«Sfaturile unui diavol bătrân către unul mai tânăr»

0
958

„Dragul meu Amărel,
Am observat și eu, firește, că războiul european – pe care cu naivitate oamenii îl numesc „marele război” – trece printr-o fază de acalmie și nu mă surprinde faptul că îngrijorările pacientului s-au mai potolit și ele, prin reflex. Întrebarea e dacă vrem să-l încurajăm pe linia asta sau dacă e cazul să-i nutrim în continuare temerile. Frica obsedantă și încrederea oablă sunt, amândouă, stări de spirit profitabile. Alegerea pe care o avem noi de făcut aici ridică un număr de chestiuni importante.
Oamenii trăiesc în timp, dar Dușmanul îi sortește eternității. Ceea ce înseamnă, cred, că dorința Lui e ca ei să se concentreze cu precădere asupra a două lucruri: eternitatea ca atare și acel moment al timpului pe care ei îl numesc prezent. Asta pentru că prezentul este punctul anume în care timpul întâlnește eternitatea. Experiența umană a momentului prezent, și numai ea, este analogă modului în care Dușmanul îmbrățișează realitatea în întregul ei; ea singură le oferă libertate și manifestare în act.

Gândul Lui, așadar, e să-i țină permanent preocupăți ori de eternitate (adică de El însuși), ori de prezent – fie meditând la unirea eternă cu El sau la perpetua despărțire de El, fie ascultând de vocea prezentăa conștiinței, purtându-și crucea din momentul prezent, primind în prezent harul, înălțând laude pentru mulțumirea prezentă.
Sarcina noastră e să le luăm de sub ochi și eternul și prezentul. În acest scop, alegem uneori să împingem pe unul sau pe altul (cum ar fi o văduvă ori un savant) să trăiască în trecut. Doar că aici resursele sunt limitate, fiindcă un dram de cunoaștere adevărată a trecutului tot au, iar el fiind încheiat și împlinit, se aseamănă cu eternitatea. E mult mai bine să-i îndemni să trăiască în viitor.
Necesitatea biologică face ca toate pasiunile lor să țintească deja în acea direcție, așa încât gândul la viitor le hrănește speranța și frica. De asemenea, viitorul le este necunoscut și, prin urmare, determinându-i să gândească spre înainte, îi facem să-și umple mintea cu iluzii. Într-un cuvânt, dintre toate lucrurile, viitorul este cel mai puțin asemenea eternității. Este cea mai integral temporală parte a timpului – pentru că trecutul a înghețat și nu mai curge, iar prezentul e străluminat tot de raze eterne. De aici încurajările și sprijinul nostru pentru școli de gândire precum evoluționismul, umanismul științific sau comunismul, care orientează afectele umane către viitor și le îmbibă astfel cu esență de temporalitate.
Prin urmare, aproape toate viciile oamenilor își trag seva din viitor. Recunoștința privește înspre trecut, iar iubirea către prezent; frica, avariția, dorința carnală și ambiția privesc înainte. Să nu crezi că dorința carnală face excepție. În momentul în care plăcerea se produce, păcatul (singurul care ne interesează) s-a consumat deja. Plăcerea este doar acea parte a procesului pe care noi, unii, o regretăm și pe care am elimina-o dacă prin asta nu am pierde cu totul și păcatul; ea este, de altfel, contribuția Dușmanului și deci o experiență a prezentului.
Păcatul, care este contribuția noastră, se naște în așteptarea a ce va să vină. Cu siguranță că și Dușmanul vrea ca oamenii să se gândească la viitor – însă doar atât cât e nevoie pentru a planifica acum actele de dreptate sau de binefacere care le sunt, probabil, datoria de a doua zi. Datoria de a planifica lucrarea zilei de mâine este o datorie a zilei de azi. Deși materialul de bază e împrumutat din viitor, datoria, ca toate datoriile, există în prezent.
Dar prea despicăm firul în patru. Ce nu vrea El e ca oamenii să mizeze sufletește pe viitor, să tindă către el și să i se dăruie. Iar noi exact asta vrem. Ideal, pentru El, este omul care, după ce a muncit o zi întreagă pentru binele posterității (dacă asta îi e vocația), își înlătură din minte orice gând legat de faptele lui, încredințează totul cerului și se întoarce pe dată la răbdarea sau recunoștința cuvenite momentului de față.
