„Post-adevărul este ca și cum ai spune că adevărul poate fi supus la vot”

1
678

Dacă vi s-a întâmplat să citiți o minciună sau o prostie spusă de un politician, care mai apoi s-a scuzat că a fost o “eroare de comunicare”, veți aprecia efectul benefic al discuției care urmează.
Am ținut foarte mult să iau acest interviu pentru a lămuri un singur lucru: de ce este important adevărul pentru o societate. Și mai ales pentru o democrație.
Așa că am întrebat un logician, profesor de filosofie.
Am descoperit, dialogând cu profesorul Mircea Dumitru, recent ales președinte al Institutului Internațional de Filosofie, că nu facem decât să reluăm o dezbatere care durează de mai bine de 2.000 de ani și pe care unii dintre întemeietorii culturii europene, filosofii greci Platon și Aristotel, ne-au lăsat-o argumentată destul de clar.
Cu toate astea, tot mai mulți politicieni, consultanți și “comunicatori” – oameni specializați în ambalarea mesajelor – se străduiesc în ultima vreme să ne convingă că lucrurile nu stau chiar așa.
Exact ca sofiștii din antichitate. Care – kind reminder – au fost dovediți drept mincinoși.

– Există post-adevărul? Și dacă da, ce este ceea ce noi numim post-adevăr?
Mircea Dumitru: Înainte de a intra direct în discuție, vreau să vă evoc o întâlnire pe care am avut-o cu un foarte important profesor de filosofie, și anume Timothy Williamson de la Oxford, cu care am avut un dialog public, în primăvara acestui an, chiar despre această temă, a faptelor alternative și a post-adevărului. (Puteți citi o sinteză a întâlnirii cu profesorul Williamson aici – n.r.)
Sigur că, în ultima vreme, ni s-a spus din ce în ce mai apăsat că vom trăi într-o perioadă în care oamenii, instituțiile – politicienii, mai ales – vor fi din ce în ce mai puțin preocupați de ideea de adevăr și de ideea de a stabili fapte.
Iar expresiile care au fost folosite pentru a desemna aceste noi realități sunt “post-adevăr”, “fapte alternative” sau, de ce nu, “eșecul noțiunii de adevăr obiectiv”.
Toate acestea, vreau să vă spun deschis de la început, pentru mine nu sunt altceva decât simptome ale unei frici iraționale de cunoaștere.
Este un gen de iresponsabilitate epistemică, ce devine din ce în ce mai vizibilă în societatea de astăzi.

Se deschide în fața noastră un fel de prăpastie culturală care îi va pune într-o parte pe cei care vor crede în continuare în ideea de adevăr, în ideea de bine și de corectitudine, iar în cealaltă parte pe toți ceilalți, care vor spune că acestea nu sunt decât niște constructe culturale, politice și sociale, pe care ar trebui să le depășim.
Această dezbatere a fost prefigurată cu câteva decenii în urmă de către un autor care a formulat foarte bine această idee. Unii spun că ar fi fost George Orwell, alții spun că autorul este, totuși, necunoscut.
În limba engleză, ea sună în felul următor: During times of universal deceit, telling the truth is a revolutionary act. Altfel spus, într-un moment istoric de masivă inducere în eroare, de păcălire universală, a spune adevărul este un act revoluționar.
Tocmai de aceea eu cred că ideea de adevăr, noțiunea filosofică de adevăr revine astăzi cu o mare putere în centrul dezbaterilor.
Trebuie să fie o temă centrală pentru cei care se ocupă de destinele culturii. Adică aceia care spun că fac agenda discuțiilor publice, ziariști, politicieni, oameni care, într-un fel sau altul, sunt lideri de opinie.
Și trebuie, într-adevăr, să avem o discuție calmă, dar și foarte sinceră, foare onestă, cu privire la importanța pe care trebuie să o joace în continuare noțiunea de adevăr, atât în cunoașterea teoretică a lucrurilor, dar mai ales în viața socială și politică.
– Spuneați că toate discuțiile despre post-adevăr reprezintă simptome ale unei frici de cunoaștere…
– O frică irațională. O fugă de responsabilitatea de a cunoaște lucrurile și de a le înțelege în profunzimea lor.
– De unde vine frica asta?
– Aici sunt, fără îndoială, și factori culturali, considerente mai generale care țin de mișcarea dinspre modernitate către post-modernitate.
