor; orice nouă epocă spirituală e întovărășită de o deplasare în spațiu: Grecia, Roma, nord-vestul Europei. Ca să nu vorbim decât de cele apropiate.
Iată în câteva indicațiuni, destul material pentru reflecțiile celor care au protestat împotriva valorificării făcută de mine lui Spinoza. Mai e nevoie să stăruesc acum pentru a lămuri ce e o cultură națională? „Cultură națională” e un pleonasm. Cultura nu poate fi decât națională. Dacă nu este însemnează că nu e o cultură autentică; ci numai încercări timide înspre cultură – sau aparițiuni hibride, fără o „a doua zi”…

…Mă gândesc adesea că inventivitatea minții omenești nu e fără margini; prea se repetă situațiile pas cu pas; și prea aceleași vorbe se aruncă în cumpăna discuției. Știți cum scria pe vremuri Eunominus către Grigore cel Mare? „Voi cuteza a gândi imposibilul”. Căci vai! nici Grigorie nu prea stăpânea „legile elementare ale logicei!”
Logică – de sigur nu avem, sau mai bine, nu avem logică unde nu e nevoie de ea. Iată de ce întâmpinarea tuturor pseudo-creștinismelor raționaliste nu se rușinează. De la ortodocși la protestanți deosebirea este fundamentală; noi întrebăm dacă trebuie să ne gândim așa; ei, dacă pot să gândească așa. Drumurile noastre merg pe la Ghetesmani, prin grădina jertfei acceptate; credo, quia absurdum este doar durerosul sacrificiu al intelectului; pe care orice creștin trebue să-l facă: senin și cu convingere; căci e sacrificiul trupului.
Cred, cu toate că e absurd; cred tocmai pentrucă e absurd; căci în dușmănia mintii față de credință, eu văd tocmai putința unei vieți mai înalte.
Nu e nimeni așa de pedepsit de Dumnezeu ca să disprețuiască cunoștința. Dar care cunoștință? Pe cea dată de „regulele elementare ale logicei?” E prea puțin în genere; iar aci nu e nimic. Credo, quia absurdum, asta a spus-o Tertullian. De ce nu se citează cu aceeaș asiduitate Anselm de Canterbury? Căci al său credo ut intelligam este împlinirea istorică și logică a celui dintâiu. E mai puțin cunoscut? Mă îndoiesc. E mai puțin comod pentru o argumentare ad-hoc? Se poate, dar nu ar fi un motiv. Motivul este altul: când ai pornit pe drumul rațiunii, ți-e frică să mergi până la capăt, căci nu știi unde poți să ajungi.
Vrem să cunoaștem; dar nu după „regulele elementare ale logicei” – ci după îndurarea lui Dumnezeu, așa cum stă scris: videmus nunc per speculum in aenigmate; tunc autem facie ad faciem. Nunc cognosco ex parte; tunc autem cognoscam, sicut et cognitus sum. (I Cor. XIII. 12).
Iar pentru aceasta, mărturisim hotârât: credo quia absurdum!
Quia absurdum!
…Ortodoxia noastră țărănească nu e atât o religie cu o biserică chezășuitoare a credinței, cât un fel de cosmologie, în care elementele de dogmă strict ortodoxe se hipostazează în realități concrete; de ce, cu alte cuvinte creștinismul a coborât la noi în realități imediate ale zilei, contribuind la crearea unui univers specific românesc, obiectivat așa de caracteristic în folklorul nostru.
Iar mai departe, aceasta explică de ce o credință așa de vie și de susținută nu s’a completat în chip necesar cu o ierarhie bisericească puternic închegată, cum a fost de pildă cea rusă sau cea romano-catolică; precum și dece slăbiciunea împinsă uneori până la inexistență a acestei ierarhii nu a fost în stare să primejduiască fermitatea religiozității noastre țărănești.
