Fața în față: Mareșalul Ion Antonescu – Adolf Hitler

1
2367

vizita din 22-25 noiembrie 1940

Mareşalul Ion Antonescu a fost singurul om de stat şi conducător militar din Europa care a avut 20 de întrevederi cu Adolf Hitler, pe parcursul a mai multor ore şi chiar zile. A fost singurul pe care cancelarul german l-a respectat şi de părerile căruia a ţinut cont. La toate întrevederile au discutat de la egal la egal, mareşalul neavând nicio reţinere în a prezenta adevărul asupra multor evenimente…

PREGĂTIRI

Pentru prima întâlnire cu Hitler, generalul s-a pregătit cu hărţi şi documente etnografice, date economice etc. Hărţile şi documentele priveau toate teritoriile care au fost smulse din trupul ţării. Printre altele, acestea dovedeau cu probe de netăgăduit continuitatea poporului român pe ambele maluri ale Prutului, densitatea populaţiei româneşti chiar până la Bug.
Drepturile românilor erau de necontestat şi în Transilvania, Dobrogea, determinând chiar o problemă românească în Transilvania. Sau una asemănătoare în Macedonia sârbească. Generalul dăduse ordin să se întocmească şi un studiu comparativ, care urmărea evoluţia statului rus de la înjghebarea lui, în sec. al XIII-lea, în raport cu Ţările Româneşti.
Din acest studiu rezulta că Moldova şi Muntenia erau deja state naţionale consolidate pe timpul când Rusia era doar un teritoriu neînsemnat în jurul Moscovei.
Prima întâlnire a fost precedată de discursul pe care generalul Antonescu l-a rostit la Cercul Militar din Bucureşti, la 14 octombrie, în faţa şefilor Misiunii militare germane în România, a altor generali şi ofiţeri invitaţi:
„Sunt mulţumit că pot saluta în capitala regatului pe reprezentanţii armatei germane. Sunteţi aici la chemarea guvernului român Gigârtu, în baza acordului din iulie 1940, care este expresia hotărâtă a unei colaborări reale şi rodnice.
Cel dintâi Rege, Carol I, a făcut altădată un apel asemănător, nu pentru a întuneca o suveranitate, ci pentru a consolida, pe baze realiste, sigure, armata şi viitorul regatului său.
A recurge astăzi la experienţa şi doctrina unei mari armate şi la posibilităţile tehnice ale unei industrii de război, pentru a-ţi organiza pe baze noi armata şi securitatea, este a face un act de patriotism pe care ţin să-l subliniez în faţa dumneavoastră.
Consecinţă firească, organizarea internaţională în concepţia germană, trebuie să se rezeme de realităţi etnice, geografice şi economice, nu pe ficţiuni, iar unitatea ordinii internaţionale trebuie să plece de la forţe şi realităţi organizate, nu de la iluzii filozofice, oricât de generoase ar fi ele.
Veţi vedea aici, în România, o armată care nu este mare, care a fost totdeauna puţin zgomotoasă, dar foarte bravă.
Personal sunt legat de ea prin toate rădăcinile vieţii mele. Am luptat cu pasiune şi voi lupta fără preced pentru înălţarea ei. Azi, mai mult ca oricând, naţiunea întreagă îşi pune, cu drept cuvânt, toată nădejdea, toată siguranţa şi tot respectul, în corpul nostru ofiţeresc şi la soldaţii ei.
Convins că veţi găsi în ea, un câmp de acţiune care să mărească încrederea în viitorul şi drepturile regatului lui Mihai I, închin…”
Acest discurs a ajuns în foarte puţin timp pe biroul lui Hitler, căruia i-a lăsat o impresie deosebit de favorabilă.
Prin această cuvântare scurtă, dar plină de conţinut, generalul a punctat categoric şi direct bazele viitoarei colaborări între cele două armate. Prin aceasta îi dădea de înţeles lui Hitler că a-ţi întări armata este un gest patriotic care asigură suveranitatea naţională, iar noua ordine internaţională trebuie statuată pe principii etnice, geografice şi economice.
Tocmai cele care nu au fost respectate când României i s-au smuls din teritorii.
Mergând la întâlnirea cu Hitler, în cadrul tratativelor şi discuţiilor care urmau să le poarte, generalul Ion Antonescu era călăuzit de câteva principii pe care le-a enunţat în şedinţa Consiliului de Miniştri.
„În primul rând, generalul Antonescu nu va consimţi şi nu consimte să altereze fondul bogăţiilor româneşti, deci orice angajament economic, de orice natură ar fi el – convenţie, tratat, protocol – trebuie să respecte principiul de bază că Generalul Antonescu nu trage nici o poliţă asupra viitorului.
În această privinţă este un principiu net şi categoric pe care l-am pus în scrisoarea de la Bistriţa şi pe care germanii l-au admis. Al doilea punct, tot principiu, a fost că oricare ar fi regimul lui politic, înţelege să-şi rezerve dirijarea economiei sale naţionale.
Deci, oricare ar fi pătrunderea în domeniul industrial, agricol şi în cel al capitalului, germană sau italiană, România înţelege că toate aceste domenii să-şi păstreze dirijarea economiei naţionale.
Al treilea principiu pe care l-am pus, a fost ca germanii şi italienii să nu pătrundă în economia noastră naţională decât în înţelegere cu noi şi numai în limita fixată de noi.
Pe plan politic, le-am arătat independenţa totală politică a neamului românesc, oricare ar fi structura politică pe care o va lua Europa de mâine. Eu nu m-am aşezat în fruntea acestui regim ca să dau ţara legată Germaniei, aşa cum se spune, sau să-mi vând neamul românesc”.

