„România nu trebuie să fie modestă. România este o mare putere culturală”

3
2029

Există personalităţi de referinţă din ştiinţa şi cultura română ale căror idei au influenţă puternică în afara ţării, dar sunt ignorate sau subestimate în spaţiul autohton. Un caz tipic, în acest sens, îl reprezintă savantul Mihail Manoilescu.
Inginer, economist, sociolog, politolog şi istoric, profesor la Institutul politehnic din Bucureşti, catedra «Economie politică – Organizare şi Raţionalizare», Manoilescu este o personalitate de excepţie. A lăsat o operă impresionantă cu titluri din variate domenii, şi, din acest punct de vedere, l-am comparat cu N. Iorga (în «Mihail Manoilescu: o viziune monografică despre burghezia română», studiu introductiv la «M. Manoilescu, Rostul şi destinul burgheziei româneşti», Editura Albatros, 2002). Există mărturii ale Nataliei Manoilescu Dinu despre talentul său excepţional de pictor. După o evaluare a lui Valeriu Dinu, Manoilescu a publicat 128 de titluri, iar despre el s-au scris 88 de lucrări străine şi numai 21 de lucrări româneşti, Cf. Valeriu Dinu, Schiţă de portret, în Mihail Manoilescu creator de teorie economică, coordonator Vasile C. Nechita, Editura Cugetarea, Iaşi, 1993, p. 14.

În anul 1929, Manoilescu a publicat lucrarea «Théorie du protectionism et de l’échange international». Paris: Giard. Cartea a fost tradusă în limba portugheză în 1931, în limba germană în 1937, iar în limba română abia în anul 1986, în traducerea din limba germană de Valeriu Dinu, cu titlul «Forţele naţionale productive şi comerţul exterior». Teoria protecţionismului şi a schimbului internaţional. Această lucrare este ,,prima străpungere românească în gândirea economică universală”, după aprecierea lui Costin Murgescu («Mersul ideilor economice la români», vol. I, 1987, p. 413).
În anii treizeci şi patruzeci ai secolului trecut lucrările sale au fost publicate în Spania, Portugalia, Brazilia şi Chile.
Ideile sale despre economie au fost foarte populare şi au fost aplicate în America Latină, şi, prin urmare, lucrările sale au fost puncte de referinţă obligatorie în cercurile industriale braziliene în anii ’20 şi începutul anilor ’30, fapt remarcat apăsat de către Joseph Love, profesor de istorie la Universitatea Illinois, Urbana-Champaign, în «Theorizing Under development: Latin America and Romania, 1860-1950, 1990» şi «Crafting the Third World: Theorizing, Underdevelopement in Rumania and Brazil». Stanford, California: Stanford U. Press, 1996 (tradusă în limba română, «Făurirea lumii a treia: teorii şi teoreticieni ai subdezvoltării în România şi Brazilia», Editura Univers, 2002).
Este recunoscut rolul gândirii sale în stabilirea strategiilor de dezvoltare economică, în special în Brazilia, şi, în consecinţă, după cum afirmă B. Fausto: „e cujas idéias foram uma espécie de Bíblia para boa parte dos industriais brasileiros, (ideile lui au fost un fel de Biblie pentru cea mai mare parte a industriaşilor brazilieni)” (Fausto B, «Estado novo no contexto internacional», în: Pandolfi D (ed.) Repesando o Estado Novo. Rio de Janeiro: Ed. Fundação Getulio Vargas, 1999, p. 18). O apreciere similară nu întâlnim în exegeza românească, foarte reticentă, de altfel, faţă de accentuarea originalităţii şi contribuţiei româneşti la dezvoltarea ştiinţei.
Teoria lui Manoilescu despre decalajul de dezvoltare dintre societăţile industrializate şi agrare s-a constituit ca răspuns la teoriile evoluţioniste despre modernizare. Opera lui Manoilescu a fost importantă, în spaţiul iberic şi în Brazilia deoarece doctrina sa economică a oferit argumente industriaşilor din Brazilia de a recurge la protecţionism drept cale de dezvoltare a economiei în aceste zone. Se consideră că ideile sale au stat la baza constituirii organizaţiei Economic Commission for Latin America (ECLA). Doctrina lui Manoilescu a cunoscut reacţii critice din partea unor autori din America Latină, dar el a continuat să fie prezent în spaţiul iberic prin publicarea lucrărilor sale, de pildă, în Chile, «Productividad del trabajo y comercio exterior», Economía, VIII, 22-23, 1947.
În analiza economică, Manoilescu a plecat de la premisa decalajului de productivitate a muncii din societăţile agrare faţă de ţările industrializate, încât el susţine că productivitatea în industrie este superioară celei în agricultură, printr-un raport de patru la unul, deoarece valoarea capitalului pe lucrător în industrie este mult mai mare a decât celui în agricultură. În acest caz, ţările industriale, cu o productivitate naţională superioară câştigă în relaţiile comerciale internaţionale pe seama ţărilor agrare din cauza productivităţii muncii lor mai scăzute. De aceea, se impune dezvoltarea industrială a ţărilor agricole prin o politică de protecţie a propriilor materii prime faţă de comerţul internaţional. Peste decenii, această teză a savantului român va fi dezvoltată în scrierile teoreticienilor dependenţei şi ai subdezvoltării.
Manoilescu a demonstrat, în lucrările sale teoretice referitoare la schimbul internaţional, că ştiinţa economică clasică a fost falsă şi tendenţioasă, fiindcă preconiza diviziunea muncii şi a producţiei care împarte popoarele în industriale şi agricole. El arăta că ştiinţa de import este falsă şi tendenţioasă având ca substrat tendinţa de exploatare a popoarelor agricole. Philippe C. Schmitter, după ampla analiză a corporatismului din lucrările lui Manoilescu, desprinde concluzia că acesta, aşa cum este descris de savantul român, nu este sinonim cu conceptul de ,,fascism”. Manoilescu este considerat ,,cel mai original şi stimulativ teoretician corporatist”. Neoliberal în teoria şi politica economică, Manoilescu a creat o teorie unitară şi originală cu privire la protecţionism şi schimburile internaţionale, recunoscută rapid în mediile economice, politice şi intelectuale internaţionale. Amintim unele dintre ideile ce au avut un ecou puternic în rândul specialiştilor: lipsa de universalitate a teoriei costurilor absolute a lui Adam Smith şi David Ricardo, imposibilitatea realizării diviziunii şi schimburilor internaţionale, specializarea ţărilor agricole şi participarea lor la schimburile internaţionale, diviziunea internă şi internaţională pe criteriul beneficiului naţional, achiziţionarea directă, adică productivă şi nu indirectă – comercială, a bunurilor şi serviciilor necesare existenţei şi progresului lor, industrializarea tuturor ţărilor lumii derivată din superioritatea intrinsecă a industriei faţă de agricultură, încurajarea, susţinerea şi apărarea întreprinderilor şi ramurilor nou create printr-un protecţionism ştiinţific (cf. Vasile C. Nechita, Introducere, în «Mihail Manoilescu creator de teorie economică», 1993).
Manoilescu a urmărit elaborarea unui program industrial legitimat de o doctrină protecţionistă. Dintotdeauna el a văzut în stat instituţia fundamentală de edificare a industriei naţionale. Economistul român a sesizat dificultăţile întâmpinate de principala clasă socială capabilă să industrializeze – burghezia – de aceea căuta soluţii şi nu vedea decât implicarea statului în înfăptuirea actului de industrializare.