Friedrich NietzscheAtenție, ideea aceasta, care apare și la Nietzsche și la filosofia post-hegeliană, că intrăm într-o epocă post-modernă, sub nicio formă nu rezonează și nu este condiționată cu ideea post-adevărului.
Nu există, de fapt, post-adevăr, nu există fapte alternative. Există fapte și există corespondența opiniilor noastre cu aceste fapte, ceea ce înseamnă cunoaștere adevărată.
Nu putem vorbi despre existența post-adevărului, pentru că nu există nimic altceva care să fie un simulacru sau un substitut pentru adevăr.
– Acesta ar fi un punct foarte bun în care să ne explicați ce este ceea ce noi numim adevăr.
– Da. Discuția aceasta este foarte complexă, extrem de dificilă, și e o discuție care, într-un fel sau altul, a urmărit întotdeauna dezbaterile din istoria filosofiei. E o discuție care durează de vreo 2500 de ani, cel puțin în spațiul cultural european.
Adevărul este o noțiune centrală în filosofie, probabil noțiunea cea mai importantă pe care o studiem, filosofii, în mod direct sau prin corelație cu alte noțiuni.
Multe alte noțiuni filosofice depind de adevăr sau sunt corelate cu acesta. De pildă, noțiunea de gândire, de gând, sau noțiunea de opinie, de crezare, de credință.
A crede ceva înseamnă a crede că acel ceva este adevărat. Cunoașterea, de asemenea, este strâns legată de noțiunea de adevăr.
Dacă cineva cunoaște o judecată sau o propoziție, atunci cunoaște, de fapt, că acea propoziție este adevărată.
Noțiunea de realitate – realitatea obiectivă naturală sau realitatea socială – este legată de noțiunea de adevăr. Realitatea este ceea ce face ca enunțurile sau teoriile noastre să fie adevărate. Existența sau ființarea lucrurilor, și acestea sunt legate de noțiunea de adevăr.
Pentru că întrebarea aici este: putem noi să vorbim într-un mod adevărat despre ceea ce nu există?
Iată, de pildă, acum ni se propune să vorbim într-un mod cu sens, coerent și adevărat despre post-adevăr, adică despre ceva ce nu există și nu ar trebui să existe.
Noțiunea de fapt este, de asemenea, foarte importantă pentru cei care fac ontologie. Ce sunt faptele? Faptele sunt acele entități, structuri, realități care fac ca enunțurile noastre să fie adevărate…
Aproape toate noțiunile centrale din filosofie sunt corelate cu noțiunea de adevăr.
De aceea spuneam anterior că este o noțiune crucială pentru a înțelege toată arhitectonica filosofiei, începând de la Socrate și Platon și ajungând până la cei mai importanți filosofi ai lumii de azi.
– Este și un eșec al filosofilor faptul că am ajuns să vorbim despre post-adevăr?
– Da, este. Este și modalitatea, rușinoasă uneori, de a te manifesta în mod irațional – consolidarea acestui gen de discuție, care mie, încă o dată, mi se pare o teamă de a avansa corect pe calea cunoașterii către adevăr.
Iar la consolidarea acestui gen de discuție au contribuit foarte mult și cei care au activat în domeniul științelor umaniste, dar și – ce mă doare pe mine – filosofii.
Veți vedea, și aici nu este vorba doar despre un fenomen românesc, că, de foarte multe ori, în universități mari din Occident și din SUA se poartă adevărate războaie culturale în care reprezentanți ai departamentelor de literatură, de sociologie, de gender studies sau de filosofie pun la îndoială ideea de realitate obiectivă, pun la îndoială ideea de adevăr obiectiv.
Atunci când aceste discuții durează decenii întregi, atunci când politicienii sau ziariștii văd că unii universitari pun la îndoială existența adevărului ca noțiune obiectivă, sigur că rămân descumpăniți și până la urmă încep să creadă în aceste ficțiuni foarte periculoase, în fapte alternative și post-adevăr.
Trebuie să accept acest lucru, și nu-mi face plăcere, că și filosofii, și alți oameni care se ocupă în mod serios de aceste probleme au contribuit la subminarea unor noțiuni care sunt vitale nu doar pentru activitatea teoretică, dar mai ales pentru viața practică a societății.
– De ce este important adevărul pentru o societate? Sau pentru o democrație, ca să mergem puțin mai departe…
– Adevărul se corelează foarte bine cu ideea de dreptate și de bine public. În același timp, adevărul trebuie corelat cu ideea de expertiză, cu oameni care cunosc foarte bine un domeniu și care pot să ofere, prin știința lor, soluții la problemele societății.
