Oameni care au distrus America (și lumea)

2
699

History Channel transmite, în aceste zile, un documentar despre nașterea capitalismului american, intitulat “Oamenii care au construit America”. Filmul vine ca o confirmare a prejudecăților simpliste, atât ale celor de dreapta, cât și ale opozanților. Pentru primii, coteria John D. Rockefeller, Cornelius Vanderbilt, Andrew Carnegie, Henry Ford and J.P. Morgan reprezintă titani ai libertății economice, un fel de eroi randieni, în timp ce, pentru ceilațti, gașca mai sus amintită este simbolul opresiunii capitaliste, fața invizibilă a exploatării cotidiene, manipularea continuă a patimilor noastre. De asemenea, pentru a nu lăsa niciun clișeu neatins, avem în film și o punere în scenă hiperbolizată a conflictului dintre autorități (long live Teddy Roosvelt!) și baronii financiari, ceea ce l-a făcut pe un comentator american să declare că producția ar trebui să ruleze mai degrabă pe un canal de desene animate.
Există două perspective prin care putem interpreta această istorie, astfel încât să lăsăm în urmă categoriile politice false. Prima dintre ele privește rolul capitalistului în abstract, plecând de la considerații antropologico-economice minimale. Astfel, cred că putem defini, fără prea mari bătăi de cap, scopul principal al antreprenorului ca fiind obținerea profitului.

În vederea satisfacerii acestui deziderat, capitalistul întreprinde o serie de acțiuni specifice, în acord cu principiile pieței libere. Acolo unde ea există. Dar nu neapărat. Pentru că, dacă motivația principală o reprezintă profitul, mai devreme sau mai târziu capitalistul își va da seama că este obligat de logica economică să treacă de la antreprenoriat economic la antreprenoriat politic, indiferent de contexul legislativ și social. Pentru că, dacă nu o va face el, foarte probabil competiția i-o va lua înainte. Iar pentru a sta deoparte de politică și a merge solitar în contra curentului, pe lângă riscul implicit, e nevoie și de considerații morale mai serioase, un atașament pentru virtuți și valori intraductibil în termeni financiari. Însă, dacă omul de afaceri trece la nivelul etatist, posibilitățile se multiplică, mergând de la tarife economice, reglementări, subvenții, până la crearea unei bănci centrale, și, important, sunt cel puțin la fel de generoase. Mai mult, dacă ne uităm la toate aceste figuri tipice și la situația lor istorică dată, observăm că mijloacele de antreprenoriat politic erau încă subdezvoltate în epocă, când singura legătură a omului obișnuit cu guvernul federal o reprezenta postașul, ceea ce nu i-a împiedicat peste puțin timp să creeze deliberat toate condițiile necesare, în special celebra Rezervă Federală.
George Santayana povestea, undeva, despre întâlnirea avută cu John D. Rockefeller, în cursul căreia i-a menționat populația Spaniei, moment în care milionarul, uimit, i-a spus că trebuie să sune la firmă pentru a le spune că nu vând suficient petrol acolo. Pentru Santayana, această replică a constituit o revelație: „I saw in my mind’s eyes the ideal of the monopolist. All nation must consume the same things, in proportion to their population. All manknind will then form a perfect democracy, supplied with rations from a single center of administration, as is for their benefit”.
Având în minte aceste premise teoretice, ne putem uita mai atent, din punct de vedere istoric, la personajele „care au construit America”. Iar ceea ce observăm sunt figuri care corespund perfect profilului capitalist conturat mai sus. În pofida unui început antrepronorial glorios, pe o piață încă foarte liberă conform standardelor actuale, toți au realizat că se pot obține profituri mult mai consistente din intervenționism și din restrângerea competiției pe care John D. Rockefeller o considera a fi „un păcat”. Ceea ce șochează în cazurile de față, mai ales în privința triadei Rockefeller, Carnegie, Ford, nu sunt neapărat imixitiunile lor în politica externă a SUA și în multe alte domenii, ci dezvoltarea unui aparat de propagandă pe măsură, care să influențeze deciziile nu doar peste ocean, ci în întreaga lume, și nu neapărat pentru un scop economic imediat. De pildă, John D. donase, pâna în anul 1920, aproximativ 100 de milioane de dolari mișcării ecumeniste, cu un interes similar acordat eugeniei. De asemenea, cei trei magnați au cheltuit prin fundațiile lor mai mulți bani decât guvernul federal pentru introducerea educației publice obligatorii în SUA, explicația candidă a acestei investiții fiind oferită de același Rockefeller: „Nu îmi doresc o națiune de gânditori, ci una de muncitori”.
E un efort care necesită mult spațiu pentru a detalia toate grozăviile desfășurate de acești prometei economici (o introducere valabilă și utilă în subiect este “Wall Street, Banks, and American Foreign Policy” – Murray Rothbard), însă cred că atenția excesivă acordată monopoliștilor capitaliști riscă să oculteze problemele de fond și să ne arunce într-o retorică stângistă, în care salvarea ar veni, se presupune, de la un stat populat de îngeri binevoitori. Nu ca soluția dreptei, tăierea cheltuielilor și atribuțiilor guvernamentale, ar soluționa dilemele noastre politice și ne-ar oferi o ieșire, alta decât pe termen scurt, din criză. Atât forța capitaliștilor cât și cea a statului sunt, așa cum au sesizat mai toți conservatorii respectabili, două fețe ale aceleiași monede. Pentru că ambele folosesc același tip de antropologie și se bazează „pe iluzia că oamenii pot fi îmbunătățiți pe baza principiilor utilitariste” (Russell Kirk). Și din acest motiv alianța „mari oameni de afaceri – mari politicieni – mari intelectuali” reprezintă o necesitate.
Irving Babbitt, un autor din păcate astăzi uitat, a anticipat încă de la debutul secolului XX , odată cu explozia capitaliștilor exemplari, rezultatul acestei evoluții: „Încă vreo câțiva Harrimans și ne-am nenorocit”.

Preluare: karamazov.ro / Autor: Ninel Ganea

loading...

2 COMENTARII

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here