Răspundea doar în fața Marii Adunări Naționale!

3
2102

SUBORDONARE ● Constituțional, Ceaușescu avea dreptate la Târgoviște
Citind pentru o emisiune tv «Meditații necenzurate», excepționalul volum de amintiri al lui Silviu Curticeanu, fost șef al Cancelariei CC al PCR, aflu amănunte interesante despre activitatea Marii Adunări Naționale (MAN).
Ulterior, dialogul în direct cu autorul îmi lămurește, de exemplu, mersul proiectelor de legi. Astfel, proiectul de lege era înaintat Parlamentului de către Consiliul de Ministri, așa cum i se zicea Guvernului la vremea respectivă. De notat că orânduirea socialistă a păstrat denumirea de Consiliu de Ministri, sub care era cunoscut Executivul în perioada interbelică. Regimul postdecembrist, deși făcând mare caz de întoarcerea țării la anii democrației dintre cele două războaie, a evitat termenul de Consiliu de Ministri. Potrivit Constituției din 1965, proiectul intra în dezbaterea Comisiilor permanente ale MAN. Era posibil – și în realitate chiar s-a întâmplat, după cum dezvăluie Silviu Curticeanu – ca deputații să aducă amendamente. Proiectul ajungea apoi în dezbaterea Plenului MAN și votat.
– Bine, bine, replic eu imediat, surprins de similitudinile cu procesul din democrația de azi, dar până la urmă MAN adopta legea în unanimitate. Unde-i democrația?
– Avem azi un partid de guvernământ – își începe răspunsul Silviu Curticeanu. Ce face Guvernul când are un proiect de lege? Îl supune dezbaterii și aprobării în forurile de conducere ale partidului de guvernământ. Odată aprobat, proiectul de lege e votat de grupul parlamentar al partidului.
– Votează împotrivă vreun parlamentar al acestui partid?, mă întreabă Silviu Curticeanu. Retoric, desigur, deoarece știe deja răspunsul meu:
– Nici vorbă.
– Ei bine, așa se petreceau lucrurile și în regimul Ceaușescu. Proiectul de lege era supus dezbaterii și aprobării Comitetului Central al PCR, forul conducător, între Congrese, al PCR. O dată trecut prin CC, proiectul de lege nu putea fi decât obligatoriu pentru parlamentarii comuniști.
Taifasul televizat, venind după lectura cărții, îmi atrage atenția asupra unui subiect la care nici măcar nu m-am gândit în acești ultimi 20 de ani de iscodire a epocii Nicolae Ceaușescu: compararea celor două regimuri din perspectiva constituțională. România Socialistă a avut instituții precum Marea Adunare Națională, Consiliul de Stat, Consiliul Legislativ, Consiliul de Miniștri, Președinție. M-am aplecat însă, ca mai toți curioșii, de altfel, doar asupra Partidului Comunist și a Secretarului General. M-am mulțumit să zic: Nicolae Ceaușescu era Conducătorul absolut.

Silviu Curticeanu semnalează în dese rânduri că fostul Președinte mărturisea o preocupare ieșită din comun pentru respectarea Legii. E drept, Legea o făcea el. După ce o făcea însă, n-ar fi încălcat-o nici măcar cu o virgulă. Dar chiar și făcutul Legii nu se abătea o clipă de la procedurile temeinic prevăzute de Constituție.

