Omagiu scriitorului francez Dominique Venner

Scriitorul naționalist Dominique Venner s-a jertfit pe sine, s-a sinucis la 78 de ani pe 21 mai 2013 în catedrala Notre Dame din Paris, în semn de protest faţă de situaţia în care au ajuns Franţa, în particular, şi popoarele europene, în general. S-a apropiat de altar și a lăsat o scrisoare, a scos un pistol. Câteva clipe mai târziu, medicii constatau decesul. Catedrala era plină de turiști, care au fost evacuați imediat.
Dominique Venner era implicat pe atunci în campania împotriva legalizării căsătoriei pentru homosexuali.
În ultima sa postare pe blog el își arăta teama că Franța „va ajunge sub puterea islamiștilor” și preconiza „gesturi spectaculare și simbolice” pentru trezirea conștiințelor.
Deşi nu face referire directă la cauza sinuciderii, este uşor de observat că gestul său reprezintă un protest contra agendei guvernului socialist francez de distrugere a poporului francez prin promovarea relaţiilor homosexuale și a imigrației.
„Gestul lui Venner constituie un prilej de meditaţie pentru toţi europenii, în contextul în care valorile fundamentale ale Europei tradiţionale sunt atacate mai violent ca niciodată. Totodată, spiritul de sacrificiu al lui Venner, într-o epocă a individualismului exacerbat, îl aşează pe acesta între eroii contemporani ai cauzei naţionaliste”, au susţinut naționaliștii români.

„Sunt sănătos trupeşte şi spiritual şi sunt copleşit de iubire pentru soţia mea şi pentru copiii mei. Iubesc viaţa şi nu aştept nimic de dincolo, în afară de perpetuarea rasei şi a sufletului meu.
Totuşi, în seara acestei vieţi, eu mă simt nevoit să reacţionez cât timp mai am puteri, în faţa pericolelor imense ce stau în faţa patriei mele franceze şi europene. Cred că este necesar să mă sacrific pentru a rupe somnul letargic care ne copleşeşte. În semn de protest, eu îmi ofer ceea ce-mi rămâne din această viaţă. Aleg un loc de o înaltă simbolistică – Catedrala Notre Dame din Paris, pe care o respect şi o admir şi care a fost edificată de geniile înaintaşilor mei.
În timp ce atâţia oameni se transformă în sclavi ai propriilor interese, gestul meu vine să aducă un exemplu de voinţă. Îmi dau moartea cu intenţia de a trezi conştiinţele adormite. Eu vin să protestez contra acestui mare pericol. Eu protestez contra acestei otrăvi sufleteşti şi contra patimilor individuale, care vin să distrugă valorile noastre identitare – inclusiv familia, soclu intim al civilizaţiei noastre multimilenare. În timp ce apăr identitatea tuturor popoarelor la ele acasă, mă răscol, de asemenea, împotriva crimei care vizează înlocuirea populațiilor noastre.
Discursul dominanat din ziua de azi nu iese din ambiguităţile sale toxice, şi europenii vor suferi consecinţele. Poporul nostru deţine o memorie proprie, pe baza căreia noi trebuie să ridicăm viitoarea noastră renaştere, o renaştere lipsită de metafizica limitării – sursă nefastă a tuturor derivatelor moderne.
Îmi cer de pe acum iertare de la toţi cei care vor suferi din urma morţii mele. Îmi cer iertare de la soţia mea, de la copii mei, de la nepoţii mei, precum şi de la prietenii mei. Dar, odată fiind trecut şocul morţii mele, sunt sigur că atât unii, cât şi alţii vor înţelege sensul gestului meu, iar frica se va transforma în demnitate. Le doresc puteri celor de mai sus, pentru a rezista. Ei vor găsi în scrierile mele recente prevestirea gestului meu.
* Pentru informaţii, vă puteţi adresa editorului meu, Pierre Guillame de Roux. El nu a fost informat de acest gest, dar mă cunoaşte de mult timp”.

Dominique Venner s-a născut în 1935. A fost eseist şi istoric. Este fondatorul «Noii reviste de Istorie». A publicat un mare număr de cărţi, printre care «Secolul lui 1914» sau «Istoria şi tradiţia europenilor». Ultimele esee apărute sunt «Şocul istoriei» (2011), «Imprevizibilul în istorie», «Un samurai al Occidentului» (2012).

Într-un eseu Dominique Venner scria:
„Europa, de la începuturile Antichității, a fost mereu condusă de ideea că individul este inseparabil de comunitate, clan, trib, popor, oraș, imperiu, față de care este legat printr-o comuniune cu mult mai sacră decât însăși viața. Această credință de nezdruncinat, căreia Iliada îi oferă cea mai veche și cea mai poetică expresie, a luat variate forme. Gândiți-vă la venerarea înaintașilor cărora orașele le datorau existența, sau la loialitatea față de prinți care era expresia sa vizibilă.
Prima ruptură a fost introdusă de individualismul Creștinismului timpuriu. Ideea unui Dumnezeu personal i-a emancipat pe oameni față de autoritatea incontestabilă a zeirlor etnici ai orașului. Cu toatea acestea, Biserica însăși a reimpus ideea că voința individului nu poate așeza lucrurile așa cum el voiește…
Totuși, în ciuda acestei logici individualiste și materialiste, am menținut vreme îndelungată legăturile de naștere și patria mamă și toate obligațiile pe care le implică. Aceste legături au fost distruse progresiv în toată Europa în prima decadă de după Al Doilea Război Mondial, pe măsură ce triumfătoarea societate de consum sosea din Statele Unite. Ca și celelalte țări europene, Franța a încetat să mai fie o națiune (bazată pe naționalitate, nașterea comună) pentru a deveniun ansamblu de indivizi uniți prin plăceri sau ideea pe care o aveau despre propriile lor interese. Obligația din trecut de a „servi” a fost înlocuită prin tentația generală de „autosatisfacere”. Acesta este consecința logică a principiului care fundamentează societatea doar pe baza drepturilor omului, adică a intereselor individuale.

Loading...
loading...

1 COMENTARIU

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.