„Dar a dat Dumnezeu să existe un mare român…”

Jeronimo Moscardo, ambasadorul Braziliei la Bucureşti, declara, într-un inverviu acordat «Formula As», că economia modernă a Braziliei îşi datorează fundamentele lucrărilor de specialitate ale lui Mihail Manoilescu: „În privinţa economică, se credea că suntem condamnaţi să rămânem o ţară agrară, ca şi România la un moment dat. Dar a dat Dumnezeu să existe un mare român, fost ministru de Externe al ţării dumneavoastră şi un economist de talie mondială: Mihail Manoilescu. După traducerea, în 1932, a lucrării sale geniale, Noua teorie a protecţionismului şi schimbului internaţional, aceasta a fost până în ziua de azi inspiratoarea dezvoltării economice a Braziliei. […] Prin Manoilescu, responsabilii brazilieni şi-au clarificat originile inegalităţii, rolul proiectelor de dezvoltare industrială, raporturile dintre industrie şi agricultură, dintre exporturi (ieftine) şi importuri (scumpe) etc. Astăzi, Manoilescu este considerat unul dintre fondatorii Braziliei moderne”.
Mihail Manoilescu a susţinut protecţionismul ca modalitate de a dezvolta economia de tip industrial în societăţile agrare. După marea criză din 1929, în Brazilia cartea lui a reprezentat baza teoretică a justificării protecţionismului, în timp ce în România el avea de înfruntat ostilitate din partea autorităţilor, fiind în imposibilitate, chiar în cele câteva luni, în 1931, ca guvernator al Băncii Naţionale, să aplice propria viziune despre scoaterea ţării din criză.
Explic discordanţa dintre receptarea inconsistentă a operei lui Manoilescu în România şi adoptarea ideilor sale de mari economişti din America Latină sau acreditarea lor de către exegeţi occidentali prin diferenţa dintre cultura ideologică şi cultură pragmatică.
În cultura română, prioritate a avut criteriul ideologic de evaluare a ideilor, asociate necondiţionat cu acţiunile autorilor lor în spaţiul public. În România nu s-a putut aplica doctrina protecţionismului a lui Manoilescu fiindcă ea nu a fost acceptată în contextul geopolitic de fiinţare a statului român, căruia, după 1944, i s-a impus, din afară, un alt model de dezvoltare. În Brazilia şi în alte ţări din America Latină elitele politice şi intelectuale au dovedit pragmatism în gândire şi acţiune, încât au avut libertatea de a adopta teoria lui Manoilescu ca fundament al strategiilor de dezvoltare economică.
Ar fi multe de învăţat din destinul savantului român. Îndemnul ambasadorului Braziliei la Bucureşti, Jeronimo Moscardo este îndreptăţit: „România nu trebuie să fie modestă. România este o mare putere culturală”. Rămâne ca elitele româneşti să accepte această realitate.