Târgoviste, 25 decembrie 1989

Dimineață, oră aproximativă. Procesul Ceaușescu se blochează chiar de la început. După ce procurorul Dan Voinea, jucând în această mascaradă rolul Acuzării, a ținut un discurs de tip bolșevic, marcat de multe absurdități (Ceaușescu e acuzat de „organizarea de acte armate de natură să slăbească puterea de stat”), Judecătorul Gică Popa, întruchipând Președintele Completului de Judecată, preia legătura, cum ar spune azi o fătucă dintr-o transmisie în direct:
„Ai auzit, inculpat Ceaușescu Nicolae – și tribunalul îți cere să te ridici în picioare. Ai auzit care sunt învinuirile care ți se aduc?”.
Inculpatul, cunoscut sub numele de Nicolae Ceaușescu, și nu de Ceaușescu Nicolae, reacționează imediat:
„Nu răspund decât în fața Marii Adunări Naționale!”.
Acest prim răspuns din coșmarul care a fost și rămâne Procesul pentru mințile normale ne avertizează asupra tacticii asumate conștient de Nicolae Ceaușescu: aducerea Completului de judecată pe un teritoriu mlăștinos pentru membrii săi: cel al Dreptului Constituțional.
Din start declară că refuză să coopereze cu Tribunalul Militar extraordinar. Argumentele sale țin însă – și aici e paradoxul care a scăpat celor care au scris sau vorbit despre Proces – nu numai de tezele sale preferate – lovitura de stat, acțiune împotriva intereselor poporului, amestec al puterilor străine – dar și, dacă nu mai ales, de constituționalitate. Chiar dacă nu vor, membrii Completului de judecată se vor angaja într-o dispută cu Nicolae Ceaușescu în chestiunea cadrului legal al Procesului. O dispută care domină practic întreg momentul de la Târgoviște. Acuzarea ține să-i pună în cârcă diversiunea cu teroriștii:
„Acuzarea:
– Domnule președinte, să ne spună inculpatul care sunt mercenarii străini care trag în popor. Cine i-a adus și cine îi plătește pe acești mercenari?
Președintele:
– Răspunde, te rog, inculpat”.
Să lăsăm deoparte limbajul de Scînteia folosit de magistratul Dan Voinea. Să subliniem însă că întrebarea nu e pusă întâmplător.
Asa cum am mai arătat într-un eseu din volumul «De la o lovitură de stat la alta», diversiunea cu teroriștii din decembrie 1989 a vizat, printre altele, și crearea unei stări de spirit populare menite a fi favorabile executării lui Ceaușescu. Fostului președinte i se atribuie puterea fantasmagorică de a dirija din pușcăria de la Târgoviște comandourile teroriste. Nicolae Ceaușescu nu se lasă prins pe picior greșit: „E o altă provocare și nu răspund la nicio întrebare decât în fața Marii Adunări Naționale, a poporului”.
De fiecare dată de acum încolo, refuzul de a recunoaște Tribunalul se bazează pe două invocări:
1) A Marii Adunări Naționale.
2) A poporului, a clasei muncitoare.
„Acuzarea:
– În afară de cele invocate în legătură cu legalitatea acestui tribunal, ce vă împiedică să răspundeți la întrebările puse?”
Obligat să stea pe un scaun incomod, la o măsuță amărâtă, Nicolae Ceaușescu dă replica fără să clipească:
„- Răspund la orice întrebare în fața Marii Adunări Naționale și a reprezentanților clasei muncitoare”.
După momentul funambulesc cu teroriștii pe care Ceaușescu i-ar comanda din celula improvizată de la Târgoviște, completul trece la chestiuni privind situația social-politică și economică a țării.
De fiecare dată însă Nicolae Ceaușescu protestează, insistând pe răspunderea sa doar în fața Marii Adunări Naționale. Când binevoiește să răspundă, e fantastic de prudent (de unde o fi avut atâta luciditate ca să se poată păstra în limitele Constituției?!), identificându-i pe cei din față drept simpli cetățeni:
„- Vă spun ca simpli cetățeni, cu speranța că veți spune vreodată adevărul și nu veți lucra pentru nimicirea României”.
Președintele Completului se lansează într-un discurs ditirambic, prin nimic deosebit de intervenția unui pitifelnic tv de azi, despre înfometarea poporului român. De observat că ditamai procurorul aduce acuzații ce nu se ridică peste nivelul țaței Marghioala din suburbii:
„De ce, inculpat, ai luat măsura aceasta, ca să umilești poporul, să îl terfelești, să îl aduci în halul de umilință în care l-ai adus? De ce exportai produsele astea, pe care le munceau țăranii? Și veneau apoi țăranii de la Caracal, din toată țara, la București, să cumpere, pe ger, pe frig, pâine la București? Cei care produceau pâinea, cei la care dumneata te duceai și le dădeai indicații! De ce ai făcut asta? De ce ai înfometat acest popor?…”.
Au mai fost în Istorie și alte Tribunale Revoluționare. Dată fiind esența lor, nu țineau cont de legile regimului abia răsturnat. Țineau însă cont de calitatea intelectuală. Ceaușescu nu se lasă intimidat. Are argumente. Chiar dacă doar argumentele sale:
„- Nu vă răspund la întrebare! Dar vă spun ca simpli cetățeni, ca simpli cetățeni și voi arată și în Marea Adunare Națională. Pentru prima dată, cooperatorii au primit 200 kg de grâu pe persoană. Nu pe familie! Și mai aveau dreptul încă să mai primească! E o minciună și un fals! Vă spun ca să vă gândiți bine și o minciună în fals, și vă arăt acum câtă lipsă de patriotism și ce trădare s-a comis în țara aceasta!…”.
Invocarea Poporului, a clasei muncitoare nu surprinde. Nicolae Ceaușescu a fost un comunist convins. A dovedit asta chiar și la Târgoviște. Surprinde însă invocarea Marii Adunări Naționale. S-a făcut mare caz de acest „Nu răspund decât în fața Marii Adunări Naționale!”. După mascarada de proces de la Târgoviște, propaganda FSN-istă s-a străduit să-l prezinte drept o aberație. Lăsând să se înțeleagă, firește, că Tiranul invoca o instituție imaginară, dat fiind că MAN fusese spulberată de poporul răsculat.
Înclinația noastră naturală, a românilor, de a lua totul în neserios și a face subiect de bășcălie din orice a transformat răspunsul lui Ceaușescu într-un prilej de glumă. Și, totuși, față-n față cu un Complet de judecată ce se pretindea a întruchipa Legea, Nicolae Ceaușescu întruchipează Legea, iar Completul, Fărădelegea. Mi-a venit asta în cap citind întâia oară în viață Constituția RSR. Întâia oară în viață, da, pentru că – lucru mai mult decât semnificativ – deși jurnalist până în 1989, ba chiar un jurnalist sincer interesat de politic, n-am citit niciodată Constituția RSR. De ce? Știam și eu ceea ce știa o țară întreagă. Constituția era Nicolae Ceaușescu. Și, dacă mă gândeam să dibui ce urma să se petreacă mai acătării în România, mă apucam de citit, și nu oricum, ci cu creionul în mână, Cuvântările tovarășului Nicolae Ceaușescu. Remarc la o simplă frunzărire. Titlul trei: „Organele Supreme ale Puterii de Stat”.
Sub acest titlu sunt înscrise prerogativele Organelor Supreme ale Puterii de Stat. Pe primul loc nu e însă – cum ne-am aștepta – Președintele, ci Marea Adunarea Națională. Urmează Consiliul de Stat, alt organism colectiv. Președintele e al treilea, ultimul în enumerare. Prerogativele constituționale fac din Marea Adunare Națională (Parlament unicameral) „organul suprem al puterii de stat”, cum sună articolul 42 din Constituție. Președintele, în schimb, potrivit articolului 71, „reprezintă puterea de stat în relațiile interne și internaționale ale Republicii Socialiste România”. Ceaușescu, doar un președinte de protocol? Firește că da. Potrivit articolului 72: „Președintele Republicii Socialiste România este ales de Marea Adunare Națională pe durata legislaturii, în prima sesiune a acesteia, și rămâne în funcție până la alegerea președintelui în legislatura următoare”. Pe hârtie, în Constituție adică, RSR era republică parlamentară. Nicolae Ceaușescu era ales de Parlament și rămânea în funcție doar în perioada dintre alegerile parlamentare: cinci ani. Articolul 76 fixează și mai puternic ipostaza lui Ceaușescu de președinte dependent la modul absolut de Parlament: „Președintele Republicii Socialiste România este răspunzător față de Marea Adunare Națională pentru întreaga sa activitate. Președintele Republicii Socialiste România prezintă periodic Marii Adunări Naționale dări de seamă asupra exercitării atribuțiilor sale și asupra dezvoltării statului”.

