„Am șlefuit materia pentru a afla linia continuă. Și când am constatat că n-o pot afla, m-am oprit”

Un dialog inedit: când Petre Țuțea îl întâlnește pe Constantin Brâncuși
Spirala căutărilor lui Țuțea nu prezintă o originalitate spectaculoasă (precum soluțiile), însă terminologia extrem de precisă a fost întotdeauna un punct de plecare interesant pentru problematizările sale filozofice.
În căutarea certitudinii spirituale, pe care până la urmă nu reușește să o găsească în om, nici măcar în cel religios – cu atât mai puțin în cel tehnic, Țuțea ajunge la termeni fundamentali cum ar fi Divinitatea, omul, lumea, adevărul, eroarea, frumosul, urâtul, sacrul, satanicul, absurdul, pe care încearcă să îi suprapună, în cazul față, artistului – în conceperea posibilităților lui de cunoaștere.
(În fond, în sferă gnoseologică generală – redusă aici la domeniul artei, se urmăresc întrebările: Ce pot să știu, ce trebuie să fac și ce pot spera?)
Pe cale socratică, pentru validarea soluțiilor alese, Țuțea începe să caute un mare artist. Întâmplător sau nu, Brâncuși se afla în București.
Vom reproduce un text oarecum inițiatic, nu prin acuratețea relatării (Țuțea notează întâlnirea în 1985, adică la aproape la 50 de ani de la discuția de seara din marele hotel de lângă Cercul Militar, azi încă închis), ci prin structura problematizării, care ar trebui să muleze și să stimuleze instinctul metafizic al oricărui artist, de la muzică, pictură la dramaturgie și sculptură, lucru mai greu azi, dar la nivel intuitiv, și totuși decisiv, marcant la un geniu precum Brâncuși.
Textul aparține lui Petre Țuțea, scris prin 1985, cules în volumul de eseuri și corespondențe, Filozofia Nuanțelor, la Editura Timpul, din Iași.
Autorul rememorează întâlnirea cu Brâncuși din 1938 de la hotel Bulevard, aranjată de Haig Acterian (coleg de liceu cu Mircea Eliade, un om interesant, regizor prin profesie – director TNB, dar cu multe alte posibilități artistice, dincolo de dramaturgie, având excelențe în muzică și poezie, și spre deosebire de mulți artiști, cu idei filozofice clare. A fost singurul soț al Mariettei Sadova, mort în 1943 pe frontul de est, în linia întâi).
Amintirea, cum înșuși autorul recunoaște, nu trebuie privită literal („formă afectivă a memoriei”), ci ideatic, dar de esență fidelă.
Vasile Dolean
„…Haig a aranjat întâlnirea. Când am ajuns la Brâncuși, seara, ne-a primit cu întrebarea:
– De ce ați venit la mine?
I-am răspuns eu:
– Noi dorim să aflăm de la un mare artist, dacă arta trebuie să aibă un mesaj, și dacă mesajul ei este mai aproape de adevăr decât comunicările științifice.
– Luați loc!, ne-a poftit Brâncuși.
Prima mea întrebare a fost:
– Cum suportați captivitatea naturii?
Brâncuși:
– Nu mă simt captiv. De altfel, simt în mine o forță care îmi aparține. Eu admir alcătuirea pietrei și lemnului pe care omul le desfigurează. Te-ai uitat vreodată cum sunt alcătuite aceste lucruri?
Eu:
– În liceu am văzut la microscop o lamă cu preparat vegetal. Am privit-o cu indiferență. Apoi, am făcut, cu o ușoară ironie: „eu nu pot fi satisfăcut că, nefiind artist, nu mi-am permis niciodată să desfigurez piatra și lemnul”.
Brâncuși s-a uitat la mine. Am citit în chipul lui expresia limitelor artei față de obiectele contemplate. Apoi, i-am vorbit despre artistul captiv al ochiului și despre artistul inspirat. Haig a ținut să adauge că eu situez inspirația deasupra inițierii, în această din urmă formă fiind mult meșteșug.
Eu:
– Neinspiratul se îneacă în semne și materie.