SITUAŢIA POLITICO-MILITARĂ DINAINTEA ÎNTÂLNIRII

Înaintea primei întâlniri dintre cei doi şefi de state, starea de spirit a lui Hitler era belicoasă. Mai ales după întâlnirea cu Molotov, care îi dezvăluise obiectivele militare urmărite de Stalin.
Dacă Germania urmărea să-şi întărească sfera de influenţă în Europa şi „spaţiul vital”, atacând şi cucerind popoare, Uniunea Sovietică urmărea ştergerea diferenţelor de clasă şi a deosebirilor naţionale tot fără să ţină cont de voinţa popoarelor şi de principiile dreptului internaţional.
Stalin urmărea victoria Revoluţiei, în virtutea drepturilor ce şi le arogase ca „ţară călăuzitoare a proletariatului mondial”, să cucerească Europa şi să o domine. Hitler nu putea admite aşa ceva. Din însărcinarea lui, la O.K.W. (Înaltul Comandament al trupelor terestre) şi la Marele Stat-Major al armatei de uscat, începând cu data de 31 iulie 1940, comandantul Armatei 18, generalul-maior Erich Marcke, a început studiile privitoare la operaţiunile proiectate în Răsărit.
Ele au fost definitivate de generalul-locotenent Friedrich Paulus, care la 3 septembrie 1940 era şeful Cartierului General I al Marelui Stat-Major al armatei de uscat. Rezultatele studiului au fost raportate lui Hitler de feldmareşalul von Brauschitsch şi generalul-locotenent Halder, ocazie cu care Hitler s-a pronunţat pentru prima oară că „nu există dubii că România, ca de altfel şi Finlanda, vor merge alături de Germania în sensul unei campanii în Est”.
Fiind de acord cu aceste planuri, la noile frontiere ale URSS au fost dislocate primele corpuri de armată. Intenţia sa de a începe campania din Est a fost spulberată de Mussolini, care a atacat Grecia.
Deşi în dimineaţa zilei de 28 octombrie, pe când se afla la Florenţa, Hitler a fost întâmpinat de Mussolini cu cuvintele: „Fuhrer, noi mergem. Trupele mele au intrat victorioase în Grecia la 6 dimineaţa. Nu vă neliniştiţi, totul va fi terminat în 15 zile”, evenimentele se derulau nefavorabil. Exact după 15 zile trupele italiene intră în derută.
Reales preşedinte al Statelor Unite, la 5 noiembrie 1940, Roosevelt reprezenta o speranţă pentru Anglia şi o ameninţare pentru Germania. Şi pentru a pune capac la toate, în ziua de 12 noiembrie, generalul Jodl îi prezintă lui Hitler un raport care sublinia că debarcarea în Anglia devenise imposibilă. Ca urmare, este readus în actualitate planul de acţiune în Balcani şi Mediterana.
Într-o convorbire ţinută la Viena, pe data de 20 noiembrie 1940, cu primul ministru ungar, contele Teleki, şi cu ministrul de Externe ungar, contele Csaki, Hitler le-a spus că oricărei plângeri a generalului Antonescu cu privire la atitudinea Ungariei faţă de Transilvania îi va răspunde „că ungurii au fost timp de 20 de ani rău trataţi de către români, iar atitudinea lor de acum nu este decât reacţia la nedreptăţile pe care le-au îndurat vreme atât de îndelungată”.
În acest context, prezentat în mare, este aşteptată sosirea generalului Antonescu la Berlin. Acestei întâlniri, Hitler îi acorda o importanţă mult mai mare decât ar fi dorit. Deoarece încerca un joc cu România: ea să devină piaţă de desfacere pentru armamentul şi tehnica de luptă germană şi furnizoare principală de petrol şi alimente pentru armata germană. Şi intenţiona ca de pe teritoriul României să declanşeze războiul fulger împotriva Uniunii Sovietice.