Preluare: adevarul.ro / Autor: Constantin Schifirneţ

Ucis de comunisti, hulit de SUA si Institutul Wiesel, dar validat de istorie: MIHAIL MANOILESCU, fondatorul Braziliei moderne

Pe 15 aprilie 2016, BNR a lansat trei monede, din aur, argint și cupru, celebrând trei personalități ale perioadei interbelice. Una dintre acestea este Mihail Manoilescu. Emisiunea numismatică a fost criticată de Institutul Național pentru Studierea Holocaustului din România «Elie Wiesel» și Muzeul Memorial al Holocaustului din Washington. BNR nu a avut însă nicio reacție până când Ambasada SUA nu s-a declarat „dezamăgită” de comemorarea unui „nazist”.
Abia atunci, BNR a anunțat că reanalizează colecția și că pe viitor, pentru a evita „situațiile regretabile”, va colabora cu instituții reprezentative. A fost însă un răspuns diplomatic fără consecințe, pentru că pe 16 mai colecția se afla încă la vânzare, în toate sucursalele BNR. Se pare că și guvernatorul Mugur Isărescu a început să fie nervos și să le dea peste mână celor care se bagă unde nu le fierbe oala.
Să ne înțelegem: Mihail Manoilescu apare pe emisiunea numismatică nu pentru că l-a susținut pe Carol al II-lea, sau pentru că a fost legionar, ci pentru că a fost guvernator al Băncii Naționale în perioada interbelică. Replica de bun simț, la criticile lipsite de bun simț ale Ambasadei SUA sau ale Institutului Elie Wiesel, ar putea fi ca în bancul cu Radio Erevan, unde un ascultător a întrebat dacă e adevărat că Piotr Ilici Ceaikovski a fost homosexual. Radio Erevan a răspuns: „Da, e adevărat. Dar noi nu pentru asta îl prețuim”.
Cât privește valoarea universală a acestui mare economist, despre care noi nu știm aproape nimic, sunt de reținut următoarele…
Un mare diplomat brazilian, José Jeronimo Moscardo de Souza, fost ambasador al acestei ţări în România, a făcut, în 2003, cu ocazia primirii titlului de Doctor Honoris Causa, din partea Academiei Române, o declaraţie cel puţin descumpănitoare: „Vreau să mulţumesc României şi în special domnului Eminescu, datorită căruia Brazilia a avut cea mai mare dezvoltare economică din lume”.
Același José Jeronimo Moscardo de Souza, ceva mai târziu, în același an, a acordat în «Formula AS» un interviu lămuritor pentru această declarație bizară. Eminescu „ajunsese” în Brazilia prin intermediul unei lucrări de mare importanță mondială a economistului român Mihail Manoilescu, discipol al marelui poet și gânditor. Teoria despre stat a lui Eminescu (Teoria Statului Organic) fusese încorporată în lucrarea lui Manoilescu, «Théorie du protectionism et de l’échange international», care, tradusă în portugheză în 1932, a ajuns în Brazilia, unde a devenit curs universitar, iar din 1970 program economic pentru întreaga țară.
Iată ce spunea Moscardo de Souza în interviul amintit, referitor la Manoilescu: „În privinţa economică, se credea că suntem condamnaţi să rămânem o ţară agrară, ca şi România la un moment dat. Dar a dat Dumnezeu să existe un mare român, fost ministru de Externe al ţării dumneavoastră şi un economist de talie mondială: Mihail Manoilescu. După traducerea, în 1932, a lucrării sale geniale, «Teoria protecţionismului şi schimbului internaţional», aceasta a fost, până în ziua de azi, inspiratoarea dezvoltării economice a Braziliei. […] Prin Manoilescu, responsabilii brazilieni şi-au clarificat originile inegalităţii, rolul proiectelor de dezvoltare industrială, raporturile dintre industrie şi agricultură, dintre exporturi şi importuri etc. Astăzi, Manoilescu este considerat unul dintre fondatorii Braziliei moderne”…
După imixtiunile fără jenă ale Muzeului Memorial al Holocaustului din Washington, ale Institutului Elie Wiesel și, mai ales, ale Ambasadei SUA la București, într-o problemă internă a statului român și a Băncii Naționale a României (Colecția numismatică «Guvernatori ai Băncii Naționale»), putem aprecia cam care este gradul de subordonare a României în fața Statelor Unite, a Uniunii Europene și a Institutului Wiesel, ca de altfel în fața tuturor celor care vor să ne subordoneze.
Comunicatul Ambasadei SUA este foarte dur la adresa BNR, tonul admonestării fiind ca de la dirigintele de clasă la școlar: „Ambasada SUA își exprimă dezamăgirea cu privire la decizia Băncii Naționale a României de a-l onora pe Mihail Manoilescu, fostul guvernator al Băncii Naționale din perioada interbelică, prin lansarea unei monede omagiale. Manoilescu a promovat și a contribuit activ la ideologia fascistă și sentimentul antisemit în România, care în final au condus la cea mai întunecată perioadă a acestei țări”.
Ambasadorul Hans Klemm nu știe, probabil (iar în cazul ăsta ar fi trebuit să se abțină) că „cea mai întunecată perioadă a acestei țări” a fost perioada stalinistă, la care Mihail Manoilescu nu a contribuit decât în postura de victimă. Au contribuit în schimb SUA, prin abandonarea României în ghearele lui Iosif Visarionovici Stalin.
„În timp ce Ambasada SUA recunoaște dreptul României de a sărbători tradițiile instituțiilor sale, aceste celebrări nu trebuie să includă imagini ale unor persoane care au fost condamnate de către istorie și care, prin faptul că sunt onorate, sunt validate – mai scrie în comunicat. Această practică contravine fundamentului instituțional democratic al României, promovării statului de drept și protecției drepturilor fundamentale ale omului”, se mai arată în comunicat. Adică: noi recunoaștem „dreptul României de a sărbători tradițiile instituțiilor sale”, dar numai alea pe care le vrem noi, altfel „practica contravine fundamentului instituțional democratic al României, promovării statului de drept și protecției drepturilor fundamentale ale omului”!
Nu, domnule ambasador, Mihail Manoilescu n-a fost condamnat de Istorie, ci de Tribunalul Poporului, care nu cred că reprezintă Istoria. Decât, poate, pentru dumneavoastră. Judecarea și moartea sa se înscriu în cea mai rușinoasă antologie a injustiției umane. După ce a fost întemnițat fără proces și deținut în închisorile de la Jilava, Ocnele Mari şi Sighet, Mihail Manoilescu a murit în ultima, la sfârşitul lui 1950, fiind înhumat la groapa comună de la Sighet. Nu a fost iertat însă nici după moarte: a fost judecat și condamnat, la 12 aprilie 1952, la …15 ani de închisoare, precum şi la confiscarea averii. Familia a fost anunţată de moartea lui Manoilescu mult mai târziu…
Acesta a fost, în linii mari, Mihail Manoilescu, cel pentru care Ambasada SUA și Institutul Wiesel trag de urechi Banca Națională, pentru că a îndrăznit să editeze o medalie cu chipul său.

