Moscopole, faimoasa cetate a românilor sud-dunăreni

Placă înfățișând orașul MOscopole la 1721
Biserica Nicolae Moscopol ridicată la 1721

Pare de necrezut astăzi că Moscopole, o comună de 800 de suflete (dintre care 600 sunt aromâni, iar 200 albanezi), a fost în a doua jumătate a secolului al XVIII-lea cea mai vestită cetate din Balcani, după Istanbul. Mărturisesc însă despre aceasta ambasadorii occidentali acreditaţi în imperiul turcesc din veacul al XVIII-lea, învăţaţii timpului, călătorii străini, corespondenţa comercială a negustorilor vlahi ori documentele unor procese ale acestora cu veneţienii. Moscopole avea 60-70.000 de locuitori în 1760, în timp ce Atena număra doar 10.000 de locuitori (dintre care doar 3.000 erau greci). Aromânii trăiau în acea perioadă şi în alte aşezări mari din împrejurimile Moscopolei, care ajungeau, la rândul lor, la zeci de mii de locuitori, precum: Gramostea, Nicea, Linca etc. Zona era compact aromânească. Aceste oraşe mari aromâneşti erau aşezate la peste 1.100 metri înălţime. Lacul Ohrid era un fel de mare vlahă, fiind înconjurat de nenumărate localităţi aromâne. Cetăţi înfloritoare atunci, astăzi simple comune pline de ruine şi de legende. Cântecele lor de jale răzbat până la noi, românii nord-dunăreni, ce se pare că uităm rapid istoria neamului. Mulţi dintre vecinii ori prietenii noştri poate că sunt aromâni, dar nu se mai interesează aproape nimeni de trecutul lor. Câţi nu se vor fi răspândit prin Europa de Vest ori Statele Unite?
În 1831, Cousinery, şeful misiunii consulare franceze la Salonic, scrie despre aromâni, într-o lucrare apărută la Paris, referitoare la o călătorie a sa în Macedonia, următoarele: „Ei sunt recunoscuţi datorită limbii lor. Vorbesc şi acum latina, şi dacă îi întrebi: „Ce naţiune sunteţi voi?” Îţi răspund cu mândrie: „Suntem români””. Despre Moscopole se spune că avea 12.000 de case din piatră placată cu marmură, 40 de biserici, o Academie, o mare tipografie, mai multe sute de ateliere şi prăvălii. Şcolile Moscopolei erau nenumărate. Într-o perioadă şi-a avut reşedinţa aici mitropolitul de Berat care purta titlul de „al Belgradului şi al Ianinei”. Printre oamenii de seamă pe care i-a dat Moscopolea amintim pe Ioan Halchiu – doctor în filozofie şi teologie, pe Dimitrie Procopie Pamperi – secretar al lui Nicolae Mavrocordat, Dimitrie Darvari – filosof şi matematician, pe Constantin Ucuta – protopop de Poznan… iar lista ar putea continua cu multe alte nume celebre.
Bandele criminale ale paşei de Ianina vor începe însă o campanie de jafuri timp de aproape 20 de ani asupra Moscopolei. Imperiul turcesc nu privea cu ochi buni cum din teascurile tipografiei moscopolene ies atâtea cărţi creştineşti, cum negustorii aromâni ridică în cetăţile lor zeci de biserici şi nu moschei, cum casele aromânilor întrec pe cele ale înalţilor demnitari ai Porţii.