Dimpotrivă, exemplar pentru noi este individul hărțuit de viitor – bântuit de viziuni ale unui rai sau iad iminente pe pământ – gata oricând să încalce în prezent poruncile Dușmanului dacă, astfel făcând, îi dăm a-nțelege că mai ușor va păși în primul sau se va feri de al doilea; un individ care depinde în credința lui de reușita sau eșecul unor proiecte al căror final îi va rămâne pe veci necunoscut.
Visul nostru e o nație întreagă care să gonească neîncetat după capătul curcubeului, niciodată onestă, bună sau fericită acum, ci grămădind tot darul real căpătat în prezent la fundația pentru altarul viitorului.
Cum contra-argumente specifice nu există, rezultă că, în general, e mai bine pentru pacient să se umple de temeri sau speranțe (nu prea contează care anume) legate de chestiunea războiului, decât să trăiască în prezent. Dar sintagma „a trăi în prezent” e ambiguă. Ea poate numi un proces care e de fapt la fel de tributar viitorului precum teama însăși. E posibil ca omul să nu aibă grija viitorului nu pentru că îl preocupă prezentul, ci pentru că și-a băgat în cap că viitorul e roz. Atâta vreme cât de-aici i se trage calmul, nu ne doare capul, pentru că nu face decât să adune motive de dezamăgire, și astfel de neliniște, pentru momentul în care își va vedea speranțele spulberate.
Dacă, pe de altă parte, e conștient că s-ar putea ca viitorul să-i rezerve orori și de aceea se roagă să fie întărit în virtuți pentru a-i face față, și astfel se apleacă asupra prezentului pentru că acolo și numai acolo sălășluiesc toată îndatorirea, tot harul, toată cunoașterea și toate mulțumirile, atunci nu-i a bună deloc: atacul trebuie lansat imediat. E o situație în care, iarăși, arma filologică face îndeobște treabă bună: încearcă să vezi ce impact are asupra lui noțiunea de „suficiență”.
Dar, firește, e mult mai probabil că „trăiește în prezent” nu pentru motivele înșirate mai sus, ci pur și simplu pentru că stă bine cu sănătatea și nu-i displace munca pe care o face. În cazul ăsta, fenomenul e pur natural. Dar chiar și așa, în locul tău i-aș strica nițeluș apele. De fenomene naturale trebuie în general să ne ferim. Și-apoi, de ce să apuce creatura să fie fericită?
În ultima ta scrisoare menționai în treacăt că, de când s-a convertit, pacientul frecventează o anumită biserică, una singură, de care nu se simte pe de-a-ntregul mulțumit. Pot să întreb la ce-ți stă mintea? De ce nu mi-au fost aduse la cunoștință cauzele legăturii sale cu biserica parohială? Nu pricepi că, doar dacă nu cumva e vorba de un act de indiferență, fidelitatea lui nu e bună deloc? Știi și tu foarte bine, sper, că dacă un om nu poate fi vindecat de mersul la biserică, cel mai bine e să-l facem să bată tot cartierul în căutarea bisericii care i se potrivește, până când ne alegem cu un bun degustător ori cunoscător de biserici.
Motivele sunt evidente. Una la mână, organizația parohială nu trebuie pierdută din ochi niciun moment, de vreme ce, fiind o unitate de loc și nu de preferințe, aduce laolaltă oameni de diferite clase și mentalități într-un soi de uniune care-i e pe plac Dușmanului. Pe de altă parte, însă, principiul congregațional face din fiecare biserică un fel de club și, în cele din urmă, dacă totul merge bine, o coterie sau facțiune.
Doi la mână, tot căutând biserica „potrivită”, omul nostru va deveni un critic, în loc să rămână un învățăcel, cum și l-ar dori Dușmanul. Ce așteaptă El de la orice laic din biserică este o atitudine care se poate, într-adevăr, numi critică în măsura în care respinge orice e fals sau pernicios, dar care rămâne radical necritică în ce privește formularea unor criterii estimative – un laic care nu-și pierde vremea gândindu-se la ce anume respinge, ci se dedă, deschis, umil și necercetător, hranei oferite. (Vezi bine cât de josnic, cât de nespiritual, cât de iremedial vulgar este El!)
Efectul acestei atitudini, mai ales în timpul predicilor, este să creeze acea stare (suprem ostilă planurilor noastre) în care sufletul omenesc devine acut sensibil la orice platitudine. Aproape că nu există predică sau carte de care să nu ajungem să ne temem dacă omul le primește în această stare. Așa că, rogu-te, nu mai pierde vremea și trimite-ți negreșit nătărăul să facă turul bisericilor din cartier. Căci, după cum se vede din rapoarte, până acum mare brânză n-ai făcut.
