Câteva expresii naive care au marcat România (I)

„O, sancta simplicitas!”. Este exclamaţia reformatorului religios ceh Jan Hus, care, condamnat la moarte fiind pentru erezie, în 1415, în clipele în care era ars pe rug a văzut o femeie bătrână, simplă şi neştiutoare, care aducea vreascuri şi le arunca în focul care începuse să-l mistuie. Ea credea, în ignoranța sa, că săvârşeşte în acest fel o faptă bună, răsplătită de biserică cu promisiunea fericirii eterne. „O, sancta simplicitas!” exprimă constatarea unui act de ignoranţă inconştientă sau de conformism naiv. Sfânta naivitate…
Au existat un șir, un șirag de expresii care au marcat istoria contemporană a României, vorbe înnădite care au descris o realitate, au marcat evenimente sau perioade cruciale, au mutat conștiința maselor, ancorându-se în mentalul colectiv pe care l-au determinat să se miște pe anumite axe. Unele au fost întâmplătoare, poate, născute din situații generale, altele au fost, cu siguranță, căutate, servite publicului spre a-l manipula.

Așa cum se întâmplă mult prea adesea în viața noastră, aceste expresii folosite din plin la un anumit moment dat pot fi analizate, judecate cu luciditate și dreaptă măsură abia după trecerea timpului, după ce și-au produs efectele. Astăzi, „la rece”, multe par niște non-sensuri, niște simple stupidități, altele au fost acoperite de falsitate, dar altora, în ciuda folosirii lor frecvente și îndelungate, nu le-am deprins cu adevărat sensul nici până astăzi. E „sfânta naivitate” la care ne închinăm din suficiență, lene intelectuală, aroganță sau conformism!…

„AJUTOARELE UMANITARE”

Chiar atât de rău o duceau românii în 1989 încât aveau nevoie de „ajutoarele umanitare” ale străinilor? Datele statistice spun că mai rău o duc astăzi, dar ajutoarele umanitare din „lumea civilizată” lipsesc acum.
Cu această expresie s-a făcut deschiderea României către Occident, cu românii puși pe căpătuială, pe pricopseală, mânați de același spirit al descurcălelii mărunte din comunism, sub motto-ul „dacă nu cade, pică!”. Din 1989, românilor li s-a insuflat încrederea nețărmurită că vor fi doar ajutați, iar pentru asta nu trebuie să facă nimic decât să fie… umani. România era, de fapt, înconjurată de filantropi, de care Ceaușescu, în răutatea sa proverbială, ne ținuse departe. Francezii, germanii, englezii nu vroiau nimic mai mult decât să ne ajute…
Da, Occidentul părea doar dispus să înpartă din prea-plinul său. Grosso modo, niște țări care până în urmă cu doar câteva decenii practicaseră colonialismul și exploatarea feroce a unor întregi continente se transformaseră între timp în asistenți sociali pentru „prietenii” români. Totul sub imboldul „democrației”, un sistem absolut minunat.
Doar odiosul de Ceaușescu ne mințise atât de urât vorbindu-ne despre „colonialismul” și „imperialismul” Vestului, occidentalii erau doar niște oameni care își doreau cel mai mult să ne ajute. Uitaseră și de ei înșiși în dorința asta! Iar Occindentul ne-a ajutat atât de mult, până ne-a luat totul…
Astfel sugestionați, pe fondul principiului ciupelii, ca modus vivendi în comunism, românii au văzut pe atunci cum se apropie paradisul…
Prin 1990 niște străini ajunși în Gara Vaslui aruncau pe geamul trenului bomboane copiilor de românași adunați ca la circ. Era o veselie și o încredere generală, pe care, și eu, țânc fiind, le-am „gustat” din plin. Eu eram mic și naiv, dar oare cu „oamenii mari” ce a fost…?!

„TIRANUL ȘI SINISTRA SA SOȚIE”

Ceaușescu și întregul său regim nu au făcut bine nimic, nici măcar din greșeală! Alți europeni din jurul nostru care au ieșit din comunism au avut luciditate și simțul diferențelor, au marcat și măsurat ce a fost bine și ce a fost rău, au schimbat lucrurile cu același simț al diferenței și măsurii, păstrând ceea ce se făcuse bine.
În România, pentru ca tot ce va urma să fie bine, trebuia declarat rău tot ce a fost rău, iar pentru ca tot ce a fost rău să rămână în urmă, trebuia distrus. Tiranul i-a obligat pe toți să colaboreze cu regimul. Cu toate că dacă nu erai membru de partid nu erai închis, dar, ce-i drept, nu te mai descurcai la fel de bine…
„Sinistra” a fost și mai odioasă. Iar influența lor malefică era în toate, în cele ce sunt, și-n cele ce mâine vor… plânge la soare, precum fabricile, cooperativele agricole, care trebuia deci să dispară, înainte de toate. Și au dispărut…
Doar astfel manipulați, românii au putut accepta toate ororile noului regim. Perioada din trecut devenise mai rea decât a fost în realitate, iar viitorul era mai bun decât și-ar fi putut imagina…

„NOSTALGICII”

Apoi a apărut o categorie aparte de oameni: cei care îndrăzneau să-și afirme constatările pe „contra-sens”. Dintr-o stare psihică particulară, a unei persoane față de o situație dată, „nostalgic” a devenit un termen absolut care desemna rezistența în fața „schimbării în bine”. „Nostalgicii” erau oamenii răi care se opuneau schimbării.
Pentru că tot ceea ce nu mai semăna măcar cu comunismul era bun, tot ceea ce aducea măcar pe undeva cu trecutul era, pur și simplu, rău. Niște minți echilibrate ar fi fost scandalizate de o asemenea dihotomie absurdă. Mult mai târziu s-a putut întâmpla să poată cineva afirma, fără să fie apostrofat și ostracizat instantaneu, că pe întreaga perioadă a comunismului au existat, s-au făcut, s-au petrecut, totuși, și lucruri bune. De altfel, ar fi fost imposibil să nu existe, pentru că altfel am fi avut de descris doar… iadul.

„CE AȚI FĂCUT ÎN ULTIMII 5 ANI?”

În mintea celor care puneau această întrebare, devenită cât se poate de uzuală după 1989, tocmai modul acesta de a pune problema trebuia să separe oamenii buni de cei răi. Numai că toți se dovedeau doar buni, iar întrebarea avea numai răspunsuri previzibile. Cel întrebat trebuia să desemneze practic distanța… uriașă și ireductibilă dintre sine și „fostul regim”. Din milioane de membri de partid docili, acum se găseau numai ascultători de Europa liberă și toți fuseseră, în fond și la urma urmei, niște mici eroi. Ba au inventat și un concept nou, „rezistența pasivă”, pentru a explica cum acțiunea și vorbirea se produceau într-un deplin dezacord cu mecanismele gândirii. Ce se întâmpla în realitate era că o altă față a ipocriziei și falsității punea stăpânire pe întreaga țară.
Mult mai târziu, un Adrian Păunescu sau un Octavian Paler au putut avea sinceritatea și demnitatea de a spune: „Da, a existat un moment în care chiar am crezut în socialismul lui Ceaușescu”. Mult prea târziu…!

„OAMENII DE BINE”