Preluare: certitudinea.ro / Autor: Miron Monega

Un scurt rezumat al Gândirii Economice a lui Mihail Manoilescu

Obiectul de studiu al ştiinţei economice, considera Manoilescu în spiritul doctrinei protecţioniste clasice, îl forma economia naţională, care era privită atât ca o sumă a forţelor de producţie, cât şi ca un conglomerat de agenţi economici individuali.
Dintre forţele naţionale de producţie, locul principal îi revenea muncii, în raport cu care capitalul şi celelalte forţe de producţie aveau o importanţă secundară.
Ştiinţa economică era chemată să cerceteze atât fenomene şi procese de regularitate şi repetiţie, care determinau ori influenţau activitatea economică pe termen lung şi în proporţii de masă, cât şi fenomene şi fapte individuale, izolate.
Faptele de repetiţie se pretau la abstractizări şi generalizări, în timp ce faptele individuale erau explicate prin metode empirice.
Gânditorii economici români aveau datoria să studieze trăsăturile şi direcţiile de dezvoltare ale economiei româneşti, evitând, pe cât posibil, să împrumute teorii şi modele din gândirea economică universală, care nu-şi găseau aplicare.
În ce-l privea, Manoilescu considera că datoria sa ca om de ştiinţă era ca, pornind de la datele realităţii, să formuleze reflecţii teoretice şi recomandări practice privind accelerarea dezvoltării economice a ţării noastre.
Propunându-şi să elaboreze o teorie generală a protecţionismului, care să depăşească neajunsurile semnalate, Manoilescu a utilizat un instrumentar metodologic şi conceptual propriu.
Premisele metodologice ale demersului său ştiinţific sunt următoarele:
• problematica era abordată din perspectiva strict economică, fără luarea în considerare a factorilor sociali, psihologici, politici şi filosofici;
• comerţul intern (desfăşurat înăuntrul statului naţional, privit ca o entitate economică) era rupt de comerţul internaţional, desfăşurat între entităţi economice diferite;
• preţurile mondiale erau considerate, în mod convenţional, drept mărimi fixe, corespunzând unei situaţii de echilibru permanent între volumul cererii şi cel al ofertei. Principalele concepte introduse sau, după caz, redefinite de Manoilescu sunt: beneficiul naţional, producţia netă şi productivitatea muncii.
Pe baza datelor statistice internaţionale privind evoluţia productivităţii muncii, Mihail Manoilescu a desprins următoarele constatări şi concluzii:
– în interiorul fiecărei ţări se manifestau diferenţe apreciabile ale productivităţii muncii, atât între întreprinderi, cât şi între ramurile economice. Decalajele cele mai mari se înregistrau între productivitatea muncii din industrie şi cea din agricultură. Raportul dintre productivitatea muncii din industrie şi cea din agricultură reprezenta o mărime relativ constantă, denumită ulterior „constanta Manoilescu”;
– în ţările agricole sau, în general, mai puţin dezvoltate economic, majoritatea populaţiei lucra cu o productivitate a muncii scăzută, în timp ce în ţările industrializate, majoritatea populaţiei lucra cu o productivitate a muncii ridicată;
– în comerţul internaţional, produsul muncii unui lucrător industrial se schimba cu produsul muncii mai multor lucrători agricoli. În general, pentru a realiza valori de schimb echivalente, ţările agricole erau nevoite să utilizeze un volum de muncă considerabil mai mare comparativ cu ţările industriale. Această concluzie a fost acceptată de economiştii radicali R. Prebisch, C. Furtado şi alţii, şi contestată de economiştii de orientare liberală şi keynesiană P. A. Samuelson (care o califica drept „ilogică”), M. Blaug şi alţii.
Pe baza constatărilor şi a concluziilor arătate, Manoilescu a susţinut că ţările industrializate, dispunând de o productivitate mai mare a muncii naţionale, exploatau în comerţul internaţional ţările agricole, dispunând de o productivitate mai redusă a muncii naţionale.
Pentru ţările agricole, participarea la comerţul internaţional, departe de a prezenta avantaje, determina pierderi de venit naţional. Teza lui Manoilescu se înscria în cadrul teoriilor centrate, pe relaţiile economiei inegale, de exploatare, dintre capital şi muncă la nivel atât micro- cât şi macro- şi mondo-economic.
Chiar dacă ea fusese formulată anterior de diverşi alţi autori din gândirea economică universală, între care F. List şi K. Marx, economistul român are meritul de a fi adus noi argumente în susţinerea acestei teze.
Pentru remedierea acestei situaţii, ţările agricole şi, în general, mai puţin dezvoltate, aveau atât datoria, cât şi posibilitatea să îşi dezvolte forţele naţionale de producţie, în principal, pe calea industrializării.
Procurarea bunurilor economice, afirma Manoilescu, de către ţara agricolă era posibilă pe două căi:
• calea indirectă (sau comercială), care consta în importul unor produse cu o productivitate a muncii inferioară mediei naţionale;
• calea directă (sau industrială), care consta în producerea în interiorul ţării a unor mărfuri cu o productivitate a muncii superioară mediei naţionale. Pentru a determina dacă o marfă trebuia importată sau produsă în ţară, era necesar să se compare productivitatea muncii aferente respectivei mărfi cu productivitatea medie naţională.
Teoria protecţionistă a lui Manoilescu era menită să reprezinte o componentă esenţială a doctrinei economice corporatiste şi prin aceasta, suportul teoretic al politicii economice a statelor corporatiste. Cu toate acestea, din diferite motive, teoria sa nu a fost aplicată în niciunul din statele corporatiste europene.
În România, ideile economice ale lui Manoilescu au fost respinse de principalele curente de gândire, ca şi de forţele politice din timpul vieţii sale, nefiind puse în aplicare. După Al Doilea Război Mondial, desprinsă din contextul social-politic corporatist, teoria protecţionistă formulată de Manoilescu avea să exercite o influenţă durabilă asupra gândirii economice de orientare radicală.
Economistul român este considerat în numeroase lucrări de specialitate, apărute în întreaga lume, drept cel mai însemnat precursor al curentului economic radical latino-american.