Brâncuși:
– Este foarte adevărat. Poate cineva să doarmă în cameră cu o statuie?
I-am răspuns:
– Și eu încerc, spiritual, să mă mișc între lumea vizibilă, dar neartistic.
Arătând spre mine, Brâncuși l-a întrebat pe Haig:
– Cu ce se ocupă?
Haig:
– Este un spirit care urmărește înlăturarea erorilor mintale și greșelilor morale, ale sale și ale altora.
Brâncuși către mine:
– Și ai reușit?
– Nu. Fiindcă omul singur nu ajunge la adevăr, mișcând-se între rătăcire și nimereală. De aceea Socrate a vrut să caute un zeu, în dialogul Charmides, pentru a afla care este înțelepciunea. Haig și cu mine dorim să discutăm cu dumneavoastră arta hieratică și arta voluptății.
Brâncuși:
– Vă ascult.
A început Haig, afirmând că omul artist se mișcă liber între cer și pământ.
Am continuat eu:
– Artistul poate exprima voluptatea, fiind captivul clipelor, iar cel practică arta hieratică este stăpânit de pasiunea purului, și vrea să înlăture greșelile morale, să producă în contemplator și în consumatorul de artă Catharsis-ularistotelic, purificarea sufletului și moravurilor împletind esteticul cu eticul. Am mai afirmat că știința poate fi utilă, dar indiferentă moral. În știința se caută înlăturarea erorilor și descoperirea mijloacelor utile, în lupta pentru conservare și adaptare omul căutând cunoaștere să se stăpânească și să stăpânească natura.
Apoi, l-am întrebat pe Brâncuși:
– Cum puteți evita în geometrismul dumneavostră, simplificarea, decorativul?
Brâncuși:
– Opera singură exprimă răspunsul. Adică, dacă spune sau nu spune ceva.
Eu am citat o definiție a artei aparținând lui Charles Maurras:
– Arta e jocul aparențelor.
– Numai atât?, a zis Brâncuși.
Eu:
– Nu, nu numai atât. Artistul se mișcă la confinitul dintre vizibil și invizibil. Oricâtă putere spirituală ar avea artistul, el nu poate realiza o artă pură. Arta nefigurativă sugerează, cea figurativă evocă. În ceea ce privește rostul acestor două stiluri, cred că decide mesajul. Să ne gândim la strălucitul Giotto. În arta sa, se împletesc: sugestia, evocarea și pasiunea idealului. Dar, petrecându-se aici, ca ideea platonică, meșteșugul și mijloacele pământești menținându-l în calea spre perfecțiune. Arta lui Giotto ne sugerează că pământul este sediul trecător al omului, iar mijloacele oferite de natură servesc aspirația, care le depășește deși nu poate fi atinsă. Orice mare artist este neliniștit, fiindcă rămâne debitor idealului rău.
Apoi, Haig a formulat scopul principal al vizitei noastre. Fiindcă noi venisem la Brâncuși să obținem răspuns la o singură întrebare: care a fost ideea care a prezidat la înfăptuirea operei Păsarea Măiastră. Când l-am întrebat, ne-a răspuns:
– Am șlefuit materia pentru a afla linia continuă. Și când am constatat că n-o pot afla, m-am oprit. Parcă cineva nevăzut mi-a dat peste mâini.
Vizita a luat sfârșit. I-am mulțumit lui Brâncuși pentru ospitalitate și pentru conversație și am plecat.
Pe drum i-am spus lui Haig:
– Mă gândesc la arta combinatorie a lui Leibniz întemeiată pe trei termeni: infinitul, continuul și limita, cum s-a spus.
Răspunsul lui Brâncuși, gnoseologic și moral, exprimă limitele artei, un artist, chiar excepțional, neputând depăși mărginirea impusă de condiții lumii de aici. Brâncuși este neliniștit de realul intangibil, ca orice mare artist care nu poate fi mulțumit e jocul ipotezelor” (aparențelor – n.n.).
Petre Țuțea, 1985

Preluare: clujaxio.ro

Loading...
loading...

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.