PRIMA ÎNTÂLINIRE CU HITLER (22 NOIEMBRIE 1940)

În seara zilei de 19 noiembrie 1940, generalul Antonescu împreună cu suita sa pleacă spre Berlin. Aici, timp de două zile, au loc mai multe convorbiri paralele: Antonescu – Joachim von Ribbentrop, ministrul de Externe; Antonescu – Hitler; Antonescu – feldmareşalul Keitel; între miniştri de finanţe şi economiei române cu omologii lor germani.
Prima întâlnire cu Hitler are loc pe date de 22 noiembrie şi durează trei ore şi jumătate.
La ea au participat, din partea română. GENERALUL Ion Antonescu şi Mihail Sturdza, iar din partea germană: Hitler, J. von Ribbentrop şi feldmareşalul Wilhelm Keitel, şeful O.K.W. Prezentând problemele care au fost puse în discuţie, pentru a nu fi acuzat de părtinire, mă voi axa mai mult pe „Sinteza asupra convorbirii dintre generalul Ion Antonescu şi cancelarul german Adolf Hitler”, stenografiată de Schmidt, interpretul lui Hitler.
După prezentările şi salutările de rigoare, Hitler a afirmat că are încredere într-o viitoare colaborare dintre România şi Germania.
„Aceasta – a spus el – va fi avantajoasă nu numai pentru relaţiile directe dintre cele două ţări, dar este de asemenea necesară pentru motive politice generale, având în vedere puternicul atac etnic şi ideologic care ameninţă întreaga Europă. Aceasta sileşte toate naţiunile care au o orientare diferită faţă de democraţiile occidentale – prin urmare, de asemene, Germania şi România – să se unească şi să-şi axeze interesele în comun”.
Generalul Antonescu a început prin a-l informa pe Hitler asupra convorbirii avută anterior cu ministrul german de Externe, accentuând pe schimbarea care a avut loc în România: „Între trecut şi viitor, acolo s-a deschis o prăpastie de netrecut. Sprijinit de mişcarea naţional-liberală, el este reprezentantul viitorului României şi vorbeşte Fuhrer-ului în calitate de soldat, ale cărei declaraţii înseamnă exact cele spuse…Încă de la asumarea puterii, el a căutat să adere la Axă. Aceasta a avut loc în condiţii care probabil n-au fost niciodată atât de grele pentru un om politic.
Scopul său este să reorganizeze ţara şi s-o fortifice – în sfera economică precum şi în viaţa administrativă, politică, intelectuală şi militară. El are un singur scop în vedere, şi anume să contribuie la victoria Axei în acest război. El va căuta să recupereze în interior ceea ce a pierdut în exterior.
Reconstrucţia armatei, întărirea morală şi a forţei ei militare, constituie prima lui sarcină în scopul ca România să poată fi gata cât mai curând posibil a-şi îndeplini misiunea ei corespunzătoare în domeniul militar”.
În continuare, Hitler şi cei prezenţi sunt nevoiţi să asculte o adevărată lecţie de istorie din partea generalului Antonescu, care subliniază faptul că România are trecutul cele mai glorios dintre toate popoarele care trăiesc în Balcani.
„Românii – subliniază generalul – reprezintă naţiunea cea mai veche din această zonă, constituită încă înainte de Hristos, şi îţi are originea în simbioza daco-romană. Din punct de vedere istoric – citim în sinteza întocmită de Schmidt – este un caz unic de limbă şi administraţie înfiinţate ca urmare a administraţiei romane de 200 de ani şi rămâne mai mult sau mai puţin schimbată până în ziua de azi.
Un alt caz unic în istorie, a subliniat în continuare generalul Antonescu, este faptul că până în ziua de astăzi, românii şi-au menţinut limba şi obiceiurile „încât din nord şi până la în Dobrogea, de la Basarabia şi până în Banat, nu există nici un fel de dialecte, ci pretutindeni se vorbeşte aceeaşi limbă română.
Românii au fost primul popor care a ieşit din Evul Mediu având o organizare politică”. Subliniind că România a trebuit să facă faţă năvălirilor barbare, apărând Europa, ulterior i-a înfruntat aproape 400 de ani pe tătari, oprindu-i la Nistru şi timp de 500 de ani a luptat împotriva ruşilor. De asemenea, a trebuit să lupte împotriva Austro-Ungariei, apoi din nou împotriva Rusiei.
Citând aceeaşi sursă, aflăm că Antonescu a afirmat că „România nu va renunţa niciodată să lupte: românii au fost primii în aceste regiuni şi vor fi ultimii care să o părăsească.
Greşelile unei singure generaţii au fost pedepsite cu multă severitate. România a pierdut roadele unei dezvoltări de 2000 de ani. Dar va lupta încă mii de ani pentru a dobândi poziţia pe care, după părerea ei, este îndreptăţită”. Pentru prima oară în istoria ei a fost învinsă fără să lupte.
Antonescu se referea la pierderea Basarabiei şi Bucovinei de Nord…Atrăgând atenţia asupra nedreptăţii făcute poporului român prin Diktatul de la Viena şi prezentând lui Hitler hărţile şi documentele pregătite, la un moment dat, Antonescu a spus: „Ceea ce mă conduce, ceea ce mă îndârjeşte, ceea ce mă asigură este neabătuta credinţă în drepturile şi dreptatea neamului românesc. Răspunderea mea este prea grea şi mă apasă destul pierderile neamului, ca să nu-mi fac datoria de a apăra drepturile şi vieţile româneşti”.