Loading...
loading...

3 COMENTARII

  1. Iubesc subiectul. Am mai scris, dar ,,ecoul” a fost modest. Cum sa nu fii mandru cand de numele lui MIHAI EMINESCU (1850-1889), poet de geniu, prozator, eseist, gazetar, economist si cronicar se leaga PRIMUL DICTIONAR DE ECONOMIE DIN TARA. Ca publicist, M.E. a fost convins de necesitatea cunoasterii realitatilor concrete ale economiei romanesti, ale vietii economice in general si a analizat si interpretat numeroase probleme economice, comerciale, financiare, monetare, etc. Acestea s-au concretizat intr-o serie de articole si manuscrise esentiale pentru studiul ec. si gandirii economice romanesti. In perioada anilor1970, ambasadorul Braziliei la Bucuresti, a spus intr-un discurs: ,,VREAU SA MULTUMESC ROMANIEI si in SPECIAL DOMNULUI EMINESCU, DATORITA CARUIA BRAZILIA A AVUT CEA MAI MARE DEZVOLTARE ECONOMICA DIN LUME”. Ambasadorul si-a justificat afirmatia subliniind faptul ca economistii brazilieni au cunoscut opera lui lui MIHAI MANOILESCU, care valorificase pragmatismul economic al lui Eminescu (G.B.).

  2. CE-I DE FACUT FRATI ROMANI, ORIUNDE VA AFLAT? CA ESTE VORBA DE VIITRORUL TARII SI AL URMASILOR;URMASILOR NOSTRI?
    ORE IN ISTORIA PREZENTA VA EXISTA CINEVA SA NE SALVEZE?
    Un prieten spunea ca neaparat trebuie sa invatam sa vorbim limba chineza. Si Vaticanul ne anunta ca trebuie sa ne pregatim sa convietuim cu extraterestrii care cica s-ar afla deja printre noi !
    Necesitatea invatarii limbii chineze vine de la faptul ca acestia vrem nu vrem ,de venit tot vin peste noi. Sunt deja printre noi precum extraterestrii?. Principalul este cum vin acum cand urmeaza mari schimbari in lume si va urma o mare reanpartire a acesteia? Vin ca prieteni? Ori ca ocupanti? Depinde mult si de noi.
    Adevarul esste ca si in prezent suntem inconjurati de dusmani,exact ca in 1968 si avem mare nevoie de un prieten stabil si puternic.
    Voi ce parere aveti?
    Cu stima.Marian Antonescu.

