Omul insignifiant din corporație

Un scriitor britanic remarca undeva că, dintre toate formele de autodistrugere, niciuna nu este mai patetică decât aceea în care individul alege să fie tratat în relațiile umane vitale ca membru al unei organizații și nu ca o persoană umană, de sine stătătoare. Revolta tinerilor și maturilor din corporații, satisfăcuți de eforturile lor politice și economice, amintește inevitabil de aceste cuvinte. Corporația s-a transformat pe nesimțite într-un etalon pentru liberalism, gândire independentă, democrație și bunăstare. O etichetă cu sclipici, bună de pus la costumul (vorba vine) de duminică.
Nu este tocmai dificil să demonstrezi că niciuna din însușiri nu este conformă realității. Ca să luăm doar exemplul mai paradoxal, corporația, deși este (?) un produs al pieței libere, întotdeauna va acționa împotriva pieței libere. Adică, nu doar că marile corporații nu vor sprijini promovarea ideilor liberale, dar vor lucra fără întrerupere pentru a introduce reglementări împotriva competiției și, în consecință, pentru a distruge micii întreprinzători, pentru a exploata angajații și a oferi servicii / produse din ce în ce mai proaste etc.

În practică, corporația este echivalentă totalitarismului economic, iar parteneriatul public-privat nu înseamnă altceva decât că, așa cum strigau aceiași tineri furioși în urmă cu vreo câțiva ani, corporația face legislația. Codul Fiscal al României, de pildă, se face aproape întotdeauna după discuții cu marile firme de consultanță fiscală, al căror interes obiectiv este de a nu simplifica legislația și de a obține spațiu de optimizare fiscală pentru clienții lor (alte corporații).
Exemplele sunt, de altfel, nenumărate. Unul dintre cele mai amuzante este acela al unui antreprenor local, proprietarul unui lanț de cafenele și restaurante, care a susținut cu aplomb legea anti-fumat, fiind conștient că mulți competitori vor sucomba în absența vicioșilor. Singurul lucru neluat în calcul a fost efectul aproape fatal pe care legea l-a avut asupra propriei afaceri.
Cazurile descrise succint mai sus pălesc ca gravitate în comparație cu activitatea corporațiilor bancare, petroliere, farmaceutice sau agricole responsabile, printre altele, de declanșarea unor războaie sau conflicte de amploare. Dar esența este aceeași.
Corporația nu se manifestă nociv doar în exterior, ci își desfășoară propriul totalitarism și asupra membrilor organizației. Jacques Barzun a observat că statul totalitar și marile firme au același obiectiv: controlul total al individului, abolirea completă a spațiului privat.
Oricine a petrecut chiar și puțină vreme într-o astfel de întreprindere poate depune mărturie despre practicile (extra)curriculare. De la faimoasele team-building-uri cu jocuri de rol (cineva mărturisea despre o excursie în care șeful i-a pus să practice jocul de-a stăpânul și sclavii, în care sclavii erau, bineînțeles, angajații), până la testele de personalitate, birourile de resurse umane cu selecția lor în funcție de conformitate, panourile motivaționale etc., toate evidențiază încercarea de a absorbi complet persoana și a o transforma într-o caricatură disciplinată, care răspunde satisfăcută la comenzi, inclusiv la cele din afara orelor de program, atâtea câte sunt. Astfel încât nu e de mirare de ce angajații multinaționalelor s-au încolonat, docili și mulțumiți, pentru a face revoluție. Recomandările „dezinteresate” ale top managementului au contat, probabil, puțin, decisivă a fost nevoia de conformitate.
Într-un experiment mult discutat și devenit o referință clasică în istoria managementului, Elton Mayo a scos în evidență importanța condițiilor informale, în special nevoia de apartenență, pentru a obține o productivitate sporită din partea muncitorilor. Cu alte cuvinte, standardizarea psihologică și presiunea informală din marile întreprinderi nu reprezintă un dat colateral, ci o necesitate economică, în primul rând. Grupul are o prioritate funciară în fața individului. Grupul este standardul după care se adaptează individul. Grupul decide ce trebuie să gândească individul. Aceasta este în esență etica fundamentală a oricărei corporații. Orice altă perspectivă devine irelevantă.
„În realitate, aceia care aderă cel mai entuziast la etica organizației își pun foarte puține întrebări legate de mersul societății pe termen lung. Nu pentru că nu le-ar păsa, ci mai degrabă pentru că tind să creadă că obiectivele corporației și cele ale moralității coincid”, scria, în 1956, Whilliam Whyte într-un studiu de neegalat despre omul din corporație, «The organization man».
Tirania corporatistă se face, însă, prin colaborarea voluntară, de regulă, a angajaților, bucuroși să ia parte la beneficii materiale și psihologice îndoielnice. Acest aspect sugerează un model coercitiv ușor, mai înșelător, dar cu atât mai periculos. După cum remarca același Whyte, măcar într-un scenariu ca «1984» știai cine sunt oamenii cei răi, pe când aici ești supus unei dictaturi impersonale.
„Trăiesc în Epoca Managerială, într-o lume a Administraţiei. Acum, cel mai mare rău nu se face în acele ‘bârloguri ale crimei’ murdare, pe care îi plăcea lui Dickens să le descrie. Nu se face nici măcar în lagărele de concentrare şi în lagărele de muncă. În acelea vedem rezultatul său final. Dar el e conceput şi comandat (mutat, secondat, dus la îndeplinire şi înregistrat) în birouri curate, cu covoare, încălzite şi luminate corespunzător, de către oameni tăcuţi, cu gulere impecabile şi unghii tăiate şi obraji proaspăt bărbieriţi, care nu au nevoie să ridice vocea. Din această cauză, desigur, simbolul meu pentru Iad seamănă cu birocraţia unui stat poliţienesc sau cu sediul unei companii de afaceri extrem de josnice”, scria C.S. Lewis în «Scrisorile unui diavol bătrân către unul mai tânăr»(←link).

Loading...
loading...

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.