Între timp, au existat numai „oamenii de bine”. Dar unde sunt „oamenii de bine” de altădată?! Au dispărut! Nu îi mai găsești nicăieri, parcă au pierit în neant. Dar înainte vreme erau peste tot! Trebuie să vă aduceți aminte de ei! Erau peste tot! Precum hoțul perfect care a înșelat o bătrână la pensie să-i dea toți banii pentru un oarecare produs miraculos care o va face, pur și simplu, fericită, „omul de bine” din trecut a dispărut și s-a mutat… într-o altă dimensiune. Fără nicio explicație…
Și „omul de bine” promitea tuturor naivilor bunăstarea, prosperitatea. Dacă sunt deschiși și internaționaliști, niciodată tradiționaliști și naționaliști, dacă erau de acord cu metoda MEBO de privatizare, dacă erau de acord că întreprinderile de stat nu sunt rentabile și trebuie privatizate pe nimic, că îndatorarea este un proces firesc în Lumea nouă care se deschidea, că moravurile societății trebuie relaxate, că trebuie să renunțe la prejudecăți, că, în fond, corupția este inevitabilă, dar trebuie combătută teoretic și practic, că îmbogățirea spontană a unora dintre ei, aleși, este posibilă și chiar de dorit…
Jaful a fost aproape perfect, pentru că „oamenii de bine”, și doar ei, au vândut o întreagă țară și au reușit să lase proprietarii, poporul, care era „adevăratul stăpân pe bogățiile sale” (Nicolae Ceaușescu), au reușit să-i lase datori, lor și cumpărătorilor. Totul, jaful generalizat a cărui cifre și consecințe ne uluiesc astăzi, sunt faptele nimeni altuia decât ale „omului de bine” generic prezentat în trecut.
Toți, absolut toți, au fost „oameni de bine”, în fond și în principiu. Doar niște „oameni de bine”…! De la Ion Iliescu până la ultimul director al Fondulului Proprietății de Stat… Iar acum, nu numai că nu îi mai găsești nicăieri, dar nimeni nu mai vorbește despre ei măcar. Însăși expresia nu se găsește în dicționare, nimeni nu și-o mai aduce aminte decât vag. O expresie care a făcut (o) epocă mai mult decât oricare alta… Parcă s-au făcut nevăzuți, nu au lăsat nicio umbră, nicio amprentă! Dimpotrivă! …Dar înainte, repet!, era plin de „oameni de bine”! Erau peste tot! Erai înconjurat de „oameni de bine”, trebuie să vă aduceți aminte! Ei descriau, conturau o lume minunată! …Nu a fost!
Deschideai televizorul și un „om de bine” îți articula duios. Prototipul social era gospodina naivă care se autoinvita la emisiunea TVR «Opinii» pentru a spune cu dezinvoltură cam ce crede ea despre construcția statului și așezarea societății pe viitor. Și credea cu maximă naivitate că acel mare Ceva propriu contează… În spatele său însă, după paravanul brut al noilor adevăruri triumfătoare ale construcției capitalismului sălbatic prin „democrația participativă” se ascundeau marii și adevărații „oameni de bine”, profitorii… Au apărut la televizor pe când întrebarea „Ce ați făcut în ultimii 5 ani?” și au dispărut pe când emisiunea pentru copii „Feriți-vă de măgăruș!” …Chiar așa a fost!

„TREBUIE SĂ NE SCHIMBĂM MENTALITATEA!”

