Gândirea pozitivă

Trebuie să construim o lume în care copiii să se afle constant într-o atmosferă pozitivă (Dalai-Lama, Arta fericirii)
Drama acestor regimuri este optimismul obligatoriu (Cioran despre comunism)
În 2004 două trusturi occidentale de presă au încercat din răsputeri să tabloidizeze «Evenimentul zilei» şi «România liberă». Venită dintr-o direcţie neaşteptată, lovitura aplicată libertăţii presei a şocat opinia publică. S-a discutat îndelung, pe toate tonurile, maniera scandaloasă în care au acţionat proprietarii occidentali ai celor două cotidiane. Până la urmă, întreaga afacere a luat o turnură dâmboviţeană, fiind plasată în contextul „pedeserizării” presei româneşti şi a goanei după profit.
Dacă depăşim contextul local, „mineriadele” de la «România liberă» şi «Evenimentul zilei» ne apar într-o altă lumină. Nu greşim dacă, în loc de „pedeserizare”, vedem mai degrabă „occidentalizare”, în sensul unei alinieri a presei româneşti la linia „corectă politic” a mass mediei din democraţiile postindustriale. Este semnificativ faptul că ziariştilor români li s-a cerut în mod răspicat să înlocuiască tonul critic consecvent cu „perspectiva optimistă”. Oricât de ciudat ni s-ar părea, presa occidentală din „mainstream” cultivă optimismul de comandă, nicidecum critica sistemului social şi politic. Mă refer la presa controlată de marile trusturi transnaţionale.

