Morală de deținut

Închisorile unde comuniștii au ținut pe cei care îi incomodau erau repartizate în mod diferit categoriilor sociale din România de după război. Astfel, elevii au fost întemnițați la Târgșor, studenții la Pitești, țăranii și muncitorii la Gherla, iar intelectualitatea, profesorii, preoții și ofițerii Armatei Române la Aiud. Socotiți vinovați că luptaseră împotriva instaurării forțate a regimului comunist care promova ateismul și materialismul erau declarați bandiți și dușmani ai poporului. Dar nu era deloc așa.
Dimpotrivă, oameni de o scrupulozitate morală deosebită, cu principii și valori pentru care erau în stare să-și sacrifice viața, mulți deținuți își părăsiseră idealurile politice, canalizându-și energia spre dobândirea vigilenței duhovnicești, a unui echilibru spiritual și a apropierii tot mai intense de Dumnezeu. Pentru că nimeni nu era sigur că va scăpa cu viață din acel calvar.

Întâmplarea despre care veți citi astăzi am găsit-o în cartea lui Virgil Maxim, «Imn pentru Crucea purtată», și povestește un episod din viața deținuților din colonia de muncă de la Galda, situată aproape de Aiud.
În luna decembrie a anului 1947 a fost ger grozav și multă zăpadă. Lemnele pentru încălzit în colonie erau pe sfârșite. Întemnițații, aflați într-un regim semideschis atunci, plecau cu săniuța în pădure să aducă lemne. Între cei care se ocupau de această chestiune erau Valeriu Gafencu, Ion Ianolide, Virgil Maxim și alții.
Aduceau lemnele de la o distanță de 15-20 de km depărtare de colonie. Într-o noapte au umplut săniuța pe care puteau încărca aproximativ un metru cub de lemn. Dar din cauza zdruncinăturilor, unul din bețele cu care strânseseră presuceaua lanțului se rupse. Deținuții intraseră deja în sat. Nu mai aveau cum să se întoarcă în pădure pentru a lua alt lemn de care să se ajute. De înaintat nu puteau, fiindcă lemnele cădeau de pe sanie, lanțul nemaistând strâns.
Atunci, Virgil Maxim, unul dintre deținuți, a rupt un par din gardul unui sătean. Era chiar al pădurarului din localitate. Soția acestuia tocmai ieșea din casă și a strigat la deținut: „Măi omule, de ce strici gardul? Nu sunt destule lemne în pădure?”
Grăbit să nu-i prindă noaptea pe drum, în loc să explice femeii ce l-a împins la acest fapt și să-și ceară iertare, Maxim i-a răspuns cam cu năduf: „Nu vezi dumneata că mi s-a rupt lemnul de la presucea? Unde vrei să mă mai duc acum?”.
Femeia, rușinată, și-a văzut de treabă spre grajdul vitelor, iar oamenii, după ce au fixat lemnele, au pornit grăbiți, târând sania după ei.
Dar, pe drum, Maxim simțea o neliniște în cuget pentru ceea ce făcuse. Nu atât pentru că luase lemnul din gard, cât pentru felul în care-i vorbise femeii. De ce se mâniase? De ce nu-i vorbise frumos, cerându-i iertare pentru îndrăzneală și pentru pagubă totodată?
Maxim era vinovatul, tot el fusese cel obraznic. Acea tulburare l-a făcut să nu se împărtășească de Crăciun. Dar înainte de Anul Nou, aducându-se din nou lemne cu sania în colonie, Maxim a luat patru trunchiuri subțiri din stiva lor și a plecat într-o noapte să le înapoieze femeii împătrit, ca și Zaheu odinioară.
Se apropiau zorile când intră în sat și îi tăie calea, ieșind de pe o uliță, un gospodar cu sania plină de saci, trasă de doi boi, ducându-se la moară. Privind mirat la Maxim îi spuse: „Domnișorule, ce faci, ai plecat cu lemne la pădure?”.
„Chiar așa bade”, i-a răspuns deținutul zâmbind.
„Bine, leagă săniuța de a mea și suie lângă mine să mai vorbim”. La un moment dat gospodarul spuse: „Am trecut de baci Toader, cioplitorul de spițe și obezi pentru căruțe. Văd că nu ai glumit când ai spus că te duci la pădure cu lemne”.
„Da, bade, chiar așa. Am furat un lemn din gardul pădurarului și în loc să-mi cer iertare, am fost obraznic și am înfruntat-o pe soția lui”. Apoi i-a povestit toată isprava.
„Domnișorule, cade codrul pe pădurar și dumneata îi duci în loc de un lemn patru?”.
Atunci, Virgil i-a povestit întâmplarea cu Zaheu vameșul. Omul s-a uitat lung la el, i-a întins mâna și și-a făcut cruce zicând: „Doamne, am trăit să o văd și pe asta!”.
Ajuns la căsuța pădurarului, a văzut-o pe soția acestuia. A salutat-o și i-a explicat de ce a venit, rugând-o să-l ierte și, ca semn al iertării, să-i dea voie să-i sărute mâna și să primească lemnele împătrit.
Femeia, așa de surprinsă și de încurcată, a început a plânge: „No, da vezi, domnișorule, aproape că nu-mi aduc aminte de pățania asta. Că eu, ca o ticăloasă, nu puteam să tac? Că doar am văzut că de nevoie ai luat lemnul. