«Situația din Banat», de Mihai Eminescu

„Era greu de admis să mai existe vro grădină de guvern undeva pe faţa pământului care s-aducă cu-al nostru. Cu toate acestea el are pereche în guvernul unguresc. Nu se putea altfel. În Ungaria, ca şi la noi, cine nu se pricepe la nimic se ocupă de politică. Şi acolo, „magiarism”, „patrie maghiară” etc. sunt o marfă politică, a fi maghiar – de origine – este, nu o cestiune de rasă, ci o industrie, un negoţ adesea lucrativ, întocmai precum la noi e o breaslă anume să fii patriot – oriunde ai fi. Poziţia sectei patriotismului cu degete lungi e aproape mai favorabilă dincolo decât dincoace de Carpaţi, căci imensa majoritate a populaţiunii, adecă 2/3, neştiind ungureşte, îşi poate închipui oricine că a şti acest idiom constituie un privilegiu pentru a ferici ţara.
„Gazeta generală” cuprinde o descriere a Banatului Timişorii, provincie locuită în cea mai mare parte de români. Ea prezintă un îndoit interes, întâi asemănările cu starea de lucruri de la noi, apoi tabloul unei populaţiuni române guvernate de maghiari.

„Era un timp – zice autorul – în care banatul Temişorii se numea grânarul monarhiei austriece pentru că aci se cultiva aproape exclusiv grâu şi porumb, iar recoltele rele erau necunoscute până-n anul 1863. Înaintea acelei cumplite veri, fusese treizeci de ani de-a rândul recolte bune. O singură recoltă rea a fost îndeajuns pentru a da loc la marea foamete. Statul a trebuit să intervie în ajutorul oamenilor cu grâne, făină şi alte mijloace de subzistenţă. Cu toate acestea Banatul fusese considerat ca ţară bogată, ca grânar al monarhiei. Iluzia se pierdu numaidecât. Ceea ce oameni cuminţi prevăzuseră demult, s-a invederat pentru toată lumea; populaţia Banatului trăia – afară poate de-o seamă de ţărani bogaţi – de la mână la gură. Puţini câştigau de cu vară mai mult decum le trebuia iarna. La vremea secerii ne şi lipseşte pâinea. Cel întâi grâu ce secerăm se preface literalmente în pâine, celalt e vândut de pe câmp, fiind încă în spice, sau se duce numaidecât la piaţă – pentru a împăca pe perceptor.
Sarcinele ce i se impun populaţiunii de aci sunt neauzite şi sute de mii de oameni muncesc zi şi noapte pentru nimic alt decât pentru a-şi ţine sufletul, căci ceea ce nu le ia statul pe cale legală le mănâncă funcţionarii cei corupţi şi advocăţimea cumplit de cârciocărească şi sugătoare de sânge. Mania de-a se judeca a fost cultivată în mod sistematic aci şi nu e casă să n-aibă procesul ei care-o stinge pân-în sfârşit. Toată populaţia s-a abrutizat în nesfârşita luptă pentru existenţă; muncesc ca animalele şi nu se poate să aibă altfel de simţiri decât acestea.
Deasupra acestei situaţii deplorabile din inima populaţiei chiar, faimoasa artă de guvernământ a maghiarilor (î)şi ridică biciul, un stat, care în teorie şi în faţa străinătăţii pretinde a trece de stat civilizat, pentru ca în practică să se poată răsfăţa în bună voie în maximele lui asiatice. În teorie de ex. cestiunea limbilor s-a rezolvat în modul cel mai minuţios; regimul Taafe ar putea învăţa de la maghiari. Fiece condicuţă de dări are bunăoară trei rubrici, una maghiară, una germană, una română; funcţionarul e obligat în aparenţă de-a umplea contribuabilului maghiar rubrica întâia, celui german a doua, românului a treia. Departe una ca asta! Deşi în tot Banatul nu sunt la ţară nici o sută de contribuabili maghiari, deşi în cele mai multe locuri nici rândaşii nu ştiu acest idiom, totuşi autorităţile nu cunosc, în relaţiile lor cu germanii, românii, serbii ori bulgarii, altă limbă decât pe cea maghiară.