Pentru cele două biserici din apropierea lui, am cercetat cataloagele. Potențial au și una și alta. În prima dintre ele, preotul e un tip care se chinuie de atâta vreme să îndoaie credința cu apă chioară ca s-o dea pe gât unei congregații, zice el, necredincioase și cam grele de cap, încât acum a ajuns să-și uimească el enoriașii cu propria-i necredință, și nu invers.
Multe suflete s-au clătinat în religia lor datorită individului. Admirabil e și felul în care oficiază slujba. Grijuliu să-și scutească turma de orice „dificultăți”, s-a dezis și de colecția de predici și de culegerea oficială de psalmi, iar acum, fără să-și mai dea seama, melitează la nesfârșit cei cincisprezece psalmi și cele douăzeci de învățături plăcute inimii lui. Afară de adevărurile pe care el și ale lui oițe le știu deja pe dinafară, nimic altceva nu le poate ajunge vreodată sub ochi prin mijlocirea Scripturii: e limpede că aici nu ne paște niciun pericol. Dar poate pacientul tău nu e îndeajuns de nărod pentru biserica asta – sau nu încă?
La cealaltă biserică îl avem pe Fratele Spike. Oamenii se întreabă adesea cum face el să jongleze cu tot soiul de opiniuni – de ce azi e aproape comunist, iar mâine o dă pe un fel de fascism teocratic – azi un scolastic, mâine denunțător al rațiunii umane – azi afundat în politică, mâine în stare să declare că toate ale lumii se află în mod egal „sub judecată”.
Pentru noi, desigur, elementul de legătură nu e un mister, și el se numește ură. Omul nu se poate abține să nu predice lucruri care să nu fie în mod voit șocante, întristătoare, de neînțeles sau umilitoare pentru părinții lui și generația lor. O predică pe care oamenii ăștia ar putea-o încuviința ar fi pentru el la fel de insipidă ca un poem ce nu le-ar pune dificultăți de lectură.
Individul promite și prin grăuntele de nesinceritate care s-a aciuiat în el; îl învățăm să spună „Aceasta este învățătura Bisericii” atunci când ce vrea să zica de fapt e „Sunt aproape sigur că am citit asta de curând în Maritain sau altcineva de genul ăsta”. Trebuie să te avertizez, însă, că are un defect fatal: crede cu adevărat. Iar asta e încă de ajuns ca să strice totul.
Cele două biserici au totuși în comun un punct favorabil: sunt amândouă biserici partizane. Mi se pare că asta te-am mai învățat: dacă pacientul nu poate fi ținut departe de Biserică: măcar să se atașeze cu putere de vreo partidă dinăuntrul ei. Nu mă refer la chestiuni de natură pur doctrinală; în privința asta, cu cât e mai călduț în opinii, cu atât mai bine. Și nu în doctrine ne punem noi speranța pentru a isca răutăți respectabile. Toată distracția stă în a produce ură între cei care zic „împărtășanie” și cei care zic „sfânta cuminecătură”, fără ca vreuna dintre partide să poată arăta diferența dintre, să zicem, doctrina lui Hooker și cea a lui Thoma din Aquino și s-o susțină coerent mai mult de cinci minute, în schimb, toate acele obiecte complet nesemnificative, precum lumânările, patrafirele și mai știu eu ce, sunt un excelent teren de lucru pentru noi.
Am reușit să ștergem aproape în întregime din mințile oamenilor ceea ce spurcatul ăla de Pavel îi învăța odinioară despre hrană și alte fleacuri – anume că omul îngăduitor trebuie să cedeze mereu în fața rigoristului. Ai crede că n-aveau cum să nu vadă folosul pildei. Te-ai aștepta să-l găsești pe omul Bisericii Joase îngenunchind și făcându-și cruci pentru ca neîntărita conștiință a fratelui lui, adept al Bisericii înalte, să nu se-nvețe la sfidare, iar pe cel din partea „înaltă” abținându-se de la astfel de gesturi pentru a-l feri pe fratele lui din comunitatea „joasă” de păcătul idolatriei. Și așa s-ar fi întâmplat dacă nu ne-am fi ocupat noi îndeaproape de problemă. Fără eforturile noastre, varietatea practicilor din sânul Bisericii Angliei ar fi putut deveni ogor mănos de caritate și smerenie.
Cu afecțiune, unchiul tău, Sfredelin!”

