Discriminarea pozitivă este tot discriminare!

Antidiscriminarea este tot discriminare atunci când, pentru a nu fi discriminați cei puțini, sunt afectați în drepturile lor cei mulți. Antirasismul este tot rasism atunci când subliniază diferența de rasă pentru a-i face acceptați în mod artificial pe cei care altfel ar trebui să se autoincludă în mod natural, ca ființe umane. Toleranța este tot intoleranță atunci când îmbrățișează atitudini și comportamente de respingere a celor care au păreri sau credințe neconforme cu cele dominante, numiți „intoleranți”.
Aceste lucruri nu vor fi înțelese niciodată de mințile superficiale care se hrănesc cu sloganuri și jumătăți de adevăr, dresați prin educație și propaganda cotidiană să înghită orice folosește guvernelor și corporațiilor. Turma cuminte trebuie să producă, să consume, să meargă la dreapta sau la stânga, politic, pentru a ajunge în staul, dar mai ales să admită și să accepte ”adevărurile” care fac acest dresaj posibil.

Discriminarea pozitivă instalată deja, o discriminare a majorității de către minorități, este probabil unul dintre cele mai mari ”adevăruri” ale acestei noi mentalități de sclav. Un ”adevăr” care a ajuns să fie acceptat împotriva logicii și a realității doar pentru că puținii stăpâni nu au nevoie de nicio problemă legate de diferențe în rândul mulțimilor de sclavi.
Este o expresie foarte la modă (şi foarte „corectă politic”) în lumea occidentală de azi, inclusiv în România ultimilor ani, unde a fost implementată în școli și instituții. Este prezentată de susţinători ca o metodă de atingere a progresului social, prin care anumite grupuri defavorizate pot recupera decalajele istorice faţă de restul populaţiei, fiind justificată de opresiunea lor din trecut.
În Statele Unite şi Europa de Vest, discriminarea pozitivă a fost aplicată în ultimele decenii în special pentru minorităţi etnice şi rasiale (negri, amerindieni, hispanici, arabi) şi pentru minoritatea de gen, adică femeile – care sunt, de fapt, majoritare ca procent din populaţie. În România s-a aplicat în practică, în special în sistemul educațional, în cazul ”rromilor” (ţiganilor).
Rezultatele au fost mereu foarte modeste, în raport cu eforturile, iar uneori chiar contrare aşteptărilor. Situaţia negrilor din SUA a ajuns să fie, în multe privinţe, mai ales economic, mai proastă decât în urmă cu 50 de ani, după ce s-a implicat statul în rezolvarea problemelor comunităţii. Asta deşi au avut un preşedinte mulatru. Gradul de sărăcie, nivelul de educaţie, numărul de familii destrămate şi copiii crescuţi de un singur părinte au ajuns toate la niveluri record.
Indienii americani sunt ţinuţi în rezervaţii, pe care teoretic au dreptul de a le administra. Practic, sunt nişte mini-ţări socialiste, pe modelul kibbutzurilor din Israel, cu un nivel de dezvoltare foarte scăzut, dependente de ajutoare sociale din partea guvernului federal, un nivel crescut al alcoolismului şi fără perspective, o rată crescută a sinuciderilor, din cauza lipsei drepturilor de proprietate şi a folosirii resurselor în comun.
În America şi în vestul continentului nostru, după Al Doilea Război Mondial femeile au primit din punct de vedere legal toate drepturile pe care le au şi bărbaţii, nu mai există formal vreo diferenţă între cele două sexe în faţa autorităţilor. Feminismul radical din anii ’60 a reuşit din păcate să impună unele măsuri în spaţiul public, astfel că acum femeile beneficiază în aceste ţări de facilităţi mult mai mari decât sexul opus, fiind încurajate practic să-şi folosească genul pentru a primi avantaje incorecte la locul de muncă şi să crească singure copiii, ceea ce afectează negativ natalitatea și viitoarele generaţii.
Despre ţiganii din România s-a vorbit foarte mult, iar după sute de milioane de euro din fonduri naţionale şi europene investiţi în proiecte dubioase de susţinere a „recuperării decalajelor”, rezultatul tinde spre zero. Majoritatea acestor bani au fost furaţi prin intermediul unor ONG-uri fantomă, cu legături în lumea politică, care au desfăşurat activităţi doar pe hârtie. Locurile speciale la şcoli şi universităţi oferite de stat rămân de multe ori neocupate sau revin unor persoane care pretind doar că aparţin acestei etnii.
Statul a dovedit că nu poate să rezolve problemele unor grupuri minoritare, atât la noi, cât şi în restul lumii, deşi cheltuie sume imense de bani din fonduri publice. Chiar şi în cele mai dezvoltate zone, unde „statul social” se laudă cu succese, cum ar fi ţările scandinave, periferiile oraşelor mari sunt pline de ghetouri cu musulmani nord-africani, care nu vorbesc nici măcar limba ţării de adopţie şi trăiesc din ajutoare sociale, păstrându-şi propriile tradiţii barbare.
Ceea ce nu înţeleg apărătorii conceptului „affirmative action” este că sistemul creat de ei încetineşte, de fapt, integrarea acestor grupuri în societate, încurajându-le să-şi menţină propria cultură marginală şi să pretindă bani de la stat fără muncă. Când ştii că eşti susţinut de restul societăţii doar pentru că exişti și ești altfel, ca într-o grădină zoologică, ba chiar eşti stimulat să nu schimbi nimic din vechile tale obiceiuri dăunătoare, nu ai nicio motivaţie pentru a te schimba și integra. Progresul social rămâne o vorbă goală, inerţia fiind, de fapt, chiar mai mare decât la alte grupuri care nu primesc nimic de la stat şi sunt nevoite să se adapteze.
Ce reușesc să facă aceste discriminări pozitive cu adevărat este să lezeze majoritatea. Cum se poate simți un cetăţean care aparţine unui grup majoritar când este exclus de la anumite beneficii în favoarea unui minoritar cu merite mai puţine? Cum se simte un student cu notă mare care nu intră la facultate sau nu obţine bursă pentru că un coleg de-al său cu o notă mai mică are prioritate, în afara normelor generale și acceptate?
Asemenea tratamente diferenţiate, anti-democratice şi în totală contradicţie cu drepturile individului, nu fac decât să creeze falii în societate, să nască conflicte artificiale între grupuri.
Discriminarea pozitivă este tot discriminare! Când un minoritar este ajutat preferenţial, adică „discriminat pozitiv”, există întotdeauna un majoritar care este defavorizat, adică „discriminat negativ”. În fapt, este o soluție pur birocratică prin care este rezolvată jumătate de problemă, pe hârtie, prin crearea altor multe probleme, în realitate.

Loading...
loading...

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.