Cine n-a trăit pe aci nu-şi poate face o închipuire de încurcătură fără capăt, de mizeriile ce nasc din această singură împrejurare. Poporul neştiutor e dat cu totul pe mâna cavalerilor de industrie cari ştiu ungureşte, căci există localităţi unde, dintre patru mii şi mai bine de suflete, nici unul nu ştie boabă ungureşte. În asemenea localităţi persoane problematice îşi câştigă existenţa tălmăcind ţăranilor în limba lor pe aceea a autorităţilor. Aceşti paraziţi de advocaţi de a treia mână şi de scriitoraşi existau cu de prisos şi înainte, dar acum sporesc ca buruiana cea rea, căci au o sferă de activitate determinantă. Această canalie traduce actele şi adresele autorităţilor, sfătuieşte pe ţăran, (î)l instigă, îşi dă aerul că ar fi având trecere în sferele politice, caută a trage pe sfoară pe cel necunoscător, i se plătesc bine serviciile de interpret, ia avansuri în procese pendente ş.a.m.d.
Însă toate lipitorile astea mari şi mici n-ar fi încă în stare de-a ruina ţara şi de-a aduce populaţia la sărăcie deplină, dacă o legislaţiune defectuoasă şi o administraţie care-şi bate joc de orice idee de dreptate n-ar merge mână-n mână cu toate acestea.
Deocamdată vom da următoarele cifre cari vorbesc de sine. Banatul, aşa numitul grânar al imperiului, datoreşte 10 milioane de fiorini rămăşiţă din dări. După darea de seamă, publicată de curând, comitatul Timişorii numai datoreşte 3.667.095 fiorini reparţiţi asupra plaselor Timişoara, Verşeţ, Vinga, Lipova şi Biserica Albă. Ne vom ocupa cu Lipova, care în aparenţă e plasa cea mai bine situată în tot judeţul Timişorii.
Recolta anului acestuia se consideră bună ca-n toată Ungaria, asta a ajuns la auzul ministrului ungur de finanţe, Szapary, care s-a grăbit a adresa o circulară cătră toate autorităţile fiscale din Ungaria, prin care comandă organelor sale de-a căuta cu zel şi asprime să încaseze dările. Organele subalterne, ce n-au nevoie de-o asemenea admoniţiune n-au aşteptat să li-o spună de două ori.
Cine să execute însă?
Poporul e mai iritat decât oricând şi în adânca sa ignoranţă identifică pe perceptor cu neîngăduitorul creditor, cu statul. Fireşte. Cel ce ia grâul de pe ogorul ţăranului şi-l sileşte a-şi vinde marfa câteva săptămâni după secere, când e naturalmente mai ieftină pentru a plăti dări cu banii; cine-l face pe ţăranul viier să-şi piarză recolta în acelaşi chip; cine-i ia pălmaşului vaca, care-i hrăneşte copiii, pentru a o da pe nimic celui întâi venit – acela e vrăjmaşul de moarte.
Toate aceste le face însă în Ungaria un perceptor, un executor. Plânsete şi vaiete domnesc pretutindenea unde s-arată. De aceea niciodată un om care simte omeneşte sau un funcţionar cumsecade nu se oferă a fi perceptor. Numai oameni cu totul depravaţi, ce n-au nici un fel de căpătâi, se oferă la funcţii atât de neplăcute, primejdioase chiar, care se dau oarecum cu licitaţie. E foarte caracteristic că există sute de inşi cari se prezintă spre a ocupa asemenea funcţii de călăi; existenţele problematice foiesc în Ungaria cu de prisos şi un astfel domn, care-şi pricepe treaba, ştie să-şi facă avere, în poziţia aceasta, în timp de câţiva ani.
Cu revolverul în buzunar călătoreşte acest „domn”, în numele guvernului şi pe cheltuiala comunelor, în plasa sa din loc în loc şi o spaimă ce paralizează, (î)l precede. Înainte de a sosi, averea tuturor locuitorilor cari sunt în restanţă cu darea se trece într-un proces verbal; un scriitor şi un om al autorităţii (în genere un ţăran) merg din casă-n casă. Deja scriitorul acesta e pungaş, de mituit în orice caz, pentru că aci, în ţara aceasta, toţi se pot mitui.
Încruntând sprincenele întreabă o biată văduvă: „D-ta ai o vacă?” Tremurând, femeia-i pune-n mână un biet fiorin – poate cel din urmă pe care-l are – şi zice nu. El scrie „Nu” şi apoi continuă cu blândeţe: „Nu-i aşa că n-ai nici vin?” Apoi (î)i lasă o hârtie goală pe care ea are s-o iscălească. C-o clipire de ochi semnificativă, el părăseşte casa şi biata femeie crede c-a scăpat cu puţin. Cum s-a înşelat. Executorul vine-n ziua viitoare în persoană, o ameninţă cu temniţa pentru indicaţiunea ei mincinoasă şi dacă acum nu dă cinci sau zece fiorini pentr-o manipulaţiune analogă, se execută fără de milă. Adesea nici mituirile nu folosesc,căci executorul nu poate gândi totdeauna numai la sine, ci trebuie să gândească şi la ministrul de finanţe care-i cere bani.