Noua „mentalitate” a devenit religia ‘telectualilor, noilor activiști, a educatorilor poporului. Nu a existat un cuvânt mai larg şi mai generos pentru orice trăncănel şcolit şi, mai ales, recunoscut ca atare. Zicea de „mentalitate” şi toată lumea se uită la el ca la unul care ştie ce vorbeşte. Era un termen miraculos, făcea cât o diplomă în psihologie.
Venea careva la televizor şi vorbea despre „schimbarea mentalităţii” şi capăta un ascendent moral, ceva de invidiat. Apoi chiar nu mai conta ce spunea, înainte de asta nici nu mai conta cine era. Dacă mai avea şi vreun oarece în coada numelui, vreun „jurnalist”, vreun „analist”, vreun conţopist… Hocus-pocus-ul schimbării mentalităţii îi dădea instantaneu o poziţie neştirbită şi de invidiat. Pentru că era un hocus-pocus care declanşa la grămadă toate complexele româneşti (care nu sunt puţine): că ne-am născut când ne-am născut, că trăim când trăim, că muncim cum muncim… Asupra tuturor celorlalţi acţion un „Lăsaţi că stiţi voi!…” nerostit. Toţi erau vinovaţi şi, dacă nu erau destul de vinovaţi, erau vinovaţi că s-au născut din părinţi vinovaţi… că au trăit 50 de ani sub comunism. Nimeni nu scăpa! Şi apoi mai era… evidenţa: lucrurile stăteau aşa cum stăteau, deci erau vinovaţi! A fost unul dintre puţinele lucruri asupra cărora trei români când se întâlneau puteau fi de acord.
Dar „mentalitatea”, în sensul în care a fost folosită expresia, le permitea românilor un moment de sinceritate pe care şi l-au dorit şi l-ar mai dori, dar numai în aceleaşi condiţii: să îi cuprindă şi pe ceilalţi (pe toţi, dacă se poate), astfel încât el să nu poată fi identificabil, şi să nu se refere prea exact la un comportament anume, la o atitudine anume. Numai să nu se recunoască prea exact! Era ca la demonstraţie, ca la miting: „Dacă ies alţii, vin şi eu. Dacă nu, n-am să ies eu de unul singur, că nu sunt eu chiar cel mai amărât”.
Pot să recunosc că am o mentalitate greşită, dar numai când nu este vorba despre mine… Este greşeala pe care a făcut-o Brucan – Dumnezeu …ştie ce are de făcut cu el! -, când a vorbit despre „stupid people”. E printre primii, dacă nu chiar primul, care a folosit trucul cu schimbarea mentalităţii. Şi l-au ascultat toţi, sau mai toţi. Cine era sionistul înainte? Un comunist cu 30-40 de ani de teorie şi practică. Ce a spus el în afară de asta? Mai nimic. Trebuie să recunoaşteţi că toată lumea ar fi vrut ceva detalii de la el, ceva particularităţi, adică, altfel spus, să poată pretinde că nu sunt ei, că nu se integrează. Dar „jidanul” a lăsat-o aşa şi a crăpat. Şi a avut dreptate… cel puţin în privinţa tuturor celor care l-au ascultat…
Parafrazând, zic: a fost lucrul despre care oamenii au vorbit cel mai mult atunci când nu ştiau despre ce vorbesc.
Ce-i drept, suna cât se poate de ştiinţific. Zice: „Domnule, nu se poate, trebuie să ne schimbăm această mentalitate!”. Lucrul cel mai plăcut e că termenul era folosit mai întotdeauna la comun: „Trebuie să ne schimbăm mentalitatea!”. Dar funcţiona atât de convenabil, că autoincluzându-te, te autoexcludeai. Tu, emitentul, tocmai ai comis gestul de a te autoexclude. E sigur şi precis că vorbeşti despre ceilalţi. Dar ceilalţi nu pot spune că nu vorbeşti şi despre tine, deşi realizează poate, cumva, că tocmai asta faci. E tare…