Şi, în continuare: „România nu va renunţa niciodată la nordul Ardealului şi dacă la liniştirea evenimentelor nu-l va redobândi la masa verde, va şti să-l cucerească prin sabie”.
Din sinteza întocmită de Schmidt reiese că generalul Antonescu a afirmat că „După verdictul de la Viena, politica sa s-a bazat pe doi piloni: garanţia cu privire la frontiere şi protecţia celor 1.350.000 de români rămaşi în Ungaria, a căror viaţă, proprietate şi libertate au fost garantate pe baza acestui verdict.
Totuşi, ungurii au încălcat imediat obligaţia pe care şi-au asumat-o faţă de Germania şi Europa. 45.000 de refugiaţi au părăsit partea ungară a Transilvaniei. Ei au fost maltrataţi şi jefuiţi de averile lor. Femei şi copii au fost asasinaţi de unguri şi mulţi dintre refugiaţi s-au ivit în România cu ochii scoşi, limbile tăiate şi unghiile smulse.
El nu a luat măsuri de represalii, dar neliniştea din România este copleşitor de mare”.
Apoi generalul a prezentat politica României din perioada interbelică, afirmând că României nu i se poate imputa că a fost în câmpuri politice ostile, deoarece „Sprijinul oferit de Germania vecinilor noştri inamici, Bulgaria şi Ungaria,a fost cauza neînţelegerii dintre cele două ţări.
Arbitrajul mutilant de la Viena a fost dureros resimţit de poporul român şi va trebui să se dea probă de adevărată prrietenie în viitor, pentru ca el să colaboreze fără rezerve cu judecătorii săi.
– Ultima pagină din istoria Transilvaniei nu a fost încă scrisă, a replicat Hitler la aceasta.
– Sper !, a confirmat Antonescu. Am pierdut anul acesta două provincii a căror populaţie majoritară este de acelaşi sânge cu noi. Dacă Germania, pe drept cuvânt, i-a cerut pe sudeţi în baza dreptului la liberă determinare a popoarelor, ea nu poate să nege dreptul de a revendica, pe aceeaşi bază, teritoriile locuite de conaţionalii noştri. Principalele scopuri ale politicii mele vor fi reîntoarcerea la patria mamă a Basarabiei şi ale regiunilor de nord ale Bucovinei şi Transilvaniei. Prefer să fac această declaraţie de la începutul raporturilor noastre.
– Nici o frontieră nu este definitivă, a subliniat Hitler.
– Ministrul dumneavoastră de Externe mi-a dat sfatul, în timpul întrevederii de dimineaţă, să nu vă vorbesc despre Transilvania. Admit că această problemă are un caracter delicat pentru guvernul Reich-ului, dar dacă acesta doreşte să accepte prietenia pe care România i-o oferă, el trebuie nu numai să admită, dar să-şi dorească ca şeful guvernului să-şi exprime deschis preocupările.
– „Sinceritatea este o condiţie a prieteniei”, a confirmat Hitler. Înţeleg îngrijorarea dumneavoastră, dar când soarta întregii umanităţi este în joc, problemele frontierelor este bine să rămână pe plan secundar.
Toate frontierele Reich-ului sunt provizorii. Nu am idee clară dacă anumite regiuni ar fi bine să intre sub administraţie germană ori să le las pe seama populaţiei locale. Numai după victorie voi lua decizie definitivă”.
În continuare, generalul a prezentat situaţia dezastruoasă a ţării, dezorganizarea administrativă şi a poliţiei, în sfârşit, criza economică, care este prima de la sfârşitul războiului. În aceeaşi sinteză citim: „Ea trebuie atribuită faptului că România a avut de suferit chiar acum o recoltă proastă, datorită căreia recoltarea nu a fost decât un procent de 30% şi efectele acesteia au fost intensificate şi mai mult datorită angajamentelor de livrări pentru Axă, angajamente care au fost îndeplinite în mod strict.
Mişcarea naţional-legionară pe care el se bazează trebuie reorganizată pentru că toţi conducătorii ei au fost azvârliţi în închisori de foştii conducători”.
În aceste împrejurări el se adresează Germaniei cu cererea de a-l ajuta în sfera politică şi economică. El poate reconstrui ţara din punct de vedere politic numai în cazul când la frontieră va fi pace. El cere ajutor economic pentru dezvoltarea României, dar şi spre avantajul Germaniei şi Italiei.
Pentru dezvoltarea economică rămâne şi are nevoie de credite pe termene lungi, cu un procent de dobândă mic. Având în vedere presupusa intervenţie a Americii şi atitudinea nesigură a Rusiei, Germania trebuie să conteze pe un război îndelungat şi este, prin urmare, de asemenea, în interesul Germaniei să dezvolte industria României pentru a avea la dispoziţie în proporţie mai mare produsele ţării.
Pe lângă industria ca atare trebuie îmbunătăţit de asemenea sistemul de transporturi. El acordă o atenţie deosebită dezvoltării industriei de produse alimentare cu scopul ca şi pe această cale, să evite transporturile inutile.