Prerogativele Parlamentului (MAN)

Raporturile Președintelui cu Guvernul mărturisesc și ele o putere mai mult decât simbolică a lui Nicolae Ceaușescu. Parlamentul are următoarele prerogative, precizate prin Articolul 43:
„11. Alege și revocă pe Președintele Republicii Socialiste România;
12. Alege și revocă Consiliul de Stat;
13. Alege și revocă Consiliul de Miniștri;
14. Alege și revocă Tribunalul Suprem și procurorul general;
15. Exercită controlul general al aplicării Constituției. Numai Marea Adunare Națională hotărăște asupra constituționalității legilor.
16. Controlează activitatea Președintelui Republicii Socialiste România, a Consiliului de Stat”.

Prerogativele Presedintelui sunt surprinzator de limitate

Nicolae Ceausescu discursPotrivit articolului 75, el are, printre altele, următoarele atribuții:
„1. Prezidează Consiliul de Stat;
2. Prezidează ședințele Consiliului de Miniștri atunci când apare necesar;
3. Stabilește măsurile de importanță deosebită ce privesc interese supreme ale țării, care urmează a fi supuse de către Marea Adunare Națională spre consultare poporului, prin referendum;
4. Numește și revocă, la propunerea primului-ministru, pe viceprim-miniștrii, miniștrii și președinții altor organe centrale ale administrației de stat, care fac parte din Consiliul de Miniștri”.
S-ar putea obiecta că Nicolae Ceaușescu avea prerogative în materie de conducere a țării, prin calitatea sa de președinte al Consiliului de Stat.
Potrivit articolului 65 însă:
„Consiliul de Stat e ales de Marea Adunare Națională dintre membrii săi, pe durata legislaturii, în prima sesiune a acesteia. Consiliul de Stat funcționează până la alegerea noului Consiliu de Stat în legislatura următoare”.