Aromani familieBogăţiile şi aurul vlahilor erau, de asemenea, o tentaţie permanentă. Nesiguranţa aromânilor în locul lor natal şi neînţelegerile dintre locuitorii cetăţii fac ca aceasta să nu mai suporte presiunile turceşti, greceşti şi albaneze şi să dispară în cele din urmă. În 1769, după cum mărturiseşte Valeriu Papahagi în scrierile sale consacrate Moscopolei, are loc primul jaf turco-albanez asupra cetăţii. În 1788, se desfăşoară ultimul asalt asupra acestui faimos oraş. Întreaga Moscopole cade pradă flăcărilor şi va arde zile în şir. Faimoasele biblioteci ale aromânilor, de care se minunau mulţi învăţaţi şi călători străini ai timpului, sunt distruse – asemenea şi bisericile. Aromânii se îndreaptă către Ţările Române, Salonic, Viena ori Veneţia, într-o pribegie parcă fără de sfârşit. Puţini mai rămân la vatră. Bisericile Moscopolei de astăzi, precum Sfântul Ilie, Sfinţii Arhangheli Mihail şi Gavril, Sfântul Ioan Botezătorul ori Sfântul Athanasie, îşi aşteaptă ora redeschiderii. Au mai rămas doar 6. La biserica Sfântul Nicolae (singura care funcţionează) slujeşte un preot aromân, însă slujba se desfăşoară în limba albaneză. Mănăstirea Prodromu, de la marginea actualei comune, va fi reactivată în cursul anului 2005. Acum ea nu are niciun monah. Albania, declarată în perioada comunistă ca primul stat ateu din lume, a ieşit în democraţie cu doar 20 de preoţi ortodocşi. Numai 10 dintre aceştia mai erau în stare să slujească. Restul preoţimii albaneze a căzut pradă unui martiriu inimaginabil. Renaşterea Bisericii ortodoxe din Albania nu a adus deocamdată pentru aromânii de aici bucuria liturghiei în limba maternă. Singurul loc în care se slujeşte în dialectul aromân (dar şi în româneşte), în întreaga Albanie, este o biserică din oraşul Corcea.
Nu există aromân care să nu cunoască de la bunici ori părinţi legende despre fabuloasa Moscopole. Moscopole a fost supranumit „Atlantida aromânilor”. Moscopolenii mai ajung şi astăzi la fraţii lor nord-dunăreni. Thanas Nicea este student la Facultatea de Medicină din Bucureşti. La Bitola, dincolo de lacul Ohrid – în Macedonia, s-a deschis de curând o altă biserică ortodoxă aromânească. Preotul din Bitola a studiat la Facultatea de Teologie din Bucureşti. Este greu de crezut că cei aproximativ 500.000 de aromâni care au mai rămas răspândiţi prin Balcani vor reuşi să-şi menţină identitatea lor culturală după zeci de ani de deznaţionalizare. Poate că Bunul Dumnezeu, la acest început de mileniu, nu va lăsa pe aceşti fraţi ai noştri, cuminţi dar dârji, pradă asimilării. Martiriul aromânilor, precum şi rugăciunile lor fierbinţi (aproape că nu este aromân care să nu frecventeze biserica duminica ori în sărbători) vor face ca aceştia să nu dispară.
De la Corcea (în Albania, în aproprierea graniţei cu Grecia) până la Moscopole, drumul durează doar câteva minute. Aceste minute pot recupera o parte din fiinţa noastră românească şi creştină.