„În concluzie Antonescu a declarat că el va adera la Pactul Tripartit în ziua următoare, totuşi, el nu se va mulţumi cu simplul act al aderării, şi va fi de asemenea gata să lupte cu arma în mână împreună cu puterile Axei pentru victoria civilizaţiei”.
Terminându-şi expozeul, Fuhrer-ul i-a răspuns că are înţelegerea cea mai profundă pentru situaţia dificilă în care s-a găsit Antonescu.
Şi în continuare şi-a motivat atitudinea faţă de România în privinţa Diktatului de la Viena în felul următor: „Când s-a dat verdictul de la Viena situaţia era de aşa natură încât ameninţa să izbucnească un conflict între România şi Ungaria, conflict care ar fi putut duce la o catastrofă generală. Din punct de vedere al Germaniei, o astfel de desfăşurare a evenimentelor ar fi dus la crearea unui vid militar şi politic.
Întrucât pretutindeni în natură, asemenea viduri sunt totuşi imediat umplute, era de aşteptat ca prăbuşirea statului român să ducă la consolidarea bolşevismului. Acum el este totuşi convins că România, în pofida tuturor greutăţilor, va fi pusă din nou pe picioare. Dacă bolşevismul ar fi pătruns în România, chiar şi numai temporar, el ar fi fost eliminat sau deportat în Siberia – se referea la generalul Antonescu, n.a. – aşa cum s-a întâmplat în alte regiuni ocupate de Rusia. Viitorul României ar fi fost distrus pentru un timp incalculabil”. (toate citatele sunt din sursa amintită).
În continuare, Hitler a afirmat: „Germania nu ar fi avut posibilitatea să facă nimic în faţa acestei situaţii, problemele istorice sunt în cea mai mare măsură reglementate prin forţă. .. Din acest motiv, el şi-a manifestat dorinţa de a da un verdict de arbitraj în disputa româno – ungară.
Era clar dinainte că ambele părţi vor fi nemulţumite una pentru că a obţinut prea puţin, iar cealaltă pentru că a fost silită să facă concesii prea mari. Era necesar să se obţină echilibrul între drepturile etnice şi drepturile politice şi istorice, luând în considerare sensibilităţile ambelor părţi.
În istorie, asemenea hotărâri au fost în cea mai mare parte luate pe baza unor considerări strategie, economice sau dinastice şi numai rareori au fost luaţi în considerare factorii etnografici.
În special din cauză că frontierele etnografice şi geografice nu coincid aproape niciodată. El (Fuhrer-ul) poate aprecia deplina greutate a sacrificiilor pe care a fost nevoită România să le facă.
El crede că, totuşi este mai bine să se facă sacrificii grele şi să se salveze prin aceasta esenţa naţiunii, decât să piardă întregul popor”.
În continuare Hitler s-a referit la situaţia militară de pe front, subliniind că pierderile Germaniei sunt nesemnificative.
La ora actuală ea are armata cea mai puternică şi bine echipată din istoria ei. Apoi s-a referit la chestiuni economice, arătând că Germania este interesată, din acest punct de vedere, de ţările din Balcani, unde doreşte să-şi exporte propriile ei mărfuri.
„În ceea ce priveşte Germania – se subliniază în sinteza întocmită -, ea poate livra toate articolele tehnice necesare, produse chimice, maşini şi în timpuri normale orice material de război doreşte, în schimb, să-şi procure materii prime. Din acest punct de vedere ea nu are interesul ca Balcanii să se cufunde într-o mare de sânge şi lacrimi şi a fost gata, în pofida serioasei poveri militare, să dea României o garanţie. Aceasta din urmă nu a fost o vorbă goală: ea este sprijinită de 180 de divizii, fără a număra cele 50 de divizii din Occident.
El (Fuhrer-ul) este din acest punct de vedere, gata la orice şi hotărât să facă totul.
Din păcate, există un eşec minor care trebuie notat într-o parte a unei zone, deci nu în situaţia militară globală, în sensul că englezii au creat baze în Turcia de la care ar putea înainta mai departe spre nord pe calea aerului şi să poată trezi lăcomia altor state. El (Fuhrer-ul) este absolut hotărât să reducă la zero aceste încercări ale englezilor, cu orice preţ. El cere ca România să-i uşureze această muncă. Totuşi, aceasta nu va împiedica participarea la luptă”.
Hitler a subliniat apoi interesul pe care Germania îl are faţă de economia României. Din sinteza întocmită reţinem afirmaţia în legătură cu acest aspect. „Având în vedere strânsa afinitate ideologică dintre cele două regimuri, vor fi aplicate în relaţiile economice aceleaşi principii fundamentale care sunt în vigoare în economia internă, adică măsuri pe termen lung şi stabilirea preţurilor. Germania ia în considerare încheierea unor tratate pe termene lungi cu România pe o perioadă de 10 până la 20 de ani, în cadrul cărora surplusul global al producţiei României va fi preluat la preţuri fixe pentru anii următori.
