«Viitorul inteligenței?…», de Mircea Eliade

2
412

Nu cred să fie operaţie mai pasionantă şi mai riscantă decît o definiţie a inteligenţei. Fireşte, o definiţie care să nu se justifice de-a lungul a 300 de pagini, cît are o carte de filosofie. Nu poate fi vorba, aici, de a susţine anumite teze asupra funcţiunii inteligenţei, asupra realităţii cunoaşterii etc. Să ne mărginim numai la accepţia curentă a acestor cuvinte: „inteligenţă” şi „inteligent”.
Să trecem peste vulgaritatea şi (pentru cultura românească) tragedia noţiunii de „băiat deştept”. Deşteptăciunea nu mai păcăleşte astăzi pe nimeni. Am ajuns chiar excesiv de avizaţi. Cum deschide cineva gura îi spunem: „băiat deştept!” – şi trecem mai departe. Chiar dacă, puţine secunde după aceea, l-am fi lăsat să vorbească, „băiatul” ar fi spus o prostie care l-ar fi salvat. Să vedem, deci, ce se numeşte în epoca noastră, şi mai ales în limba noastră, inteligenţa şi omul inteligent. S-a spus: acei care pricepe lucrurile aşa cum sînt: acela care recunoaşte un fapt folosindu-se de fragmente; coincidenţa formală cu realitatea etc. Cît ar fi ele de vagi, fiecare dintre aceste definiţii populare cuprind o bună parte de adevăr. Căci, într-un cuvînt, inteligenţa poate fi denumită tehnica aplicării la obiect. Este o definiţie minimă, căreia i se pot aduce oricîte completări – dar din care nu se mai poate reduce nimic.