    Vizita premierului Chinez în România şi declaraţia acestuia vizavi de tradiţionalele relaţii româno-chineze au dat ocazia preşedintelui României chiar dacă nu a văzut cu ochi buni “reuşita” lui Ponta, să facă o remarcă pe care trebuia să o facă cel care iniţiase vizita, dar nu a avut antigel în instalaţie. Băsescu aşa mai din uşa garajului, a spus: “Noi nu o să uităm niciodată poziţia Guvernului chinez, în 1968 şi nici faptul că întotdeauna China a fost un sprijin pentru România şi în Consiliul de Securitate al ONU şi în orice organizaţie internaţională”.
    Fără îndoială că momentul 1968 nu trebuie uitat.
    20 August 1968, cu trei zile înainte de marea Sărbătoarea Naţională a României, Uniunea Sovietică împreună cu armatele altor 4 ţări, Bulgaria, Ungaria RDG şi Polonia invadează Cehoslovacia pentru a opri deraierea de la linia trasată de Moscova, a conducerii lui Dubcek .
    Cehoslovacia tindea să devină o altă roată rebelă a sistemului comunist, după Iugoslavia lui Tito, Albania care trecuse făţiş de partea Chinei încă din 1961 şi România care făcea notă aparte în tratat încă de pe vremea lui Dej. Cum albanezii erau prea mici ca să conteze şi să necesite o intervenţie, sârbii prea puternici şi prea aproape de occident iar România avea deja prea mulţi prieteni şi sprijin, s-a luat decizia intervenţiei în Cehoslovacia atât pentru a nu se prolifera atitudinea anti-Moscova cât şi pentru a testa reacţia occidentului şi a vedea pe cine poate conta Moskova în cadrul tratatului. A părut puţin surprinzător sprijinul Ungariei care şi ea fusese corecţionată în 1956 în bătălia dintre Nagy Imre şi Ianos Kadar, sau poate tocmai datorită acelei intervenţii a simţit nevoia să se răzbune şi să facă să simtă şi alţii ce a simţit ea. Pe români Ungaria s-a răzbunat în 1989, Laslo Tokeş ştie cum. Dar asta e altceva. Cert este că România lui Ceauşescu a luat atitudine fermă împotriva intervenţiei, nu numai că nu a participat dar chiar a condamnat, aş spune cel mai vehement, această intervenţie aşa cum o “ţară frăţească şi prietenă” nu ar fi trebuit să îşi permită. Multă lume a spus atunci că Ceauşescu şi-a semnat condamnarea la moarte şi că România va simţi talpă rusească cât de curând. Moskova aştepta de mult motivul şi ocazia să ne bage în formaţie, mai ales că atitudinea de frondă a României nu se manifesta doar câteva zile.
    Să recapitulăm:
    1. Încă din 1963 Gheorghiu-Dej a refuzat sa mai accepte organizarea pe teritoriul românesc a manevrelor militare cu trupe ale statelor din Tratat. România era singurul stat membru care participa doar cu cadre la aplicaţii şi organiza pe teritoriul ei doar aplicaţii pe hartă;
    2. Din aceeasi perioadă, durata serviciului militar se redusese de la 2 ani la 1 an şi 3 luni;
    3. La inceputul anului 1967 România a stabilit relaţii diplomatice cu Republica Federală a Germaniei;
    4. România a fost singura ţară din blocul sovietic care nu a rupt relatiile diplomatice cu Israel în timpul războiului din iunie 1967 aşa cum a fost singurul STAT din cele satelit sau ocupate de nazişti care nu a trimis evrei în lagărele de exterminare ba mai mult, a ajutat 400000 de evrei să ajungă în Israel. A spus-o Simon Perez în 2012: “Nu vom uita niciodată că, în cele mai negre perioade ale istoriei, vremuri ale nazismului, România a ajutat la salvarea a 400.000 de evrei, care au venit în Israel şi au ajutat la construirea acestui stat, dar şi-au păstrat şi identitatea şi cultura şi dragostea pentru România”
    România a fost primul stat din Europa de Est care a convins o putere occidentală să-i vândă tehnologie nucleară;
    5. România a refuzat accesul sovieticilor la planurile elicopterului de luptă achizitionat din Franţa (ba, se spune că a încercat să fure de la sovietici planurile tancului T 72, pentru a le vinde americanilor!);
    6. Delegaţii ale Partidului Comunist Român s-au retras sau nu au participat la o serie de conferinţe internaţionale, sau au adoptat poziţii separate faţă de poziţia Moskovei în probleme majore;
    7. România nu a fost prezentă la nici una dintre conferinţele Pactului la care s-a hotarat soarta Cehoslovaciei;
    8. Ceauşescu nu s-a angajat niciodată să dea voie armatelor prietene să intervină în alte state vecine României trecând peste teritoriul României, justificarea lui fiind că numai Marea Adunare Natională poate decide intrarea unor trupe străine în ţară. Nu era prost românul;
    9. CEAUŞESCU, CA ŞI CAROL I ÎN RĂZBOIUL DE INDEPENDENŢĂ, NU A ACCEPTAT NICIODATĂ CA TRUPELE ROMÂNE SĂ FIE SUB COMANDA ALTOR OFIŢERI DECÂT OFIŢERI ROMÂNI. El spunea că pe teatrul de actiuni militare din Romania FAU trebuie să execute ordinele conducerii naţionale;
    10. Ceausescu a refuzat să voteze numirea lui Brejnev în funcţia de comandant suprem al Pactului în timp de razboi;