Dacă vom submina credința noastră în astfel de adevăruri și în puterea experților de a oferi soluții credibile și solide, atunci, practic, vom submina un ethos politic și social care ne susține când suntem încredințați că putem să facem lucrurile mai bine și mai drept.
Deci există o foarte strânsă corelare între noțiunea teoretică de adevăr și noțiunile de bine public, de justiție, de dreptate. E o corelare pe care au sesizat-o foarte bine chiar filosofii greci, în primul rând în așa-numitele dialoguri etice ale lui Platon.
Uneori, capacitățile experților de a da opinii întemeiate sunt puse la îndoială chiar de către oameni venind dinspre această zonă a politicului, unde se spune că oricine este îndreptățit să susțină orice.
Suntem asaltați în fiecare zi de un astfel de cor, care de multe ori este foarte cacofonic, de opinii care nu sunt justificate, care nu sunt argumentate…
Până la urmă, este foarte greu să te mai descurci în această masă de opinii care nu au îndreptățire, și nu mai poți să faci deosebire între aceste opinii și o cunoaștere întemeiată pe adevărurile științifice.
Deci există, de fapt, un pericol care vine dinspre acest cerc de practicare a democrației către ideea de adevăr obiectiv și de expertiză științifică.
Despre acest subiect am scris un text care urmează să apară, intitulat „Science, truth and democracy” (Știință, adevăr și democrație – n.r). Iar subtitlul este “A troubled marriage”, adică un fel de punere sub semnul întrebării a armoniei dintre aceste trei elemente.
– Este ca și cum am fi politizat sensul cuvântului adevăr.
– Da! Este ca și cum am spune că adevărul poate fi supus la vot 🙂. Cu alte cuvinte, că, din moment ce avem atâtea opinii care sunt exprimate – și vă rog să mă credeți că nu am absolut niciun fel de problemă sau critică cu dreptul oamenilor de a-și exprima opiniile -, înseamnă că toate sunt și adevărate.
Problema filosofică pe care o avem aici este aceea de a face, totuși, o distincție clară între opinii și impunerea lor ca adevăruri care nu mai trebuie să fie examinate.
Aici este marea capcană – atunci când credem că opiniile noastre trebuie însușite ca niște adevăruri imuabile care ar trebui respectate de către toată lumea. Adică atunci când nu ne dăm seama că putem greși. Că suntem failibili în cunoașterea noastră.
– Cum poate fi guvernată o comunitate în care fiecare crede că părerea lui e adevărată?
– Au apărut mai multe cărți în ultima vreme. Vreau să semnalez, de pildă, două cărți remarcabile ale unui filozof american, Philip Kitcher. Una dintre ele, din 2011, se numește Science in a democratic society (Știința într-o societate democratică).
Kitcher și alți gânditori din aceeași direcție converg asupra ideii că, pe de o parte, instituțiile noastre sunt organizate în așa fel încât totdeauna să recunoaștem onest faptul că putem avea eșecuri, că putem greși.
E un concept care se numește failibilism epistemologic – suntem supuși greșelii, o putem spune și în înțelepciunea populară.
Pe de altă parte, avem ideea că aceste greșeli pot fi depășite printr-un dialog constructiv, la care să participe atât experți care au o cunoaștere mai bună a lucrurilor, dar și cetățeni educați, cărora le pasă de adevăr și de astfel de soluții.
Or, aici problema care a apărut din ce în ce mai acut este a unor generații cinice, cărora nu le mai pasă de adevăr ca atare; ele spun pur și simplu că adevărul este o noțiune învechită.
În acest context, vreau să evoc o carte cu un titlu foarte provocator, a unui alt filozof, Harry Frankfurt, profesor la Princeton, o carte care a fost un bestseller internațional. Are acest titlu foarte puternic: On Bullshit.
Îmi cer scuze, acesta este termenul în engleză și acesta este titlul cărții. Și ce spune Frankfurt în această carte, On Bullshit? Spune că societatea în care trăim acumulează încontinuu astfel de bullshit – hai să-i spunem gunoi, că nu folosim cuvinte mai dure în limba română, care e mai pudică decât limba engleză.
Acumulăm nonsensuri, aberații, și trece timpul și ne obișnuim cu astfel de lucruri și nu ne mai șochează. Nu ne mai simțim violentați de acest bullshit, știți?
Și ce spune Frankfurt e că ajungem într-o situație în care, de fapt, nu ne mai pasă de distincția dintre adevăr și fals. Pur și simplu ea nu mai contează, îi refuzăm adevărului o valoare etică și morală.