Raporturile dintre Ceaușescu și Legislativ

În «Meditații necenzurate», Silviu Curticeanu se ocupă cu competență de raporturile lui Nicolae Ceaușescu cu Parlamentul: „În afara controlului constituționalității legilor, «Cartea cărților», de inspirație socialistă, recunoștea organului suprem al puterii de stat, în mod expres, un drept de control asupra activității Consiliului de Stat și a Președintelui Republicii, o dată cu obligația corelativă a acestora de a prezenta, periodic, în fața Marii Adunări Naționale, dări de seamă cu privire la modul de exercitare a atribuțiilor, la respectarea legilor în întreaga activitate de stat…”. Stăpânul necondiționat al României – Ceaușescu – putea nici să nu ia în seamă aceste prevederi constituționale. Și totuși – expresie a obsesiei sale de a respecta Legea până la ultima virgulă (experiența Dej îl învățase că totul trebuie făcut în limitele legii) – Ceaușescu se străduie să găsească portițe legale pentru a nu da seama în fața Marii Adunări Naționale. După cum scrie Silviu Curticeanu: „În privința Consiliului de Stat, ‘spiritul lui democratic’ a găsit, în cele din urmă, o soluție acceptabilă, numai bună să împace și capra, și varza; soluția, simplă și perfect legală în felul ei, a constat în prezentarea, la intervale mari de timp, a unor dări de seamă cu un conținut foarte general, ce excludea orice idee de subordonare, de către un vicepreședinte al Consiliului de Stat”. Interesantă rămâne soluția în cazul Dării de seamă în fața Parlamentului de către Președinte: „În privința dării de seamă a Președintelui Republicii, metoda delegării nefiind posibilă, a ales calea amânării momentului, așteptat de aleșii poporului, sine die; a avut însă, și în această privință, un argument ‘constituțional’, răspunzând atenționarilor mele cu precizarea că în lege nu se prevede un termen până la care Președintele trebuie să prezinte darea de seamă”.
Ceaușescu se credea – susțin adversarii săi post-mortem – ca întruchipând năzuințele poporului. Propaganda Oficială îl și alinta, de altfel, cu sintagma „cel mai iubit fiu al poporului român”. Și, cu toate acestea, la Târgoviște, în fața Completului de judecată, Nicolae Ceaușescu nu invocă Poporul. Invocă Marea Adunare Națională. Deși nu dă numărul articolului din Constituție (72), Ceaușescu îl spune aproape exact. Dictatorul, cum i se mai spune azi lui Ceaușescu, neagă Completul din punct de vedere constituțional. Cum reacționează Completul de judecată?
„Nicolae Ceaușescu:
– Voi răspunde în fața Marii Adunări Naționale și a reprezentanților clasei muncitoare la orice întrebare. Nu recunosc decât clasa muncitoare și Marea Adunare Națională. Să audă și să știe întreaga lume!
Președintele:
– Marea Adunare Națională de care vorbești dumneata a fost dizolvată, destituită.
Nicolae Ceaușescu:
– Nu o poate dizolva nimeni!
Președintele:
– Prin voința nestramutată a poporului, avem un alt organ al puterii. Este Consiliul Frontului Salvării Naționale, legal constituit și recunoscut pe plan național”.
Președintele Completului de judecată e Gica Popa, cel care, ulterior, din motive necunoscute, s-a sinucis. Prin afirmația sa, el bate câmpii cu grație. Consiliul Frontului Salvării Naționale era, într-adevăr, un organism constituit. Nu însă și „legal constituit”. Din cauza asta, nu putea înlocui Marea Adunare Națională, singura instituție care, potrivit Constituției, îl putea revoca pe Nicolae Ceaușescu.
Poziția asumată de Nicolae Ceaușescu la Târgoviște e tratată și azi în bășcălie, deoarece noi, cei care ședem acum în sală, și nu pe scenă, știm că Tribunalul Militar Extraordinar era un truc menit a da unei crime o spoială de legalitate. Indiferent de ce-ar fi spus Nicolae Ceaușescu, Tribunalul tot l-ar fi condamnat la moarte. În aceste condiții, strădania lui Nicolae Ceaușescu de a aduce discuția în hotarele Constituției pare absurdă. Să nu fi realizat fostul Conducător că totul era o mascaradă? Firește că și-a dat seama. Numai că el nu se adresa Completului de judecată, ci posterității. Din clipa în care și-a dat seama că totul e pierdut, a intrat în funcțiune, automat, ca și în cazul Mareșalului Antonescu, instinctul istoriei. El ține să arate Posteritățtii că fusese înlăturat în chip ilegal, printr-o lovitură de stat regizata de cei de peste graniță. Nicolae Ceaușescu se adresa, de fapt, nouă, celor de azi. Pe cei din Completul de Judecată nici nu-i vedea.

Preluare: jurnalul.ro / Autor: Ion Cristoiu

Loading...
loading...

3 COMENTARII

  1. Noua justiție română s-a născut la acel monstuos proces în care avocatul inculpatului îl acuza cu mânie democrată pe cel pe care era dator să-l apere.

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here