Cum nu ne interesează, acum, definiţiile, să o acceptăm pe aceasta şi să vedem ce-am putea face cu ea. Tehnica aplicării la obiect pare, la început, ceva foarte simplu şi pe care fiecare dintre noi îl are din belşug. De la rezolvarea unei probleme de aritmetică pînă la înţelegerea politicii internaţionale – toţi ne aplicăm la „obiect”; adică lucrăm cu numere în primul caz, şi lucrăm cu fapte politice în cazul al doilea. Toţi ar trebui să fim, aşadar, foarte inteligenţi. Şi cu toate acestea, numai o parte infimă dintre noi se apropie într-adevăr, cu inteligenţă, de problema aritmetică; şi numai foarte puţini înţeleg real problema de politică internaţională. Veţi răspunde: pentru că numai puţini s-au ocupat cu matematicile şi cu politica internaţională. Foarte exact. Şi numai aceştia, puţini, cunosc obiectul, numai aceştia au şansa să facă ceva cu el.
Nu vă pripiţi să spuneţi că e vorba de o „specializare” sau mai ştiu şi eu ce. Nu ştiu prea bine ce-ar putea însemna „specializare” şi „specialist”. Ştiu însă că nu poţi înţelege nimic dintr-o ştiinţă dacă nu îi cunoşti, în prealabil, obiectul. Lucrul acesta pare un truism. Şi totuşi, cît de puţini oameni îi realizează! Cîţi istorici nu înţeleg pînă la moarte ce înseamnă istoria, cîţi lingvişti habar n-au ce înseamnă limba, cîţi naturalişti nu ştiu ce să facă cu observaţiile şi experienţele lor! Nu e vorba, deci, de „specializare”. Poţi fi oricît de „specializat” şi cu asta nu faci un pas înainte în inteligenţă.
A cunoaşte „obiectul” unei ştiinţe nu înseamnă numaidecît a fi versat în acea ştiinţă. înseamnă, însă, că te poţi mişca oricînd pe planul ei, că ştii cum s-o situezi în economia cunoaşterii generale, înseamnă, mai ales, că nu vei cădea niciodată în păcatul confuziei planurilor – păcat în care cad chiar „specialiştii” (interpretarea sociologică a fenomenului estetic, interpretarea sexuală a istoriei etc. Autorii acestor monstruozităţi sînt cîteodată foarte erudiţi „specialişti”; cărora le lipseşte, însă, inteligenţa, singura care te poate apăra de o confuzie a planurilor).
Se poate vorbi, deci, de inteligenţă numai atunci cînd orientarea către obiect este sigură. În nici un caz nu se poate vorbi de inteligenţă la omul de pe stradă, care nu cunoaşte nici un „obiect” precis. Acest om poate fi viclean, dezgheţat, şmecher, prudent; poate fi chiar înţelept – ceea ce valorează de o mie de ori mai mult decît o inteligenţă – dar nu e inteligent. Obiectele gîndirii lui sînt confuze, nesigure, schimbătoare; actul gîndirii sale este automat (ca în cazul „gîndirii” matematice la majoritatea oamenilor care fac mecanic o serie de operaţii matematice fără să le înţeleagă). El „gîndeşte” prin proverb, ca ţăranul.
Nu cred că se mai poate vorbi astăzi, în stadiul de cultură în care ne aflăm, de o inteligenţă spontană, adică nesusţinută de obiecte, neimplicînd o tehnică prealabilă. Un copil inteligent este, cum s-a convins toată lumea, numai o promisiune. Inteligenţa începe să funcţioneze real numai după ce un număr oarecare de obiecte au fost asimilate organic de conştiinţă. În alte epoci de cultură – bunăoară în antichitate, sau acum în sfera culturilor Turale – această asimilare se face firesc în preajma maturităţii. Cît de paradoxală ar părea afirmaţia aceasta, era mult mai uşor să fii inteligent în Grecia veche decît este astăzi. Numărul obiectelor cunoaşterii era limitat, atunci; şi, mai ales, era accesibil prin însuşi stilul de viaţă grec. Nu e vorba de cultură, de informaţie etc.; ci pur şi simplu de inteligenţă, adică de tehnica aplicării la obiect. Gîndiţi-vă că „obiectul” estetic, geometric, politic etc. – era la îndemîna tuturor în Grecia veche. Erau şi atunci foarte mulţi proşti, fireşte; care aveau obiectele în preajma lor şi nu le înţelegeau pentru că nu-i ajutau puterile. Dar foarte puţine inteligenţe se ratau în Grecia. Stilul lor de viaţă era astfel crescut încît orice inteligenţă se aplica firesc la toate obiectele cunoaşterii, odată cu maturitatea. În cazul culturii noastre europene, o confuzie a fost fatală inteligenţei. Şi anume: credinţa absurdă că un om nu se poate ţine la pas cu toată cunoaşterea. Dar nici nu e vorba de „toată cunoaşterea”, lucru ce a fost imposibil chiar în Grecia veche pentru majoritatea oamenilor. E vorba de a te familiariza cu toate planurile cunoaşterii; de a şti, cu alte cuvinte, ce înseamnă cunoaşterea matematică, metafizică, istorică, ştiinţifică, estetică etc. Noi am răsturnat operaţia de cunoaştere şi credem că dacă, timp de 11 sau 12 ani învăţăm pe copii toate ştiinţele lumii, le construim în preajma tinereţii o „cultură generală”. Dar e evident că în aceşti 11 sau 12 ani o inteligenţă de-abia începe să se deştepte, şi toată „cultura generală” adunată la ieşirea din liceu nu a slujit decît să generalizeze automatismele. Ceea ce toţi copiii fac cu operaţiile aritmetice în clasa patra primară (aplicîndu-le automat, fără să le înţeleagă), tot aşa fac bacalaureaţii cu „cunoştinţele generale”. Le aplică automat în viaţă un an şi, spre fericirea speţei omeneşti, le uită. Dacă, printr-un miracol, asemenea „cunoştinţe generale” ar fi păstrate intacte toată viaţa – am trăi cel mai despotic sub-doctism imaginabil.
Nu e posibilă o „cultură generală” fără inteligenţă; singura care poate merge direct la obiect. Şi ţara românească, alături de întreaga lume modernă, este stearpă în asemenea „cultură generală” (termen inadecvat, care ar putea fi înlocuit cu „umanism” sau „universalism”) pentru că este stearpă în inteligenţe. Un om ajunge o inteligenţă eficientă numai după ce poate să se mişte liber pe toate planurile cunoaşterii. Asta nu înseamnă, repet, a cunoaşte tot; lucru imposibil şi ridicol. Înseamnă, însă, a nu confunda planurile şi valorile; a nu explica o operă de artă prin, foame, un fapt religios prin sex, un fapt biologic prin chimie, uni eveniment istoric prin poziţia stelelor etc.
Ceea ce caracterizează epoca noastră este însă această confuzie totală a planurilor. Totul se explică prin altceva decît prin ceea ce trebuie. Este un fals misticism, un profetism laic, un fanatism semidoct, care s-ar putea prevala de oricare dintre funcţiunile naturale ale omului, numai de inteligenţă nu. Inteligenţa nu poate fi parţială, fragmentară. Dacă un om dă dovadă de multă luciditate în analiza stărilor sale sufleteşti, dar e ferm convins că asta e un fenomen economic – omul acela e lucid, dar nu inteligent. Dacă altul vorbeşte despre istorie şi economie politică referindu-se precis la obiect, dar e convins că religia e o invenţie a popilor, sau că filosofia e un joc verbal – acest om poate fi numit un om abil sau informat, dar nu inteligent.
Nimeni nu poate fi scuzat că e inteligent într-un loc, şi prost în altul; că e inteligent pe trei planuri ale cunoaşterii, dar imbecil pe al patrulea. Cum am mai spus. inteligenţa e o funcţiune organică, ea nu poate funcţiona fertil decît dacă se aplică precis la toate obiectele cunoaşterii, obţinind astfel o coordonare proprie a acestor obiecte, creînd ceea ce se numeşte „stilul” unei personalităţi. Altminteri – împiedicată de a se aplica asupra unor anumite obiecte – se usucă, se automatizează şi piere. Nici măcar geniul nu scuză abaterile sau anorganicul unei inteligenţe. Ştiu că Einstein e genial. Nu ştiu, însă, dacă e şi inteligent. În alte limbi (de pildă engleza şi italiana) expresia de „genial” se întrebuinţează mult mai des decît în limba noastră, unde ea e consacrată lui Eminescu şi îndeobşte morţilor. Ar trebui, totuşi, să uzăm cu mai multă încredere de asemenea expresii. Căci, fără nici o ironie, sînt la noi mai mulţi oameni geniali decit inteligenţi. Cum noi nu avem nici un corectiv, numim inteligenţi oameni care adeseori sînt plini de calităţi, dar care nu prea au de-a face cu inteligenţa.
Să ne înţelegem. Nu cred că inteligenţa e indispensabilă creaţiei artistice sau descoperirilor ştiinţifice, după cum nu e necesară, astăzi mai ales, vieţii sociale. Există şi alte valori spirituale în afară de inteligenţă. Inteligenţa, însă, are cea mai nobilă misiune: aceea de a cosmiza datele experienţei umane. Prin această funcţie a ei – de coordonare, de armonizare, de organicitate – imită cel mai frumos gest din lume: creaţia plenară, creaţia totală, cosmizarea. Evident, această „creaţie” a inteligenţei nu se obiectivează necesar, ca celelalte creaţii propriu-zise, artistice. De aceea şi valoarea inteligenţei nu se poate apropia de valoarea creaţiei artistice, de pildă. O inteligenţă perfectă este un lucru rar, care înnobilează condiţia umană – dar care numai incidental se realizează obiectiv.
Vorbesc deci fără o prea hotărîtâ deznădejde de raritatea inteligenţelor în epoca noastră. Totul a fost potrivnic inteligenţei în lumea modernă. S-a promovat munca în locul inteligenţei; s-a promovat geniul; s-a creat superstiţia „adîncimii”, a „fineţii”, a „originalităţii”, a „noutăţii” – şi fiecare dintre acestea au fost un obstacol în plus în calea realizării plenare a inteligenţei. Nicăieri în istoria lumii nu întîlnim o a doua epocă în care inteligenţa să fie mai grav abătută de la obiectele ei (decadenţa estetică şi metafizică de la mijlocul secolului trecut nu se poate compara cu nimic; imaginea omului despre sine a atins atunci cel mai scăzut nivel posibil). După atîtea generaţii de sentimentali, pozitivişti, filologi, istorici, psihologi, şi – acum în urmă – economişti, este foarte greu să mai ceri inteligenţei să-şi cunoască obiectele. Am gîndit cu vehemenţă pe principii, pe ipoteze, pe instincte şi pe cuvinte. Acum, culegem roadele.
Şi totuşi lumea a mers înainte; s-au creat opere de artă şi s-au făcut importante descoperiri ştiinţifice. Încă o dovadă că inteligenţa, dacă a fost cîndva, la începuturile istoriei umane, indispensabilă evoluţiei – a ajuns astăzi mai puţin obligatorie. Automatismele cerebrale îşi fac cu prisosinţă datoria; schemele mentale satisfac orice dorinţă de cunoaştere; cuvintele păstrează aceeaşi putere de sugestie şi o propoziţie trece cu acelaşi succes drept o judecată reală. Toate acestea ne explică şi mai mult raritatea inteligenţei în epoca noastră. Se găsesc mai lesne o duzină de genii, decît o duzină de oameni care să nu confunde planurile realităţii, să nu facă chimie în artă şi artă în metafizică.
Toate semnele timpului ne îndreptăţesc să credem că inteligenţa – cel puţin în adevăratul şi originalul său înţeles – nu va renaşte prea curînd în istoria Europei. Dimpotrivă; pseudomisticismul şi criptospiritualismul contemporan sînt cele mai seducătoare crainice ale barbariei. O barbarie mult mai cumplită decît simpla invazie de sînge sălbatic de la sfîrşitul lumii vechi. O barbarie mentală care va reduce ultimele rudimente de inteligenţă la scheme mentale. (Ce sînt altceva teoriile prin care marxismul, bunăoară, explică arta, etica, filosofia, religia?).
Este adevărat, împotriva acestor grave şi criminale confuzii de planuri (spiritul = sex; spiritul = luptă de clasă; spiritul = sînge) se ridică astăzi chiar ştiinţa. Întoarcerea la realism şi reafirmarea autonomiei spiritului sînt, astăzi, două poziţii cîştigate de ştiinţă. Ele sînt, in acelaşi timp, şi bazele oricărei inteligenţe. De la ele se poate pleca oricînd. Dacă nu pentru a realiza acea inteligenţă atît de oropsită de lumea modernă, cel puţin pentru a-i păstra amintirea.
Dar aş vrea să ştiu cîţi dintre noi mai pot face astăzi acest lucru…

Mircea Eliade

20 Ianuarie 1935

«Vremea», Anul VIII, Nr. 372, 20 Ianuarie 1935

Loading...
loading...

2 COMENTARII

  1. Sindromul inteligenței artificiale – drumul de la mana la buton sărăcește prin comoditate și dependenta de fantezie ia locul realității…

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here