Mutatis mutandis, comentează Frankfurt, putem vorbi despre situația acelor oameni care înțeleg distincția dintre bine și rău – deci, ei nu sunt imorali, că atunci nu ar înțelege că există fapte bune și fapte rele -, dar care spun că nu contează această distincție.
Acești oameni se numesc amorali, nu imorali. Adică sunt un fel de sociopați sau de psihopați care spun: da, sigur, e ceva rău, dar ce importanță are această chestie?!
Dacă de la amoralitate ajungem la susținerea acestui fapt, că adevărul nu înseamnă absolut nimic, și ne complacem într-un gen de societate și cu instituții care acumulează continuu acest gen de bullshit, acest gen de aberații, mă tem că civilizația noastră occidentală, care are ceva vechime și care are în spate realizări deosebite, este în mare primejdie.
– Spuneați că ne e tot mai greu să recunoaștem că suntem supuși greșelii. Putem conecta asta cu noile generații, despre care se arată că își amână tot mai mult maturizarea (așa-numita generație Peter Pan…)?
– Nu i-aș acuza pe cei tineri. Eu întotdeauna am speranță că cei tineri vor veni cu un aer ceva mai proaspăt și mai reconfortant… În orice societate, puterea simbolică – instituțiile politice și instituțiile de învățământ – o au, totuși, persoanele mature.
Ei bine, câți politicieni ați văzut care să-și recunoască greșelile? Ați întâlnit astfel de cazuri? Aș fi curios să știu.
Pentru că se tem că, dacă își vor recunoaște greșelile, nu vor mai obține voturi, nu vor mai avea încrederea publicului. E foarte posibil ca publicul să înceapă să fie mai sceptic.
Dar oare nu e mai bine pe termen mediu și pe termen lung? Ca, recunoscând problemele pe care le avem, după aceea să încercăm să le autocorectăm sau să le corectăm prin acel gen de dialog de care vorbea Kitcher?
E o soluție pragmatică, în fond, pentru că toți ne confruntăm cu problemele acestea. Trebuie să recunoaștem că dialogul și această diviziune socială a cunoașterii ne pot ajuta să progresăm.
Deci există această presiune din partea instituțiilor, mai ales din partea instituțiilor politice, de a încerca întotdeauna să albești ceea ce este negru.
Adică, metaforic vorbind, de a spune: Domnule, situația nu este atât de gravă, haideți s-o reinterpretăm, sunt probleme de comunicare!
Întotdeauna auzim această marotă: Sunt probleme de comunicare!
Nu, sunt probleme reale, nu probleme de comunicare. Sunt probleme absolut reale!
Problema nu este faptul că omul nu a fost în stare, sofistic, să vă vândă dumneavoastră o minciună ca fiind adevăr. Problema este că a mințit! Problema este că a fost ceva rău acolo!
Or, chestiunea asta poate fi educată. Și aici nu numai instituțiile de învățământ au un rol, ci și presa sau acei oameni politici cărora, fără îndoială, le pasă de ceea ce este adevărat.
Toate aceste voci ar trebui să fie mult mai prezente, mult mai mult puse în lumină. Nu doar lucrurile negative, care sunt din păcate foarte numeroase, ci și încercările sincere de a remedia aceste lucruri.
– Putem să spunem că susținătorii faptelor alternative sunt sofiștii lumii noastre?
– Sunt, da. Și tocmai de asta am denunțat ideea ca atare a post-adevărului și faptelor alternative. Nu există fapte alternative, decât ca niște constructe abstracte. Faptele sunt fapte, reale.
Nu există fapte alternative. Nu există mai multe realități, alternative.
Dar, într-adevăr, paradigma acestor oameni aduce cu sofiștii pe care îi denunța Socrate. Și mă refer la Socrate din Dialogurile lui Platon.
Uitați-vă că, în fiecare dialog, cel puțin în cazul dialogurilor de maturitate ale lui Platon, Socrate se luptă cu un sofist, încearcă să-l convingă pe acest sofist sau pe acești sofiști că știu mult mai puțin decât cred ei că știu, că ar trebui să aibă o atitudine mult mai reverențioasă față de adevăr, față de cunoaștere, să lase deoparte aroganța intelectuală și să ajungă să înțeleagă sincer ceea ce spunea Socrate despre sine: că știe că nu știe nimic.