Germania însăşi ar putea, în cadrul economiei ei de mari dimensiuni, să ajungă cu uşurinţă la o balanţă între surplusurile de exporturi mari şi cele mici, variind, potrivit condiţiilor de recoltă ale diverşilor ani. După cum a fost menţionat, preţurile vor rămâne întotdeauna stabile. În felul acesta, dezavantajele sistemului liberalist vor fi înlăturate pentru producător”.
În ceea ce priveşte situaţia politico-militară, Hitler i-a expus generalului Antonescu că în convorbirile purtate cu Molotov a încercat să determine o schimbare a direcţiei de expansiune a Uniunii Sovietice, nelăsându-i nicio îndoială că Germania este sinceră în ceea ce priveşte garanţia faţă de România şi că nu poate îngădui ca independenţa României să aibă de suferit.
În concluzie şi-a exprimat convingerea că generalul Antonescu va reuşi să reorganizeze armata română şi să o transforme într-un instrument eficace al apărării naţionale.
El şi-a exprimat satisfacţia în legătură cu aderarea României la Pactul Tripartit şi a subliniat că niciodată Rusia nu se va opune unui asemenea bloc de puteri cum este cel care îl reprezintă Germania şi prietenii săi. Stalin nu doreşte să rişte nimic, ci numai să obţină câştiguri. Prin urmare să i se arate clar că nu trebuie să-şi îndrepte expansiunea spre zone în care sunt interesate Germania şi Italia, ci că trebuie să se îndrepte spre alte părţi.
El înţelege perfect de bine dificultăţile generalului Antonescu, întrucât el însuşi a avut în Germania o moştenire dificilă. Pentru opera de reconstrucţie este important un partid puternic care să fie devotat lui (Antonescu). După aceasta, procesul de reorganizare politică va aduce o nouă prosperitate în ţară şi la urma urmelor, istoria lumii nu se termină în anul 1940.
Antonescu şi-a exprimat mulţumirile pentru aceste cuvinte din urmă şi i-a explicat din nou Fuhrer-ului, cu lux de amănunte, programul lui de reconstrucţie, atrăgând în special atenţia asupra discuţiilor tehnice avute cu ministrul Clodius.
Apoi el a repetat observaţiile în legătură cu rolul jucat de România ca insulă latină în marea slavă, ca rezultat al capacităţii de rezistenţă a poporului român. El a menţionat, de asemenea, dificultăţile cu ruşii la Gurile Dunării şi a prezentat planul pe care-l propusese de acum ministrului de Externe al Reich-ului de a construi un canal de la Cernavodă la Constanţa, într-o perioadă de cinci ani şi făcând cheltuieli de 2 sau 3 miliarde lei, cu scopul de a zădărnici planul Rusiei de a împotmoli braţele Dunării care aparţin României.
Pe lângă acestea, el a atras atenţia asupra eforturilor Rusiei de a exclude Germania şi Italia din Comisia pentru Dunărea maritimă. În legătură cu aceasta, Antonescu a menţionat de asemenea cererea Rusiei de a i se permite navigaţia navelor de război până la Brăila, adică în spatele liniei de apărare a României în Moldova.
România nu poate obţine cu adevărat liniştea, în special din motivul că ruşii nu vor să fixeze frontiera în mod definitiv.
Apoi, Antonescu s-a plâns, în declaraţii de o lungime considerabilă, despre felul în care a fost trataţi românii de către Ungaria în teritoriile cedate şi a raportat amănunte în legătură cu acest prost tratament şi altele asemănătoare.
El a subliniat că acum România va sta liniştită, dar la încheierea păcii generale, ea îşi va ridica din nou imediat glasul pentru a obţine dreptate…El a pledat cu multă vigoare în favoarea tezei române, adică o strictă respectare a verdictului de la Viena şi în special a obligaţiilor prevăzute de aceasta cu privire la minorităţi şi revenirea din nou asupra întregii chestiuni la încheierea păcii generale.
Fuhrer-ul a replicat că, fireşte, în verdictul de la Viena n-a fost găsită o soluţie ideală, dar că în acelaşi mod în care a prezentat Antonescu justificarea pretenţiilor române în declaraţii ce au durat ore întregi şi reprezentanţii unguri au vorbit de asemenea în favoarea tezei ungare.
Însă n-a venit timpul să se considere chestiunile în retrospectivă. El îi poate da totuşi generalului Antonescu asigurarea că înţelege pe deplin simţămintele, indignarea şi durerea lui. În afară de aceasta, istoria nu se va opri în anul 1940. După ce Antonescu a mai pledat cu multă vigoare punctul său de vedere, cu aceleaşi argumente, încă de câteva ori, discuţia s-a terminat într-o atmosferă prietenească.
După terminarea primei întrevederi, în faţa intimilor săi, Hitler a spus admirativ: „Generalul Antonescu este un român cu inimă de român”. Şi mai trebuie menţionat faptul că a rămas profund impresionat de naţionalismul lui Antonescu. „Fapt este că Antonescu nu a renunţat niciodată la ideea unei revizuiri a Arbitrajului de la Viena şi nu vede în recucerirea Basarabiei şi a nordului Bucovinei, şi nici în ocuparea Odessei o compensaţie pentru teritoriul cedat Ungariei. Antonescu era mereu obsedat de ideea că, numai mergând alături de Germania, România va avea posibilitatea să redobândească partea cedată a Transilvaniei” (1).