Pentru că musca e pe căciulă şi cine e prost să arunce primul cu piatra, nu se găsea nimeni care să spună: „Poate tu. Eu am taman mentalitatea potrivită!”. Şi nici vreun abuz de sinceritate nu se putea produce într-un asemenea hal încât careva să spună: „Poate sunt idiot, imbecil, nu am caracter şi nici personalitate, sunt inconştient şi oportunist, dar am taman mentalitatea potrivită!”. Pentru că mentalitatea asta, în sine, înseamnă tot ce ţine de mental. Acesta este motivul pentru care cei care ştiu despre ce vorbesc, adică sociologii sau psihologii, se feresc să folosească termenul. Pentru că e prea vag şi prea complex. Chiar şi în cazul analizei unei singure persoane. D’apoi să vorbeşti despre mentalitate colectivă…
Raportul era deja definit şi e incontestabil din prima: el o avea, pe dumneaei, mentalitatea, ceilalţi nu! Ceilalţi trebuiau să facă ceva, să lucreze la psihic, să se chinuie, să dea din mâini şi din picioare. Adică, într-un cuvânt, să se străduiască să îl egaleze pe fericit. Nimeni nu se încumetă să îl întrebe pe emitent: „Bre, da’ mata de unde te-ai înzestrat?! Nu cumva ai făcut frumos, la fel ca noi, pe vremea lui Ceauşescu? Nu cumva te-ai bucurat în 1989 de ce au făcut alţii? Nu cumva ţi-ai aruncat carnetul de membru de partid, nici măcar în 1989, ci în ’90, pretinzând, mai mult pentru tine, că nu îl găseşti? Nu cumva ai făcut compromisuri până ai uitat că le faci, până a devenit doar un mod de viaţă?” Alţi mulţi de … „Nu cumva…”. Şi, până la urmă… „Nu cumva doar mănânci rahat la televizor sau prin ziare?”
Dar la noi, locul din întreg universul în care se vorbeşte cel mai mult degeaba, „mentalitatea” a fost un termen de-a dreptul miraculos. Era capital, el despărțea apele, rupea lumile. Totul se explica prin mentalitate şi mentalitatea era în toate. Ieşeai afară şi vedeai numai mentalitate, cât cuprinde. Şi din mentalitate nu aveai scăpare. N-aveai cum, dom’le!
A funcţionat ca explicaţie, ca sursă pentru toate relele din România, precum era şi sursa binelui… celorlalţi. La noi mentalitatea era „rea”, la ceilalţi era „bună”. Celorlalţi, străinilor (europeni sau americani, în special), le puteam recunoaşte greşeli, atitudini sau comportamente nepotrivite, sau, în cazuri cu totul excepţionale, că erau de-a dreptul proşti. Niciodată că nu ar avea o mentalitate bună…
Americanii, de exemplu, pot avea o educaţie (şi o imensă majoritate dintre ei o şi au) care nu le poate indica unde se află propriu continent pe Glob, dar au mentalitatea potrivită. Pot fi şi ignoranţi, dar şi aroganţi, în acelaşi timp (aşa cum mulţi dintre ei şi sunt), dar dacă au „mentalul” ăsta deosebit…
La noi, într-adevăr, nu se mai putea vorbi despre concepţii de viaţă, despre valori, credinţe, concepţii, comportament, cultură sau imagine, lucruri presupuse de această mentalitate, şi atunci s-a folosit un termen care nu înseamna nimic, dar avea pretenţia de a spune totul, după aceeaşi teorie a formelor fără fond care ne conduce întreaga viaţă acum. Iar asta mai ales pentru că cei care leorbăiau despre „mentalitatea” asta, toţi fonfii, toţi flecarii, nu se puteau apropia măcar de asemenea lucruri. Astea sunt mai uşor cuantificabile şi, mai ales, demonstrabile. Le ai sau nu le ai. Crezi în Dumnezeu, te duci la biserică! Eşti familist, nu îţi înşeli nevasta! Ai cultură, ştii!
Dar nu au avut lucrurile astea şi atunci au spus „Lasă-mă domnule cu fleacurile! Eu vorbesc despre mentalitate, în general” – „Aaaa… Mă scuzaţi! Vă rog să continuaţi!”