    Acestea sunt numai o parte din aş spune numai poziţiile oficiale ale lui Ceauşescu faţă de conducerea de la Moskova. Cei care au lucrat în aparatul de partid sau cei cu funcţii în armată şi tratat ştiu şi alte lucruri mult mai dure şi mai picante despre certurile lui Ceauşescu cu conducerea rusă.
    Cu asemenea luări de poziţie este de mirare că Ruşii nu au sărit pe Ceauşescu prima oară şi au intrat în Cehoslovacia. Numai că am arătat mai sus de ce. Din surse ale unor servicii secrete şi declaraţiile unora care încă mai sunt în viaţă România era în stand- by. Şi atunci ce l-a apucat pe Ceauşescu să se pună de-a curmezişul? Nu ştia că urmează şi că acţiunea sa era de natură să enerveze şi mai mult pe ruşi? Să nu fi fost informată securitatea sau să nu îl fi informat pe el cu privire la planul ruşilor şi faptul că urmează a avea soarta lui Dubcek?
    În septembrie 1968, serviciile secrete britanice şi olandeze reuşiseră să afle detalii ale planului de invadare a României. Potrivit acestui plan, trupele sovietice, ungare şi poloneze urmau să invadeze România pe 22 noiembrie, ora 4.00 dimineaţa. Ministrul de externe britanic, Michael Steward, a transmis la Bucureşti în ziua de 21 noiembrie un telex cu următorul conţinut: “Am analizat informaţiile de ultimă oră şi am ajuns la concluzia că ruşii pregătesc în cel mai scurt timp o acţiune militară împotriva României”. Totalul efectivelor trupelor de invazie urma să se ridice la 150.000 de militari.
    Ei bine Ceauşescu ştia, ştia chiar dinainte de invazia în Cehoslovacia ce i se pregătea şi tocmai de aceea a luat o atitudine atât de vehementă, pentru a atrage atenţia occidentului asupra lui şi a căpăta simpatia şi sprijinul lor, pentru a crea în lumea “civilizată” un val de simpatie faţă de România care să o pună la adăpost faţă de o eventuală intervenţie care era planificată şi în România. Să fim serioşi, nu dragostea faţă de Cehoslovaci a determinat atitudinea lui Ceauşescu ci grija faţă de propria soartă, de soarta României, pentru că era totuşi un patriot. Aici Ceauşescu a jucat magistral, băgându-se singur cu capul în gura ursului, dar sub privirile întregii lumi, provocându-l pe urs care ştia că dacă va curge o picătură de sânge din gâtul lui Ceauşescu, sau i se clinteşte un fir de păr, va fi vânat de tot occidentul. Magistral jucat de Ceauşescu.
    Pe lângă asta au apărut şi speculaţii, zvonuri vizavi de o armă secretă pe care ne-ar fi lăsat-o Coandă şi care ar fi fost pe bază de laser care ar fid at peste cap sau ars nişte tancuri ruseşti care “arau paşnic” la graniţa de Est a României în 1968. Nu ştiu dacă a fost doar un basm, o intoxicare şi pe cine viza intoxicarea, cert este că nici atunci şi nici în 89 tancurile ruseşti venite în plimbare la graniţă nu au îndrăznit să treacă.Eu am auzit despre asta de la un coleg tot ofiţer de la graniţa de Est, care spunea că în 89 s-a încercat trecerea graniţei şi “s-a întâmplat ceva”, dar nu ştiu cât e de adevărat.
    Dar mai este un adevăr care trebuie spus vizavi de curajul nebunesc al lui Ceauşescu. Acesta se referă la excelentele relaţii pe care românii le aveau cu fraţii sârbi, care aveau cu adevărat o armată redutabilă sub toate aspectele şi care promiseseră sprijin la orice oră împotriva ruşilor. Păcat că aceste relaţii excelente au fost stricate de oficialităţile române de după 89.
    Şi mai este un alt aspect, mult mai important care nu trebuie uitat. Deşi toată lumea occidentală a blamat intervenţia din Cehoslovacia şi se uita urât la ruşi, chiar şi americanii, nimeni nu a făcut practic nimic aşa cum nu a făcut nimeni nici când nemţii invadaseră Polonia în 1939, în ciuda promisiunilor. Ruşilor în 1968 nu le era frică de occident, nici de americani, se poate spune că abia aştepta să îşi testeze şi ea armele nucleare pe care americanii le testaseră în Japonia cu 20 de ani mai înainte. Nu de grija sprijinului occidental mureau ruşii pentru că tocmai asta voiau, să îşi măsoare puţin forţele pe teritoriul altor state. În plus, cu americanii se bătuseră destul prin ţările africane, prin Vietman, prin Coreea şi îi cam bătuseră aşa că nu erau ei speriaţi de marea armată americană. Este adevărat că tot occidentul a luat atitudine la nivel declarativ vizavi de intervenţia din Cehoslovacia, este adevărat că se lucra pe toate planurile oficiale şi neoficiale diplomatice sau la nivel de servicii secrete pentru dezamorsarea situaţiei, dar nimeni nu îndrăznea mai mult, lumea era prea aproape, doar 25 de ani trecuseră de la ultimul război mondial, nici o ţară nu era complet pregătită pentru încă unul. Este adevărat şi faptul că România primise “asigurări”că dacă va fi invadată occidentul va lua atitudine dar ce mai puteau face ei atâta vreme cât în 48 de ore România putea fi invadată şi ocupată din 3 părţi? Nimic. Azi, datorită grijii de partid şi de stat, chinul s-a scurtat, România poate fi ocupată dintr-o singură parte, în doar 4 ore.