ADERAREA ROMÂNIEI LA PACTUL TRIPARTIT

La 23 noiembrie 1940 este semnat de ministrul Afacerilor Străine al Reich-ului, J. von Ribbentrop, de conducătorul secţiei politice din Ministerul de Externe al Italiei, ambasadorul Berti şi de ambasadorul Japoniei la Berlin, generalul Kurusu, pe de o parte, precum şi de Conducătorul statului român, generalul Ion Antonescu, pe de altă parte, un protocol privitor la aderarea României la Pactul Tripartit. Protocolul – publicat în presa română – are următorul conţinut:
„Art. 1. România aderă la Pactul Tripartit semnat la 27 septembrie 1940 la Berlin, de Germania, Italia şi Japonia.
Art. 2. În cazul când comisiunile tehnice, prevăzute la art. 4 ale Pactului Tripartit, vor trata chestiuni care ating interesele României, vor fi invitaţi la lucrările acestor comisiuni şi reprezentanţi ai României.
Art. 3. Textul Pactului Tripartit este alăturat ca anexă acestui protocol. Protocolul este redactat în limbile germană, italiană, japoneză şi română, fiecare dintre texte fiind considerat ca original”.
În declaraţia făcută după semnarea solemnă a acestuia, generalul Ion Antonescu a spus, printre altele: „Sunt conştient de faptul că am îndeplinit astăzi un act de stat care are o însemnătate istorică numai pentru naţia şi dezvoltarea poporului român, ci pentru Europa ce va ieşi din sacrificiile războiului actual”.

ÎNTREVEDREA DE RĂMAS BUN (25 NOIEMBRIE 1940)