„ATRAGEREA INVESTITORILOR STRĂINI”

„Mentalitatea” cea nouă i-a făcut pe români să accepte cu maxim entuziasm „investitorii străini”. Vreo 20 de ani, toate discuţiile şi discursurile despre economia României (mai bine spus şi mai actual, economia din România) au avut în centrul lor nimic altceva decât „atragerea investitorilor stăini” şi „deschiderea (cât mai largă a) economiei pentru investitorii străini”.
Investitorii străini erau văzuţi ca soluţia-cheie pentru rezolvarea tuturor problemelor economice ale României, şi globale, şi particulare. Asta chiar de către venerabilii economişti. De pe prima pagină a ziarelor, până în centrul gândirii economice a marilor strategi politici, investitorii străini au fost zeii, mesia, iar în aceste timpuri, convingerea a fost că „investiţiile străine rămân salvarea României”. Toate discuţiile despre economie în România începeau şi se terminau cu „investitorii străini”. Un adevărat „mit economic”.
Dacă în mentalul colectiv investitorii străini sunt aşezaţi acum imediat după străinii care veneau cu ajutoare umanitare după 1989, ca nişte binefăcători, această imagine nu este departe de cea pe care o au şi economiştii şi politicienii.
Doar târziu unii economiști, mai cerebrali, au început să constate că „investitorii străini au realocat, în primul semestru din 2010, mai puţin de 100 de milioane de euro, deşi au obţinut câştiguri de ordinul miliardelor de euro în România”. De fapt, au reinvestit la noi doar 75 de milioane de euro, în vreme ce au obţinut profituri de miliarde şi miliarde. Ce s-a întâmplat cu restul profiturilor? Au luat drumul străinătăţii. Adică, au fost reinvestiţi, dar într-o altă ţară, sau au fost cheltuiţi în altă ţară.
Mesajul unanim al economiştilor, care îşi doreau cât mai mulţi investitori străini, a început să devină destul de contradictoriu în raport cu realitatea în care investitorii străini fac bani în România şi îi „exportă” masiv. Cu alte cuvinte, o resursă sau un serviciu este exploatat în România şi transformat în bani prin costuri foarte mici (precum forţa de muncă: salariul unui muncitor din Italia este de 1.150 de euro lunar în vreme ce un român este plătit cu 350 de euro, la o calificare similară), iar banii se îndreaptă spre o altă economie. În condiţiile astea, este destul de uşor de ajuns la concluzia că investitorii străini nu sunt câtuşi de puţin de dorit.
Dar întregul sistem a fost croit pentru o asemenea formă de exploatare a României de către străini, nu numai discursul economic. Dacă „nu există statistici oficiale care să arate ce profituri totalizează firmele străine în România” (Ilie Şerbănescu), în schimb tot ce au „investit” străinii în România a fost minuţios contabilizat pentru a furniza un indicator extrem de preţios pentru economişti și politicieni: „atractivitatea României”. Valorile oricărei tehnologii sau utilaj aduse în ţară erau trecute în statisticile oficiale ca „investiţii străine”, fiind înţelese drept câştiguri pentru economia naţională, pe când nu numai că erau mijloace particulare de exploatare a resurselor şi de obţinere a profitului, dar, în cele mai multe cazuri, nu erau achiziţionate de pe piaţa internă şi puteau fi relocate oricând.
Când investitorii străini decideau să-şi mute vreo afacere oarecare din România, logica firească ne-ar spune că aceste relocări de tehnologii şi utilaje trebuiau contabilizate ca pierderi aduse economiei naţionale de către investitorii străini, la fel de firesc cum au fost înregistrate ca „investiţii” în economie iniţial. Dar, iarăşi, pentru aceste „fenomene economice” nu au existat măcar statistici. Investitorii străini au fost doar „buni”, cei care „aduc bani” şi „creează locuri de muncă”.
Fără să ai minte de economist, sau poate tocmai pentru că nu o ai, ştii foarte bine că orice investitor, şi mai ales unul străin, are „prostul obicei” de a investi cât mai puţin posibil pentru a obţine profitul cel mai mare posibil. Cea mai bună afacere este fără îndoială dată de disproporţia cea mai mare dintre investiţie şi profit. Deci asta a fost tocmai afacerea urmărită de investitorii străini când veneau în România. Şi veneau pentru a cumpăra terenuri şi a plăti salarii româneşti şi a realiza profituri mult peste cele europene. Atât de înstăpânită a fost această… „mentalitate” de vânzători ambulanţi, încât nimeni nu se mai gândeşte astăzi măcar cum ar fi dacă aceste profituri ar rămâne în ţară, un lucru care ar trebui să pară mai aproapiat de firesc.
Cu ce se alege economia românească, la rece gândind lucrurile, în afară de comisioanele şi şpăgile politicienilor şi nomenclaturii, în general? Cu câteva taxe către stat, cheltuite aiurea de aceiaşi politicieni, şi câteva salarii de mizerie plătite unor oameni care sunt exploataţi la maxim, o sumă infimă din profit, adică din resursele transformate în bani prin tehnologia pe care investitorii au adus-o. Până la urmă, adevărata investiţie, de care se face mare caz, este tocmai această tehnologie, care aparţine economiei naţionale la fel de mult ca investitorul străin. Dar, „potrivit analiştilor, străinii au realizat în România o treime (34%) din cifra totală de afaceri utilizând doar 16% din forţa de muncă autohtonă”. Adică muncă multă cu cât mai puţini salariaţi. Investitorii străini exploatează la sânge nu numai resursele din ţară, dar şi oamenii. Ei ştiu, într-adevăr, ce au de făcut. Statul român habar nu a avut, de vreme ce politicienii şi economiştii vorbeau tocmai despre aceşti oameni de afacere ca despre salvatorii României.
Realitatea este că ceea ce reprezintă bucuria economiştilor şi a politicienilor e praful de pe tobă sau firmiturile de la masa investitorilor, cum ar putea fi calificate proporţiile destul de mici din profit pe care străinii le lasă drept impozite/taxe şi salarii. Asta e la mintea oricui, probabil cu o singură condiţie… să nu fii economist sau politician.
În realitate, este vorba despre un sistem prin care, din cauza lipsei tehnologiei (sau mai bine spus prin intermediul acesteia, dacă ne gândim la „lucrarea” lui Roman de a declara, în ’90, industria românească „un morman de fier vechi”), resursele naturale ale României iau drumul străinătăţii, precum într-o veritabilă ocupaţie. Ce a acționat aici cu adevărat binefăcător, pentru unii, privilegiați, a fost instituția capitalistă a comisionului, banii pe care de la directoraș până la domnul ministru i-au putut îndesa în buzunare de pe urma vânzării a ceea ce nu era a lor…