  • Din volumul «Sfaturile unui diavol bătrân către unul mai tânăr», de Clive Staples Lewis

Considerat unul dintre cei mai importanţi teologi ai secolului XX, Clive Staples Lewis (1898-1963) s-a născut în Irlanda şi a fost un apologet creştin, abordând dintr-o perspectivă creştină problemele societăţii contemporane.
«Sfaturile unui diavol bătrân către unul mai tânăr» este o satiră creştină în care personajele principale sunt …doi demoni: unchiul Sfredelin şi nepotul Amărel. Cartea cuprinde 31 de scrisori pe care Sfredelin le adresează nepotului său pentru a-l ajuta pe novicele demon să prindă în mrejele sale prin ispite şi subtile tehnici diavoleşti sufletul unui tânăr londonez, numit în scrisori, „pacientul”.
„Pacientul” este un recent convertit și provine din clasa mijlocie, duce o viaţă banală, nu iese în evidenţă prin nimic spectaculos. Este o personificare a creştinului obişnuit cu o viaţă asemănătoare cu a fiecăruia dintre noi, marcată de banal, incertitudine şi oscilaţie.
Cei care nu sunt credincioși creștini pot spune foarte bine că citesc o carte despre bine și rău, o carte cu tâlc, cu mult tâlc, despre predispoziția spre „păcat”, care s-ar traduce prin „greșeală”, și imperativul moral de a face binele, care s-ar putea numi calea corectă.
Autorul manifestă un puternic spirit speculativ în „Sfaturile…” sale, propunând unele teme de dezbatere subtile, cum ar fi natura şi gravitatea păcatului, distanţa pe care el o marchează între om şi Dumnezeu („Duşmanul”, cum îl numește demonul). Din sfaturile pe care Sfredelin i le dă novicelui său nepot se înţelege că pentru a arunca un suflet în infern „funia alunecoasă şi moale a micilor păcate zilnice este preferabilă” unui păcat mai grav. Terenul propice al demonilor, al răului, îl constituie obiceiurile mici de zi cu zi, micile păcate făcute cu ritmicitate.
Între sfaturile demonului se distinge necesitatea sădirii în mintea omului a multor gânduri care să-l determine să planifice, să-l predispună la visare: „Lasă-l să facă orice, numai să nu acţioneze. Oricât i s-ar umple de pioşenie imaginaţia şi sentimentele, nu avem a ne teme de nimic dacă ţinem pioşenia asta departe de sfera voinţei” (p.74).
Mania modei este și ea o armă foarte utilă pentru demon: „Goana după nou aduce după sine mai multe avantaje:… scade nevoia şi creşte dorinţa. În plus, noutatea mereu împrospătată costă bani, aşa încât dorinţa de a avea se bizuie fie pe avariţie, fie pe nefericire, fie pe amândouă. Şi apoi, cu cât e mai vorace dorinţa, cu atât va epuiza ea mai curând toate sursele inocente de plăcere şi va trece le cele pe care Duşmanul (Dumnezeu – n.) le interzice”.
„Modelele în gândire sunt bune ca să distragă atenţia oamenilor de la pericolele reale care le stau în faţă… Din câte văd eu, se aşteaptă ca, puşi în faţa unei posibile opţiuni, oamenii să întrebe lucruri elementare: E dreaptă? E prudentă? E posibilă? Dar dacă noi (demonii – n.) reuşim să-i facem să se întrebe: ‘E oare în ton cu mişcarea generală a timpului? E progresivă sau reacţionară? E pe direcţia în care merge istoria’», atunci vor rata întrebările cu adevărat mai importante” (p. 132).
Sfredelin oferă și o cheie pentru înțelegea așa numitului „conflic între generații”: „Noi dăm tonul patosului de moment cu care fiecare generaţie se ridică împotriva acelor vicii de care are cel mai puţin a se teme şi aplaudă virtutea din imediata apropiere a viciului pe care vrem să-l răspândim” (p. 133).
„Oamenii sunt amfibieni – jumătate spirit, jumătate animal. A ţinut morţiş duşmanul să producă aşa hibrid revoltător: ceea ce l-a determinat, printre altele, pe Tatăl Nostru să-şi retragă asistenţa. Ca spirite, ei iau parte la lumea eternă, dar ca animale, ei locuiesc în timp” (p. 46).

Loading...
loading...

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here