– Dar asta e ceva foarte greu de admis…
– E foarte greu de admis și foarte greu de obținut, dar este ideal pentru societate. Pentru că, vedeți, alternativele la care am ajuns față de această atitudine critică sunt instituțiile cu care ne luptăm și care ne creează problemele de fiecare zi, în loc să le rezolve.
– Puteți să explicați care este opusul adevărului?
– Opusul adevărului, din punct de vedere și logic, și filozofic, și semantic, este falsul. Dar, din punct de vedere moral, de multe ori opusul adevărului este minciuna. Există o deosebire însă – reală, subtilă – între minciună și fals.
Minciuna este un fals pe care îl spui intenționat, pentru a înșela și pentru a obține anumite avantaje. Poți să spui falsul fiind de bună credință. De ce? Pentru că nu știi care este adevărul.
Ceea ce se întâmplă: dacă acceptăm că suntem failibili, trebuie să acceptăm că spunem multe falsuri de bună credință, crezând sincer că opiniile noastre sunt corecte și adevărate, dar, în realitate, ele se dovedesc sau se vor dovedi a fi false.
Dar dacă știi care este adevărul și spui în mod intenționat ceva fals pentru a obține un avantaj care nu este îndreptățit, atunci minți. Ceea ce este mai grav decât a spune falsul.
Sigur, pe de altă parte, aici sunt unele mici paradoxuri, dar nu știu dacă este cazul să intrăm în ele.
E probabil ca prin intenția ta de a spune uneori o minciună să fi spus, în mod neintenționat, adevărul, ca atunci când crezi că minți, dar ceea ce spui, în mod neintenționat, este adevărul.
Aceasta este o situație oarecum ironică și paradoxală care se poate întâmpla unui mincinos. Pentru că, de cele mai multe ori, cineva care minte spune în mod deliberat ceva ce el crede că știe că este fals. Or asta este ceva foarte grav, din punct de vedere practic, moral și chiar religios.
– Pentru că am discutat înainte despre politicienii care se folosesc de idee, pretextând probleme de comunicare: nu credeți că am ajuns aici și dintr-o prea mare cosmetizare a discursului politic?
– Este adevărat și sunt de acord cu ceea ce spuneți. Ceea ce urmăresc de multe ori discursurile este doar o anumită consistență stilistică. Pui prea mare preț pe aspectele retorice și – de ce nu? – chiar sofistice, pentru a putea să convingi pe cineva de lucruri pe care tu însuți nu le crezi.
Atunci sigur că vei lăsa deoparte substanța, vei lăsa deoparte ceea ce face ca opinia să fie adevărată și consistentă.
Asta duce la degradarea discursului public. Iar mai departe, ceea ce se întâmplă – și se ajunge într-un fel de cerc vicios – este că oamenii nu mai au încredere în acest discurs public.
Oamenii se vor teme și nu vor mai avea încredere nici atunci când li se spune adevărul. Or asta este, într-adevăr, un lucru foarte grav. Acela în care omul ajunge să nu mai creadă nici ceea ce i se dovedește că e adevărat.
– E povestea cu Petrică și lupul.
– Da. Și vine din această credință, care mi se pare extrem de periculoasă, că nu avem acces la adevăr și că toate opiniile sunt relative și că, într-o anumită măsură, tot ceea ce credem a fi adevărat este fals…
Acest marasm al relativismului total este o fundătură fatală pentru instituțiile sociale și politice.
– Există zeci și sute de site-uri care fac “dezvăluiri nemaiauzite” și relatează, de pildă, despre “panourile” de sub munții Bucegi, unde ar fi depozitată cunoașterea universală… De unde avem apetitul pentru aceste ficțiuni?
– Vedeți, pe de-o parte oamenii sunt foarte sceptici și spun că totul este relativ, pe de altă parte sunt foarte creduli, lipsiți de orice fel de spirit critic. Din păcate, cei care cred atât de ușor astfel de povești beneficiază de o foarte proastă instrucție științifică.
Sunt oameni care nu au avut o bună întâlnire cu școala niciodată și cărora le vine foarte ușor să creadă în astfel de întâmplări miraculoase, care ar putea să explice sau să rezolve totul, care ar putea să-i liniștească cu privire la temerile lor, să le anihileze sau să le dizolve frustrările…
O bună înțelegere a felului în care funcționează mecanismul cunoașterii – ce înseamnă să fii failibil, cât de greu poți să obții cunoașterea adevărată – ar fi un remediu pentru astfel de credințe atât de superficiale și atât de naive.