Nu vreau să sugerez că mass-media americană sau europeană ar fi ostilă adevărului sau criticii fondate pe fapte. Este evident că Le Monde sau New York Times nu arată ca Pravda sau Scînteia. Doresc doar să atrag atenţia asupra unui climat cultural în care „gândirea pozitivă” a devenit un imperativ colectiv. Nu pot intra pe porţile societăţii globale scepticii, pesimiştii, refractarii, cârcotaşii, alarmiştii, cei care „prevăd ca o Casandră diferitele primejdii, orori şi catastrofe” .
„A gândi pozitiv” înseamnă să aderi la dogmele vremurilor recente: mondializare tehnocomercială, festivism, multiculturalism, fetişizarea drepturilor omului, glorificarea insignifianţei şi a status-quo-ului. „Gândirea pozitivă” critică neesenţialul (de pildă, rasismul în societăţile postindustriale), realităţile reziduale sau demult apuse (ordinea patriarhală) în vreme ce problemele de fond – totalitarismul economic, raţionalizarea tehnologică, moartea „subiectului autonom”, cinismul, conformismul generalizat, transformarea fiinţei umane într-un „sclav fericit”, „demetaforizarea” accentuată a realităţii – fac rareori obiectul dezbaterilor publice.
Prăbuşirea comunismului a dat naştere la o iluzie periculoasă: „moartea ideologiilor”. Credem cu naivitate că democraţia postmodernă este un sistem universal de norme tehnice (libertatea cuvântului, inviolabilitatea proprietăţii private, alegeri libere, separarea legislativului de executiv şi judiciar), necontaminat de virusul utopiilor şi al dogmatismelor. Din păcate, răsuflatele ideologii de odinioară sunt înlocuite de cele recente (tehnoglobalismul, de pildă), subtile şi adaptate la condiţiile lumii de astăzi.
Adoptând o atitudine critică faţă de realitatea socială, individul devine o persoană lucidă, separată de public, masele artificial create. Publicul nu poate avea o conştiinţă critică, întrucât este o abstracţiune, ne atrage atenţia Kiekergaard; „conştiinţa” sa nu face decât să oglindească „adevărurile” prezentate de o autoritate instituţionalizată. Orice ideologie îşi propune, într-un fel sau altul, să suprime conştiinţa critică.
Citat din discursul lui Vaclav Havel, rostit în faţa studenţilor şi cadrelor didactice de la Universitatea Stanford, SUA (29 septembrie 1994): „Rolul intelectualului este, printre alte lucruri, să prevadă ca o Casandră diferitele primejdii, orori şi catastrofe”. În momentul în care facultăţile sale critice sunt „amorţite”, individul îşi pierde luciditatea, este incapabil să facă o distincţie clară între adevăr şi minciună, fapte şi vorbe, realitate şi „sondaje”. Mass-media, în calitatea ei de autoritate instituţionalizată, are menirea de a (in)forma „opinia publică”. În condiţiile mondializării de astăzi, „publicul” se confundă într-o măsură tot mai mare cu masele de consumatori.
Pentru trusturile Ringier şi Waz, bătălia pentru «Evenimentul» şi «România liberă» s-a dat în contextul transformării cetăţenilor din estul Europei în consumatori integraţi în noua ordine tehnocomercială. „Greşeala” ziariştilor români? Prin articolele lor critice, au sprijinit formarea unor cetăţeni responsabili, preocupaţi de buna funcţionare a ordinii civice democratice. În loc de consumatori manipulabili – persoane cu simţul discernămîntului! Iată ce nu a putut accepta logica jurnalismului comercial. Cum ar putea românii să „funcţioneze” în chip de consumatori fericiţi, dacă mass-media ar investiga în mod critic mecanismele puterii? Adevărul doare, luciditatea este însoţită de suferinţă, iar un consumator nefericit strânge baierele pungii. Demascarea sistemului social, oricare ar fi el, nu aduce profit. Este mult mai eficient să se creeze în mintea cititorilor un univers compensatoriu, o reconstrucţie pozitivă a realităţii. În loc de anchete sociale, imagini revigorante cu fete frumoase, parţial dezgolite; în locul borfaşilor „de la conducere”, star-uri surâzătoare; veştile proaste despre scumpiri de preţuri, înlocuite cu sfaturi utile din medicina naturistă. Politica? Informaţii, zvonuri, bârfe despre politicieni. Totul scăldat în atmosfera îmbătătoare a integrării României în UE.
Ne-am fi aşteptat cu toţii ca „globalizarea” să universalizeze valorile democraţiei, libertăţii şi culturii. N-a făcut decât să instaureze o lume postdemocratică, ostilă sau, în cel mai bun caz, indiferentă faţă de necesităţile spirituale ale fiinţei umane. Democraţia, instituţiile politice, drepturile civice şi libertăţile individuale sunt subminate în prezent de civilizaţia tehnocomercială construită în jurul Consumatorului. În viziunea tehnoglobalismului, cel care urmează convenţiile sociale şi respectă rânduielile birocratice este un consumator mulţumit. „Fericirea” sa constă în confort şi economia de efort. În mod evident, este vorba de o fericire bazată pe „adaptarea la mediu”, pasivitate şi conformism. Precum „omul nou” al comunismului, consumatorul aşteaptă să i se dea. „Omul nou” revendică dreptul la bunăstare materială, întrucât se consideră „proprietarul mijloacelor de producţie”; consumatorul aşteaptă ca statul şi economia de piaţă să-i asigure confortul în virtutea „dreptului la fericire”. În ambele cazuri, individul are o atitudine pasivă; bunăstarea sa depinde de „intervenţionismul” corpului social.
Pentru a fi menţinut în starea de pasivitate confortabilă, cititorul unui ziar trebuie alimentat cu informaţii-divertisment interesante, care să nu-i pună probleme. Produse destinate consumului, informaţiile sunt menite să producă satisfacţie emoţională. Aşa cum şamponul „corect” (recomandat de clipul publicitar) îţi creează o senzaţie agreabilă, informaţiile dintr-un ziar trebuie să aibă un efect tonifiant. În fond, „gândirea pozitivă” vrea să subordoneze factorii politici, sociali şi culturali sferei „materiale” a economiei şi tehnologiei. (N-au încercat marxiştii să facă acelaşi lucru?). Nefericirea cetăţeanului-consumator n-ar avea nimic în comun cu „politica”, ar fi mai degrabă o boală care depinde de „percepţia” fiecărui individ, ba chiar de o scădere a serotoninei în organism!
„Gîndirea pozitivă” a postmodernităţii se dovedeşte a fi o variantă a gândirii cinice. În loc de o angajare existenţială care să ne transforme, cinicii vremurilor recente ne propun să trăim „de pe o zi pe alta, de la o vacanţă la altă vacanţă, din talk show în talk show, din problemă în problemă, din orgasm în orgasm, în agitaţii private şi afaceri pe termen mediu, când tensionaţi, când relaxaţi” (Sloterdijk, Critica conştiinţei cinice, 1983). Suntem îndemnaţi să ne abandonăm în valurile unui nihilism zglobiu. Îndată ce vom depolitizaţi şi deculturalizaţi, „Dreptul la fericire” este componenta principală a ideologiei fericirii inaugurată de burghezia secolului al XVIII-lea. Termenul „fericire” trebuie înţeles în accepţia sa economic-utilitară şi privată: reuşită în afaceri, succes în carieră, bunăstare materială, confort psihic.
Jacques Ellul consideră că „dreptul la fericire” este „Calul Troian postat în mijlocul sistemului libertăţilor şi drepturilor concepute de o societate liberală” (Métamorphose du bourgeois, 1967). Vom fi lesne cooptaţi, integraţi în mahalaua mondializată, unde totul se reduce la market transactions.
Este greu de prezis în ce măsură „gândirea pozitivă” va influenţa spaţiul cultural românesc. Deocamdată, în România, „se mai suferă pentru cultură”. Dreptul la suferinţă prin cultură, singurul care ne ajută cu adevărat să respirăm aerul libertăţii, n-a fost şi nu va fi niciodată garantat. Îl vom obţine doar prin luptă. „Se împotrivesc acestei fericiri întru supunere, pe cale de a se impune sub chipul artei de a trăi, doar rarele fiinţe care i se sustrag din instinct. Numai datorită refuzului lor îndărătnic de a lua cât de cât în serios o lume din ce în ce mai grotescă, putem încă să respirăm…” (Annie Le Brun, Du trop de réalité, 2000)

Capitolul «Gândirea pozitivă» din cartea «Sclavii fericiţi. Lumea văzută din Silicon Valley», de Ovidiu Hurduzeu – Iaşi: Timpul, 2005

Loading...
loading...

3 COMENTARII

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.