    Revenind la anul 1968, alte declaraţii şi ameninţări le-au oprit ruşilor planurile şi ele veneau din est, nu din Occident.
    După intervenţia din Cehoslovacia, vicepremierul chinez Chen Yi spunea : “Am fost foarte bucuros să aud că aţi luat măsuri de apărare a independenţei şi suveranităţii naţionale. Sunt convins că dacă veţi fi hotărâţi veţi învinge în cauza dumneavoastră. Noi vă sprijinim”. Iar pe 23 august 1968, Zhou Enlai, Premierul Consiliului de Stat al Republicii Populare Chineze în mesajul său cu ocazia Zile Naţionale a României transmitea: “România poate conta în apărarea independenţei sale pe sprijinul poporului chinez!”.
    Aceste cuvinte venite din partea unora care nici atunci şi nici acuma nu se joacă cu cuvintele, au avut darul de a convinge marele urs că China era dispusă să intre în război pentru a ne apăra, chiar dacă să admitem că şi din cu totul alte interese decât dragostea frăţească. Ruşii îşi puteau permite să se joace cu oricine, dar nu cu chinezii. Cea mai nevinovată pedeapsa a chinezilor ar fi să trimită câteva zeci de milioane de chinezi să ceară azil politic în Rusia sau să trimită câteva milioane de chineză să lupte cu armata rusească cu mâinile goale şi după 5 minute să se predea, să devină prizoneiri de război. Asta aşa ca anecdotă. Oricum , ruşii ştiau că dacă americanii mai joacă la cacealma, chinezii nu le au cu pokerul dar îşi pot permite să joace ruleta rusească. Aşa că e mult mai credibil că nu simpatia occidentului l-a salvat pe Ceauşescu ci asigurările venite din orezării.
    Mai târziu o delegaţie românească i-ar fi transmis lui Ceauşescu din partea lui Zhou Enlai următoarele:”Atâta timp cât va exista China, va exista şi România”. Acuma cât de mult adevăr este în aceste declaraţii şi cât anume o fi rămas din el, cine poate şti? Cuvintele premierului chinez din toamna aceasta ar fi de natură să ne liniştească pentru că şi el amintea de tradiţionalele legături româno-chineze: “Li Keqiang a spus că există două proverbe, unul românesc, “Apa trece, pietrele rămân”, şi unul chinezesc, “Prietenia e înrădăcinată şi va înflori”, care reflectă relaţiile dintre cele două ţări.”
    Dar mai amintea domnia sa şi că : “China vede România ca un pilon important pentru cooperarea cu Europa de est şi UE”, a spus premierul chinez.”
    Păi sunt tare curios ce vede China mai mare sau mai de aproape, prietenia româno-chineză, sau pilonul pentru cooperarea cu Europa?
    În plus, prietenia lui Ceauşescu cu chinezii nu l-a salvat de la asasinat atunci când ruşii şi americanii alături de unele ţări “vecine şi pretine” au pus umărul la înlăturarea celui care începuse să dea cu flit de data asta nu numai ruşilor ci şi vestului de care nu se mai temea economic şi financiar. Aici Ceauşescu nu a mai avut clarviziune, şi-a făcut prea mulţi duşmani pe lângă el şi nu a putut fi ajutat de prietenii care erau prea departe. În plus a mai fost şi trădat de chiar români, aşa cum a fost trădat şi Antonescu . Ne place sau nu acesta este adevărul iar cei care vor veni trebuie să ştie, pentru că am înghiţit destul istorie falsificată. Deja o parte din cei care au pus umărul la trădarea intereselor româneşti după 89 sunt la putere şi fac totul pentru a scăpa de pedepse, de judecată, de responsabilitate, suntem ameţiţi cu privire la acţiunile şi intenţiile lor, se schimbă legi în favoarea infractorilor a hoţilor, a şarlatanilor cu funcţii publice se schimbă valorile se schimbă Constituţia, listele de alegători, legile referendumului în aşa fel încât un număr din ce în ce mai mic de oameni să decidă soarta celor mulţi care nu vor mai avea nici un cuvânt, până la urmă li se va lua şi dreptul de vot pentru că nu au votat cum a trebuit. Deja unii au fost interogaţi de procurorii-preoţi pentru că au ieşit la vot. Deja cei care îşi apără dreptul la viaţă sunt bătuţi şi băgaţi în dube pentru că lovesc în interesele financiare şi şpăgile demnitarilor. Deja chiar parlamentarii au început să voteze legi pe sub mână, să se înşele între ei şi ei toţi să înşele cetăţenii, votând şi promovând legi prin care se exonerează de toate culpele, se declară intangibili, îşi bat joc de legi şi de Constituţie. Şi asta este istorie şi asta trebuie să ştie cei ce vor veni . Cine le-o va spune dacă cei care vorbesc sunt legaţi?
    http://www.historia.ro/…/a…/10-lucruri-stiut-pactul-varsovia
    http://m.jurnalul.ro/…/arhivele-britanice-ceausescu-incurca…
    http://forum.computergames.ro/…/53320-de-ce-tancurile-sovie…

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here