Monologul lui Luca Arbore din drama «Mira», de Mihai Eminescu

0
570

Când timpii-s sclavi și lacomi, când lumea-i grea de vină,
Când capul n-are minte și ochii n-au lumină,
Când în poporul timid, pătruns de-o noapte tristă
Nimic nu mai lucește, nimic nu mai există,
Când nu mai e virtute, când nu mai e putere,
Virtutea cea săracă vezi cum pe uliți piere,
Când țara, bântuită de bici și nehodină,
Plânge după dreptate și după legi suspină,
Atunci, singura moaște, catarg pe-al mării val,
E palida ruină din vârful unui deal.

Cu noaptea și cu somnul și visul zboară, trece
Și nu rămâne-n creier nici amintirea rece
Pe când ruina pală-i un vis încremenit,
E-un vas tăiat în piatră, e-un veac înmărmurit
Ce secol mai durează și ce ne aduce aminte
De oameni mai puternici, de vremi mai mari, mai sfinte.
Și în bătrân, și-n tânăr ruina înfierbântă
Un dor fără de seamăn sau o durere sfântă.

E dragostea de țară, Moldovă veche,
Iubirea pentru tine e un eres, bătrănă!
Azi dragostea de țară nu n-e mai șade bine
N-ați înțeles? Mai bine!

De-aș scrie arăbește pe-o carte veche
Și apoi v-aș porunci: Citește!
Voi m-ați privi pe mine cu îndoială-n față,
Dar puneți pe înțeleptul ce-un veac de om învață
Și veți vedea cum ochii pe șir aleargă
Precum aleangă un vultur peste câmpia largă.
Din cartea ce se cheamă pustiu și nerozie
Cu mintea înțeleaptă va spune atunci ce scrie
Din litera cea moartă scoateră înțelepciune
Și dintr-o carte veche ieșitără o minume.
Astfel stau eu în lume, ca litera cea moartă,
Ca o stauie sură, fapt împietrit de soartă.
Dar voi nu înțelegeți cuprinsul meu adânc
Și eu, Doamne-mi iartă!, nu vă urăsc, vă plâng!

Boierilor, poate că nu m-ați înțelege,
Dar voi vorbi de-un vodă care-a murit de mult
Acel voievod mare, încins de biruințe,
Din vorba cărui lumii i-au rămas doar sentințe,
Din fapta cărui lumii i-au rămas numai fapte
A cărui nume falnic l-ați supt cu-al mamei lapte.
Ceea ce pentru voi e boar un basm crud,
Pe aces tom eu însumi cu ochii l-am văzut.
Eu nu-s din lumea voastră, eu nu-s din timpul vost.
Voi ardeți, eu mă potol.
Voi sunteți, eu am fost.
Viața vă e o lungă vie cu flori,
Pe când bătrânețea-mi tristă e-o palidă pustie
Dar, cu evlavia ceea cu care-un om în lume citește-o carte veche, vie,
Fără a .., fără nume, scrisă pe o margini de-a pusnicului mână
O slovă înțeleaptă, o minte mai bătrână
Cu evalavia aceea voi trebuie negrești să m-ascultați îndemnul
De ani-mi limpezit

Maestrul Dorel Vişan a ţinut să reamintească faptul că Eminescu a scris şi teatru, iar pentru a marca momentul a ales monologul lui Luca Arbore din drama «Mira» (neterminată). 

Loading...
loading...

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here