Statul-magician și manipularea perfidă. Ce ne învață Culianu

Trăim începutul unei posibile ere „post-adevăr” – asta înseamnă că formarea opiniei publice este supusă emoțiilor mai mult decât faptelor sau argumentelor.
Există o mulțime de exemple de „știri” complt false, articole care prezintă bombastic informații pentru a momi cititorul să dea click și materialele despre conspirații sau momente istorice pentru care nu există nicio dovadă, dar care exercită o fascinație asupra cititorului.
Manipulare! – se strigă de-o parte și de alta a taberelor care cred sau neagă astfel de povești. De fapt, manipularea a devenit un fel de bau-bau pe care toată lumea vrea să-l devoaleze și să-l expună.
Vă prezentăm în continuare un fragment edificator dintr-un volum puțin cunoscut marelui public, deși este semnat de unul dintre cei mai importanți intelectuali români ai secolului XX, Ioan Petru Culianu.
În «Eros și magie în renaștere. 1484», Culianu analizează, printre altele, relațiile de manipulare dintr-un stat, pornind de la tezele unor filosofi renascentiști care au redescoperit tradiția platoniciană – Marsilio Ficino și Giordano Bruno.
Ceea ce ne interesează este sensul figurativ al termenului „manipulare”, adică, potrivit Dicționarului explicativ, „influențarea opiniei publice printr-un ansamblu de mijloace (presă, radio etc.) prin care, fără a se apela la constrângeri, se impun acesteia anumite comportamente”.
În sub-capitolul «Despre magie ca psihosociologie generală», Culianu identifică „prelungirile directe ale magiei renascentiste” în părțile operaționale ale unor științe umane precum sociologia, psihologia și psihosociologia.
Dacă expresia „magie renascentistă” vă trezește imaginea unei bătrâne vrăjitoare care fierbe, la miezul nopții, găini negre cu cozi de pisici și ficăței de șobolani, sunteți pe o cale cum nu se poate mai greșită. De fapt, expresia se referă, simplist vorbind, la imprimarea unor efecte de atracție sau repulsie prin utilizarea de simboluri și fantasme. Culianu remarcă tocmai similitudinea extraordinară dintre acest tip de magie și ceea ce numim astăzi „manipulare”.
Culianu pornește în analiza sa de la ideea că figurile manipulatoare ale Renașterii s-au camuflat, odată cu trecerea timpului, „sub niște aparențe sobre și legale”.
„Magicianul se ocupă astăzi de relații publice, de propagandă, de prospectarea pieței, de anchete sociologice, de publicitate, informație, contra-informație și dez-informație, de cenzură, de operațiuni de spionaj și chiar de criptografie, această știință fiind, în veacul al XVI-lea, o ramură a magiei” (pagina 144).
La ce folosește această manipulare? La obținerea unei societăți omogene, ideologic sănătoase și guvernabile.
În acest fel, Culianu identifică în Stat un „magician integral”, care trebuie să producă instrumentele necesare pentru a obține o societate omogenă.
„Orice educație creează niște așteptări pe care Statul însuși nu este în măsură să le satisfacă. Pentru cei frustrați, există centrale ideologice care creează așteptări alternative. Dacă statul produce cultura, aceste centre de manipulare produc contra-cultura, care se adresează în primul rând marginalilor. (…)
De aceea, un Stat ce vrea să subziste trebuie să fie în stare să asigure cetățenilor săi o educație infailibilă și, în măsura posibilului, să le poată satisface dorințele. Dacă nu izbutește, trebuie să aibă grijă să-și producă el propria contra-cultură, ale cărei componente ideologice se cer organizate spre a evita coeziunea marginalilor și sporirea puterii lor” (pagina 146).
Acest tip de Stat – denumit de Culianu „Stat-magician” – are avantajul că evită represiunea directă și salvgardează ideea de libertate – „a cărei importanță e primejdios să fie subestimată”.
În opoziție, există și „Statul-polițist”, care „nu șovăie să reprime toate libertățile și iluziile de libertate, transformându-se într-o închisoare în care orice speranță e pierdută”.
Acestea sunt, desigur, bucățele ale tabloului creionat de Culianu și reprezintă, mai degrabă, un argument pentru lectură și raționament personal – probabil singurele antidoturi care au efect în fața avalanșei de informații, multe dintre ele false, de astăzi.

Ioan Petru Culianu (1950-1991) a fost istoric al religiilor, romancier și eseist, specializat în istoria și cultura Renașterii, gnosticism și creștinism timpuriu. A plecat din țară în 1972, a trăit și predat în Italia și Olanda, apoi s-a stabilit în SUA. După Revoluție, a criticat în articole foarte dure noul regim instalat la București. A militat împotriva unui stat totalitar, fie el comunist sau fascist. A fost asasinat pe 21 mai 1991. Crima nu a fost elucidată nici până în astăzi.

„Ne găsim în prezent la răscrucea a două epistemologii: prima, cu rădăcini încă în epoca Luminilor, crede că progresul ştiinţific este cumulativ şi că omenirea va sfârşi prin a descoperi cândva Adevărul; a doua, care nu există decât de un sfert de secol, consideră că toate viziunile asupra lumii sunt valide şi îndreptăţite, că toate se află departe de Adevăr şi că între ele nu există continuitate. Conform acestei epistemologii, viziunea asupra lumii specifică Renaşterii şi aceea a ştiinţei moderne, deşi aflate în succesiune cronologică, nu ar avea nimic de-a face una cu alta: ele ar fi pur şi simplu reciproc incomensurabile. Cercetările noastre tind să consune mai curând cu acest din urmă punct de vedere. Ştiinţa renascentistă – căreia îi vor fi examinate aici doar principiile cu totul generale – este un sistem coerent, întemeiat pe dimensiunea psihică (mai bine spus spirituală, pneumatică) a lucrurilor. Această dimensiune este, după cum se va vedea, una reală.
Sunt oare atunci, de asemenea, reale operaţiunile intersubiective, a căror existenţă este afirmată de magie într-un anume sens? Se poate spune că da. Avem o dovadă grăitoare în zilele noastre, când manipularea prin mijlocirea imaginii şi a cuvântului a atins un nivel fără precedent datorită comunicaţiilor de masă.
Dacă însă ştiinţele renascentiste nu sunt lipsite de un anume «adevăr», de ce a trebuit să intervină schimbarea revoluţionară care, începând cu secolul al XVII-lea, le-a tulburat şi apoi le-a distrus? Sociologia a constatat deja de multă vreme apariţia unei modificări, o shift of vocational interests, reorientate, în Anglia puritană, către ştiinţă şi tehnică. Noile orientări ştiinţifice sunt puse de Robert K. Merton în legătură cu puritanismul religios. Astfel, raza de acţiune a puritanismului care, după Max Weber, avea să ducă la formarea «spiritului capitalismului», se vede lărgită până la a include formarea sferelor de interes social capabile să explice avântul ştiinţei şi tehnicii moderne” (pagina 361).

Loading...
loading...

1 COMENTARIU

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.