În audienţa de rămas bun pe care generalul Antonescu a solicitat-o Fuhrer-ului în mod expres, el declară că doreşte să-i mulţumească înainte de plecare, pentru cinstea de a fi invitat la Berlin, ca şi pentru bunăvoinţa cu care a fost întâmpinat peste tot, în cursul şederii sale. În continuare prezint minuta care s-a întocmit cu această ocazie:
„A discutat cu ministrul de Externe al Reich-ului probleme politice şi s-a înţeles cu el asupra tuturor.
E deosebit de recunoscător pentru strădania germanilor pentru reglementarea litigiului româno-ungar. Repetă însă că asupra acestui punct va avea un cuvânt de spus la stabilirea păcii generale.
Poporul român ar fi gata să lupte pentru drepturile sale. În calitatea de conducător al acestui popor şi ca soldat, el trebuie să sublinieze aceasta.
Şi în problemele economice a căzut la înţelegere cu domnii germani. În legătură cu aceasta, Antonescu revine încă o dată asupra nevoilor de credite ale României. Şi în această privinţă a ajuns la o înţelegere cu partea germană, exceptând problema dobânzii.
Aici pledă din nou pentru 4,5% şi repetă argumentarea sa din cursul convorbirii cu ministrul de Externe al Reich-ului, cum că eventuala pierdere de 0,5% din această dobândă mică, ar fi mai mult decât compensată prin volumul mai mare de afaceri.
Despre problemele militare a discutat cu generalul Feldmareşal Keitel, ajungând şi aici la un acord în toate privinţele.
Va continua cu energie reorganizarea armatei române şi la primăvară armata română va fi o forţă combativă. România nu cere restabilirea graniţelor sale fără a fi luptat pentru aceasta.
Fuhrer-ul a răspuns că s-a hotărât să se întâlnească pentru prima oară cu un om care a reprezentat interesele României cu inima fierbinte.
Îl poate asigura că el (Fuhrer-ul), ca naţionalist fanatic, înţelege foarte bine sentimentele, sarcinile şi ţelul despre care a vorbit generalul Antonescu. Istoria universală a arătat întotdeauna înţelegere pentru un popor care a tins către ţelul său cu un idealism credincios şi o dăruire fanatică.
Marile revizuiri istorice s-ar fi măsurat, de cele mai multe ori, şi într-o transformare a mentalităţii popoarelor respective. România fiind acum aliată, îi poate da asigurarea că Germania va susţine, în toate privinţele pe aliatul său, atât pe tărâm politic, cât şi pe cel economic.
În spatele existenţei poporului român, stă de acum întregul Wehrmacht-ul german.
Berlin, 25 noiembrie 1940” (2).
Dar nimic nu ar putea înlocui sinteza discuţiilor dintre Antonescu şi Hitler, în afara proceselor-verbale întocmite de secretarul particular al primului, Barbul. Astfel, în «Memorial Antonescu», referindu-se la cea de-a doua întâlnire dintre cei doi conducători, Barbul ne informează:
„În cea de-a doua întrevedere Hitler-Antonescu, Generalul pătrunsese singur în biroul Fuhrer-ului. Ministrul de Externe Sturdza şi ceilalţi miniştri legionari rămăseseră în anticameră şi se întrebau îngrijoraţi ce semnificaţie avea că fuseseră lăsaţi la o parte. Eu aşteptam cu documentele privind Transilvania, cuprinzând atrocităţile armatei maghiare săvârşite împotriva populaţiei româneşti din teritoriile cedate.
Târziu, uşa s-a deschis şi am fost introdus înăuntru. Am depus dosarul pe masa rotundă dintre Hitler şi General. La ieşire, legionarii m-au asaltat cu întrebări:
– După impresia mea, ei se întreţin într-o atmosferă prietenească!, le-am răspuns.
– Ribbentrop e înăuntru?
– Nu, le-am răspuns.
Aşteptarea a fost lungă. Trecuse de trei ore acea jumătate de oră fixată pentru audienţă. Credeam că nu se va termina niciodată, când uşa s-a deschis larg şi Durnberger ne-a invitat pe toţi să intrăm în biroul Fuhrer-ului. Hitler părea într-o dispoziţie excelentă. Ne-a ţinut un mic discurs în problema zilei: războiul împotriva Marii Britanii.
– De data aceasta, timpul lucrează pentru noi, spuse Hitler. Adeziunea celorlalte state europene în blocul nostru nu va întârzia să se producă. Însăşi Franţa îşi va avea un loc printre noi, şi sperăm să o convingem până la urmă…În ceea ce priveşte raporturile noastre cu România, drumul colaborării cinstite este de azi înainte deschis. Avantajele economice pentru ţara dumneavoastră agricolă, prin schimburile cu Germania industrializată, vor fi evidente.
Înainte de a ne despărţi vreau să vă fac o promisiune solemnă.
Pe viitor, toată politica externă privind România sau interesele ei va fi bazată pe strânsa prietenie prin care sper să o leg de dumneavoastră. Când veţi avea o dificultate cu vreun vecin de-al dumneavoastră, atingând probleme ale ţării dumneavoastră, eu vă voi sta la dispoziţie.
Şi dacă la un moment dat veţi resimţi nevoia unei noi explicaţii asupra politicii noastre, veniţi la mine. Avionul meu personal este permanent la dispoziţia dumneavoastră. Sunt convins că orice neînţelegere sau conflict poate găsi o soluţie satisfăcătoare., dacă sinceritatea este perfectă şi încrederea reciprocă va domni în raporturile noastre.
După această declaraţie, cei doi şefi de state şi-au strâns mâna într-o atmosferă prietenească. Hitler a adăugat:
– „Contez pe dumneavoastră, aşa cum, dumneavoastră să contaţi pe mine”.
În seara zilei de 25 noiembrie 1940, generalul Antonescu, împreună cu suita sa, s-a înapoiat la Bucureşti. La sosire le-a spus celor care l-au întâmpinat:
„ – Domnilor, când am plecat v-am asigurat că mă voi întoarce cu încrederea poporului german. Pot să vă asigur astăzi că mă întorc cu încrederea Fuhrer-ului şi a poporului german. România va merge la biruinţă. România va avea drepturile ei. Trăiască România!”.
Generalul avea motive să fie mulţumit de sfârşitul acestei vizite şi a celor două întrevederi cu Hitler. Aderase la Pactul Tripartit, obţinuse garanţia securităţii graniţelor către Est, şi liniştea la graniţa de Vest. Obţinuse armament modern şi utilaje agricole.
În cadrul tranzacţiilor încheiate obţinuse un curs ridicat pentru leu. Ştia că alături de Axă va recuceri teritoriile luate de ruşi.
După cum cunoştea şi faptul că Hitler duce o politică duplicitară privind Ardealul, fapt ce l-a determinat să-i declare acestuia: „La nevoie îşi va impune dreptul cu sabia”.

Teodor Filip

Loading...
loading...

1 COMENTARIU

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here