Oare un popor care vede guvernul reprezentat de indivizi atât de venali şi atât de mojici poate să mai aibă conştiinţă de stat şi respect de legi, în existenţa cărora nici nu crede? Nu e de mirare dacă-n timpul din urmă au fost ucişi în curs de opt zile doi executori şi un consilier fiscal în Ungaria, unul dintre ei în Banat chiar.
În modul cel mai brutal paraziţii aceştia scormonesc în carnea proprie a statului unguresc, prădând ţara, ruinând în fiece an sute de oameni, adecă tot atâţi contribuabili. Se-nţelege că numărul contribuabililor împuţinându-se, sarcinile celor ce mai sunt în stare a plăti devin din ce în ce mai grele. Această împuţinare creşte prin emigraţiunea în mase spre America, care ia dimensiuni din ce în (ce) mai mari, încât ministrul de interne al Ungariei s-a văzut silit a convoca o anchetă pentru oprirea „emigraţiunii în mase”. S-au cerut expertize de la comune şi de la societăţile agricole asupra acestui fenomen înspăimântător şi în toate părţile s-a răspuns că principala cauză e mărimea dărilor şi asprimea încasării. Aşadar fuga generală înaintea executorului! Nu ştiu ce va decide ancheta, un lucru însă e sigur; nu există alt mijloc de îndreptare decât scăderea dărilor şi o purificare fundamentală a personalului administrativ. Dar e sigur de mai înainte că acest mijloc n-o să se aplice. Farsorii se vor tăvăli înainte până când s-o putea.
„Ungaria e o ţară bogată, binecuvântată şi popoarele ei sunt cele mai fericite ale pământului” – aşa stă scris în fiece carte de şcoală, în care învaţă a citi copilul ţăranului, care nici de nume nu ştie ce-i fericirea! Da! e bogată ţara dar locuitorii sunt săraci.
Săraci, pentru că prea multe lipitori (î)i sug, pentru că statul întreg trăieşte pe-un picior prea mare, pentru că numai o idee, numai o tendenţă a cuprins puterile intelectuale din această ţară şi le absoarbe pe toate: ideea statului pur maghiar, tendenţa de-a impune ţării întregi, tuturor popoarelor, fiecărui cătun, fiecărei table de cârciumă sigiliul maghiarismului.
Deocamdată fenomenul imigraţiunii în mase se observă mai mult în Ungaria de nord. Comisarii şi agenţii preced cu temei şi n-au pătruns încă pân-aci; poate că unii nu presupun că vorbele şi momelele lor ar da de urechi ascultătoare şi de inimi deschise; căci populaţia din Banat nu e numai săracă şi nemulţumită, ci chiar prea multă la un loc, şi tendenţa de-a emigra e vie în toţi. Deocamdată lipseşte ţinta ademenitoare şi mulţi nu emigrează decât în alte părţi ale Ungariei sau în Bulgaria, căci aci numai e loc pentru ei.
Cum vine însă că Ungaria, aci populată, dar în mare parte pustie, retrogradează din deceniu în deceniu în privirea populaţiei sale, că întreaga ei prosperitate economică e lovită de regres? Cifrele ce pătrund penibil în publicitate sunt spăimântătoare, nici acum, în anul cel bun, nu se vede o scădere a răului. Această împrejurare ne spune îndeajuns că n-avem a face cu neajunsuri trecătoare, ci cu rele sociale şi economice adânci, a căror înlăturare, în actualele împrejurări politice, li s-au părut cu neputinţă celor ce-au rupt-o la fugă. Recensimântul din 1870 spunea că în Ungaria sunt 4.417.574 persoane cari trăiesc din agricultură; pe când recensimântul ultim, făcut asupra popoarelor în anul 1880, dete un minus de 784.457 persoane, căci numărul acelora cari, în 1880, se mai ocupau cu agricultura e numai de 3.699.117 inşi.
Fiindcă în cei din urmă doi ani tendenţa de emigraţiune a sporit – Bulgaria şi Bosnia sunt atât de aproape – se poate zice că, în ultimii 12 ani, agricultura Ungariei a pierdut un milion, aproape 25% a capitalului ei de braţe. Din nenorocire, statistica naţională maghiară, a cărea exactitate şi bună credinţă întrece pe aceea a geografilor francezi, nu ne spune nimic pozitiv despre proporţia diferitelor naţionalităţi în aceste pierderi colosale. Ar fi interesant şi ar lămuri problema dintr-un punct de vedere care ar contribui a dezlega cu siguranţă cestiunea anchetei ministeriale”.

Loading...
loading...

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.