„Şi acum priviţi cu spaimă faţa noastră sceptic-rece,
Vă miraţi cum de minciuna astăzi nu vi se mai trece?
Când vedem că toţi aceia care vorbe mari aruncă
Numai banul îl vânează şi câştigul fără muncă,
Azi, când fraza lustruită nu ne poate înşela,
Astăzi alţii sunt de vină, domnii mei, nu este-aşa?
Prea v-aţi atătat arama sfâşiind această ţară,
Prea făcurăţi neamul nostru de ruşine şi ocară,
Prea v-aţi bătut joc de limbă, de străbuni şi obicei,
Ca să nu s-arate-odată ce sunteţi – nişte mişei!
Da, câştigul fără muncă, iată singura pornire;
Virtutea? e-o nerozie; Geniul? o nefericire.

Dar lăsaţi măcar strămoşii ca să doarmă-n colb de cronici;
Din trecutul de mărire v-ar privi cel mult ironici…”

Mihai Eminescu – Scrisoarea a III-a

Loading...
loading...

6 COMENTARII

  1. Da, chiar apreciez: logica abordarii ,limbajul, din pacate actualitatea ignorantei care demoleaza sanctuare… Personal, mi-as dori ca in final Binele sa invinga …oare, fara traditionalele compromisuri s-ar putea?…

  2. Naivitatea costa imens si in prezent traim consecintele acesti naivitati. Una e sa fii bland si alta e sa fii naiv. Porunca e sa fim si intelepti ca serpii, aspect care a fost si este cu totul uitat. Oricum prezentul e si mai dur cu o populatie adusa la nivelul copilului de 10 – 12 ani, cu oameni in toata firea ce poarta haine rupte, pantaloni scurti si se da cu trotineta si la cincizeci de ani. O societate ce a dat in mintea copiilor nu are cum sa supravietuiasca mult timp.

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.