Iată realitatea istorică. Poate ceva cam brutală; dar realitate. (…) Creștinismul face parte integrantă din ființa noastră națională. El închide în potențialitate o concepție de viață și o disciplină. Dar potențialitățile acestea rămân paralizate, atâta timp cât concepția de viață nu e formulată, ca să poată deveni isvor de valori culturale, iar disciplina nu se exteriorizează într’un aparat ierarhic care să o impună.
Spre un sistem filozofic cu bază ortodoxă, și spre o biserică mândră, curată și puternică, au mers, într’o nedesmintită continuitate, timp de ani sforțările noastre. Nu ca înspre niște idealuri inventate de o conștiință desrădăcinată din vremea ei și neliniștită, ci ca înspre o necesitate impusă organic de tradiția și structura rasei noastre…
Iertare! Iertare creștină. Cuvântul a fost prea des pomenit… Dar la înțelesurile lui câți dintre noi se vor fi gândit cu dinadinsul? Și totuși el trebuie lămurit.
Creștinismul este religia iubirii, a milei și a iertării. Religia celor slabi deci? A sclavilor! A, nu! Ci mai de grabă a eroilor. A eroilor umili și anonimi; a celor care s’au înfrânt pe ei, a celor care nu mai sunt ai lor, ci ai lui lui Dumnezeu.
Cine nu mai cere nimic pentru el – e creștin.
Cine nu mai există prin el – e creștin.
Cine s’a omorât în trupul lui, în ambițiile și poftele lui, dar trăește în spiritul și în legea lui, care e a lui Dumnezeu, e creștin…
Înseamnă însă aceasta că un creștin nu există, nu cere nimic, nu vrea nimic, nu luptă pentru nimic? Deloc. El este, luptă și cere împlinirea legii lui Dumnezeu.
De-ți va greși aproapele tău nu de șapte ori, dar de șaptezeci de ori câte șapte, iartă-l pre el. De sigur. De-ți va greși ȚIE! De-ți va greși ție, nu ai niciun drept să-l osândești; căci cine te-a pus pe tine judecător în propria ta cauză: și de unde vei lua puterea să osândești, și hotărârea să execuți?
Cum de poți aduna atâta tărie în sufletul tău, încât să iei asupra ta păcatul grozav de a te înscăuna ca stăpân peste oameni? Deci iartă-l. Dar noi mai știm ceva:
Știm că batjocorit, scuipat, pălmuit și spânzurat pe cruce, Christos a gemut îndurător: Iartă-le lor, Doamne, că nu știu ce fac. Dar tot Christos îndurătorul a toate e cel care a luat biciul și a gonit pe zarafii și negustorii cari spurcau casa Domnului. De ce se uită așa ușor lucrurile acestea?
De ce nu ne dăm seama că blasfemăm și că batjocorim tocmai ce e mai cutremurător de sublim în creștinism atunci când bagatelizăm iertarea creștină făcând din ea o mușama cu care să acoperim păcatele ce se fac împotriva „legii”?
Căci tocmai asta e sublim în religia noastră: desrădăcinarea subiectivismului și a sentimentalismului obicinuit să centreze toate întâmplările asupra noastră înșine – și punerea noastră absolută în slujba unei realități transcendente nouă. Iertarea în domeniul relativ al personalului e la locul ei: pentru că noi neexistând ca „noi”, insulta ce ni se face nu are obiect, nu există pur și simplu. Iertarea greșalelor greșiților noștri echivalează cu indiferența față de răul care ni se face pentru că acest rău noi nu-l simțim, nu trebue să-l simțim. Așa fiind iertarea nu e un principiu de morală, ci o metodă terapeutică pentru prelucrarea noastră personală.
Dar atunci iertare pentru păcate împotriva legii nu există pentru noi; ea nu stă în mâna noastră, ci în mâna lui Dumnezeu; singur poate Dumnezeu să ierte. Noi nu! Ar fi prea mare îndrăsneală, și orgoliul acesta ne-ar pierde.
Încetați deci, mielușei ai lui Dumnezeu, cu risipa de generozitate; NON DE RE TUA AGITUR!

29 Noemvrie 1926
Nae IONESCU

Loading...
loading...

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here