Preluare: Foaie Natională / Autor: Gheorghiţă Ciocioi

Orașul Moscopole (Voscopole) era situat în sud-estul Albaniei (la sud-vest de lacul Ohrida), la o altitudine de 1.150 metri. Astăzi este un sat pe ruinele fostului oraș. A fost locuit compact de aromâni (peste 40.000 în anul 1750, 60.000 în 1788 – conform lui Pouqueville), având peste 12.000 de case și 72 biserici. Comercianții aromâni erau considerați greci în toate actele oficiale de până la 1750, pentru ca mai apoi să apară ca albanezi și chiar turci.
În 1774, istoricul german Johann Thunmann, care s-a ocupat de istoria aromânilor, specifica faptul că „locuitorii vorbesc toți românește”.
„Moscopolea a fost cel mai mare oraș pe care l-a avut Albania până acum. (anul 1935, n.) Astăzi chiar, orașul vecin Corița, locuit de Albanesi și de Români moscopoleni și fârșeroți, și care a moștenit ceva din însemnătatea Moscopolei, e situat în regiunea cu cea mai mare densitate de populație din Albania”. (Valeriu Papahagi, «Aromânii moscopoleni și comerțul venețian în secolele al XVII-lea și al XVIII-lea», Ed. Societății de Cultură Macedo-Română, București, 1935)
Orașul a fost distrus, prin atacuri succesive, de către albanezii musulmani, în perioada cuprinsă între anii 1769-1788. Cauzele distrugerii orașului, explicate de scriitorii străini, au fost, conform consulului Franței la Ianina, Pouqueville, turcii și albanezii („invidia și fanatismul se uniră pentru a distruge opera înțelepciunii”). „Hoardele mahometane de Daglii și Coloniati au dat cele dintâi semnalul nenorocirilor, începând să jefuiască și să asasineze caravanele care frecventau târgul din Voscopole. La rândul lor, beii din Muzachia, sub pretext de a ajuta pe supușii necajiți ai Marelui Senior, puseră garnizoană în oraș și, după zece ani de devastări, jafuri și razboaie, Voscopolea dispăru de pe suprafața Albaniei”.
Consulul Franței la Salonic, Cousinéry, vedea aceeași autori: „În zilele noastre, orașul Voscopole se îmbogățise prin comerțul său cu Germania. Locuitorii clădiseră case foarte frumoase, dar un pașă din Albania, despre care mi s-a spus că era tatăl lui Ali Pașa din Ianina, atacând și jefuind acest oraș, negustorii s-au împrăștiat”.
Valeriu Papahagi explică distrugerea orașului, conform documentelor venețiene, prin atitudinea rusofilă din timpul războaielor ruso-turce. Distrugerea Moscopolei a însemnat o grea lovitură pentru aromânii din Imperiul Otoman. Desființarea celui mai important centru comercial din Balcani a fost oare o acțiune deliberată a marilor metropole sau a Imperiului Austro-Ungar? A fost o lovitură dată aromânilor pentru a atrage capitalurile în centrele comerciale europene? Acesta a fost rezultatul și motivația apare astfel: „Austria… urmărea două obiective: să alunge pe Turci din Ungaria și Țările slavone și, tot cu aceeași neclintită străduință, să-și creeze o clasă burgheză națională și să-și asigure un imperiu comercial cât mai rentabil. Singura ieșire și unica posibilitate îi rămânea imperiul turcesc, vast ca întindere, unde, însă, se lovea de rezistența marilor puteri apusene: Anglia, Franța și Olanda, pe de altă parte, cetățile italiene și Rusia – aceasta ceva mai târziu”. (A. Hanciu, «Aromânii»)
Veneția era implicată încă din secolul al X-lea în comerțul din peninsula balcanică, cu timpul acaparându-l. Ascensiunea Veneției se produce datorită apariției ungurilor în Polonia și blocării traseului comercial în lungul Dunării, ca și libertății navigației pe Mediterana. „Veneția ar fi jucat un rol cu mult mai mare încă, dacă drumul Dunării nu s-ar fi refăcut în secolul al XII-lea. El s-a refăcut prin consolidarea regatului ungar” (p. 42). Primul stat bulgar, ca și Imperiul creat de vlahii Petru și Asan se datoresc celei de-a doua căi comerciale existente în peninsulă, creată de romani, Via Egnația (care lega portul adriatic Durazzo de Constantinopol ). Aceste state apărute în Balcani au împiedicat, de altfel, pe regii unguri, în spatele cărora se afla imperiul apostolic papal. Existau, la acea vreme, trei state create de necesitatea apărării rutelor comerciale: Veneția, „doamna mărilor și a drumurilor care plecau de la Mare. Ungaria era regalitatea care, în afară de drepturile sale date de către Papalitate, căuta să se impună în Balcani pentru că ea reprezenta cealaltă cale de comerț, calea transversală, a Belgradului. Statul bulgar se formează, se păstrează și ia titlul imperial ce i se recunoaște, pentru că, având Durazzo, el domina vechea Cale Egnația care ducea direct la Constantinopol” (p. 54-55).
În secolul XVIII apare o mare concurență între porturile italiene Veneția, Genova, Livorno, Neapole, Triest, dar și implicarea Austriei în comerțul oriental. Imperiul otoman este confruntat cu o criză economică și urmată de pierderea unor provincii în urma deselor războaie (1701-1715). „Lupta de concurență (a Veneției, n.) – pe zi ce trecea – devenea din cele mai grele și aprige contra cetăților italiene, contra Francezilor, Angliei și Olandei, împotriva Raguzei și Turciei, dar mai ales împotriva imperiului austriac, care își mobiliza toate forțele întru aceasta”.