Dar credulitatea este și ea înscrisă, ca să zic așa, în structura noastră antropologică și în felul în care funcționează instituțiile noastre. Noi avem nevoie să credem, între anumite limite, ceea ce spun unii sau alții, pentru că altfel nu am putea niciodată să ne coordonăm și să ne putem rezolva problemele.
Dar, pe de altă parte, să crezi în astfel de fantasmagorii… Ce spuneați dumneavoastră, unde se află? În Munții Carpați! Nicăieri în alt loc! Adică nu se află nici în Hawaii, nici pe Everest, toate s-au concentrat la noi, în Munții Carpați…
Asta e ceva de o precaritate psihologică și o lipsă de cunoaștere științifică uluitoare.
– Cu alte cuvinte, ne-ar prinde bine dacă am vorbi mai mult despre felurile în care putem să greșim?
– Da! Ne-ar prinde bine dacă în școală nu am pune accent pe faptul că scopul școlii este ca toată lumea să ia 10 și toți copiii să fie, din clasa întâi, premianți și geniali.
Ne-ar prinde mai bine dacă am cultiva ceea ce vedem la orice copil care are între 5 și 10 ani, acea sete fabuloasă de cunoaștere.
Dacă am reuși să o captăm și am reuși mai departe, în gimnaziu, în liceu, în facultăți, în universități, să o dezvoltăm, atunci oamenii ar fi mult mai echilibrați din punctul de vedere al facultăților de cunoaștere și din punctul de vedere al relațiilor din societate. Întreg tonusul vieții noastre sociale ar fi altul.
– Practic, de la educație pornește totul…
– Cea mai importantă este educația, dar aici nu vorbim doar despre educația formală, de la școală. În orice caz, școala are un rol foarte important.
În multe situații nu poate fi făcută educație în afara școlii, în familie sau în alte forme sociale care sunt diferite de școală. Școala are un efect extraordinar pentru dezvoltarea capacităților native, a talentelor înnăscute pe care le au copiii.
– Și a gândirii critice…
– A gândirii critice! Dacă oamenii aceștia cred astfel de aberații și povești fantasmagorice, nu e doar că sunt creduli, ci din cauză că nu au nici măcar un grăunte de gândire critică.
– În felul în care e structurat acum sistemul nostru de învățământ public, cam cât îl ajută pe un copil să-și dezvolte gândirea critică?
– Eu cred că lucrurile se mișcă într-o direcție bună acum. Din ce în ce mai mulți au fost câștigați de această idee, și văd profesori din generațiile mai tinere sau din generațiile de mijloc care insistă foarte mult pe ideea unui dialog deschis, pe ideea unei învățări prin descoperire de către elev, pe ideea că a greși nu este fatal în cunoaștere.
Aici aș face o mică paranteză apropo de relațiile care apar între aceste concepte și idei. Este o vorbă foarte frumoasă pe care o spun de multe ori, deși nu-mi place să-mi împăunez discursul.
Dar e o vorbă foarte frumoasă a lui Rabindranath Tagore, despre care se spune că ar fi zis așa, foarte frumos și adânc: Am închis ușa erorii, ca să nu intre, să mă copleșească, și adevărul m-a întrebat: dar eu pe unde voi intra?
Adică, dacă noi spunem că suntem error-proof, adică suntem impermeabili la eroare, de unde va apărea adevărul, atunci?!
Deci pledoaria mea este pentru un fel de epistemologie realistă, failibilistă, dar care acceptă că există un adevăr pe care îl putem cunoaște într-o manieră colaborativă, culturală și comunitară, nu solitară, de unii singuri, ci prin astfel de dialoguri structurate de către instituții.
Și putem face pași pe această cale a cunoașterii adevărului.
Există un progres în cunoaștere și, fără doar și poate, există un progres moral colectiv și social. Poate foarte lent, dar el este real, el există.
– Mi se pare fascinant că e relevant să ne întoarcem la Socrate, Platon și Aristotel după mai bine de 2000 de ani…
– De fapt, nu ar fi trebuit să-i părăsim niciodată, să știți.
(Râde)
Ei nu au fost doar părinții culturii europene, ei arată că există ceva important – virtuți și valori ale cunoașterii și ale moralei, care trebuie cultivate în noi pentru că sunt ceva absolut universal, în toate ființele umane.

Preluare: pressone.ro / Autor: Codruța Simina

În 1787, pictorul francez Jacques-Louis David transpune celebrul episod al morții filosofului grec Socrate, care și-a dedicat viața căutării adevărului
Loading...
loading...

1 COMENTARIU

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here