La 1770 apare o reacție antioccidentală (mai ales antifranceză ) printre negustorii greci (mișcarea moreotă). De exemplu, comerțul dintre Marsilia și Orient stătea astfel: în perioada 1779-1781 doar 150 vase/an. Sau: în anul 1789 comerțul Franței cu Orientul era de 42,41%, iar în 1839 ajungea de la 3,1 % (vezi Nicolae Iorga, p. 151, apud Demetru Gheorghiadi din Smirna). Asemănător Franței, Veneția este scoasă din comerțul oriental, celelalte porturi italiene impunându-se treptat. Moscopolenii renunțaseră la comerțul venețian încă cu mult înainte de distrugerea orașului. Valeriu Papahagi, cel care a cercetat arhivele venețiene, dădea următoarele explicații, extrase din corespondența moscopoleno-venețiană: crearea unor drumuri de uscat spre Viena („căci ața și pielăria se răspândesc pe uscat, prin Belgrad, în Ungaria și Germania, afară de marile cantități de marfă care trec la diferitele schele ale Golfului, fapt care, cu adevărat, aduce pagubă intereselor publice ale Veneției”); legătura cu alte porturi italiene, declarate porturi franceze; taxele prea mari ale venețienilor („Moscopolenii părăsesc comerțul cu Veneția din cauza taxelor mari la care Serenisima Republica le supune mărfurile expediate din Durazzo. Comerțul deviază spre porturile Saiada și Salonic”); atitudinea rusofilă în războaiele ruso-turce. Devastarea orașului de către albanezii musulmani a dus la un exod masiv al aromânilor în capitalele europene, în special în centrele comerciale, unde aveau legături de afaceri.
O mare parte s-a stabilit la Viena și Pesta. Ei erau percepuți ca fiind comercianți greci (afacerile, în mare parte, se desfășurau în limba greacă), în scurt timp acaparând comerțul din Austro-Ungaria. Această emigrație a luat contact cu românii transilvăneni din imperiu, devenind înfocați apărători ai drepturilor românilor.
Premergătorii mișcării naționale aromânești au fost scriitorii aromâni moscopoleni din secolul al XVIII-lea, primii care scriu în dialectul aromânesc. Protopopul Th. A. Cavaliotti (originar din Moscopole), a scris în anul 1770 un «Vocabular în trei limbi (aromână, greacă și albaneză)». Acest vocabular conține 1.070 cuvinte și un abecedar latin. Constantin Ucuță Moscopoleanu editează «Noua Pedagogie» la anul 1797, iar Gheorghe Roza (1808) «Cercetări despre Românii de peste Dunăre» (o primă istorie a aromânilor în limba greacă) și «Despre scrierea și lectura aromânească» (1809). Constantin Ucuță îndemna la învățarea limbii materne spunând: „Acceptă lumina aceasta puțină, spre folosul copiilor noștri, căci cred că de mult îți era dor să vezi acest început pentru neamul nostru, ca ușor să priceapă copiii aceea ce cu pierdere de multă vreme și cu greutate o pricep în altă limbă” (Sterie Diamandi 1940, p. 254).
Daniil Moscopoleanu, aromân, a scris «Învățătura introducătoare», în patru limbi – greacă, albaneză, bulgară și aromână, cu scopul ca fiecare popor să-și însușească limba greacă. Daniil era un partizan al grecizării îndemnând pe aromâni să se lepede de limba maternă și să învețe grecește. „Albanezi, Români, Bulgari și voi ceilalți de altă limbă bucurați-vă cu toții să vă faceți romei. Lăsați limba cea barbară, dialectul și datinile, încât ele să pară ca niște povești strănepoților voștri. Veți cinsti neamul și patriile voastre, prefăcându-le grecești din albano-bulgare” (S. Diamandi 1940, p. 376). La fel milita și Neofit Duca pentru asimilarea linvistică a aromânilor. Mihai Boiagi, profesor la școala greacă din Viena, își atrage excomunicarea Patriarhului din Constantinopol pentru îndrăzneala de a scrie, în limba greacă și limba germană, «Gramatica» (1813). „Aflu că se răspândește cartea unui rătăcit al bisericii și a unui oarecare Boiagi. Ținta acestuia este de a combate limba greacă din auzul credincioasei noastre turme. Comunicați excomunicarea noastră la toți”. Cartea lui Boiagi răspunde Scripturii în dialect. La 1863 C. Negri reeditează «Gramatica». O nouă ediție se realizează în 1915.
Familiile Sina, Roza, Duca, Malenița, Mangiarli, Capra, Calai Agora, Neaplu, Manasi, Modosu, Dadani, Darvari, Popp, Diaconovici, Zonea Dona, Cociu, Doda, Musteța, Coda, Tolea, Spaici, Angelcu, Marcusu, Dima, Paciurea, Staia, Mihail, Mocioni, Șaguna, Dumba, Gojdu, Grabovski erau de origine aromânească. Cel mai renumit descendent al unei astfel de familii a fost Andrei Șaguna, mitropolitul românilor din Ardeal. Rolul capital pe care Șaguna l-a jucat în istoria Transilvaniei l-a făcut pe Sterie Diamandi să scrie: „La temelia dezrobirii Ardealului stă jertfa celui mai însemnat centru de cultură și civilizație aromânească”.

Loading...
loading...

1 COMENTARIU

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.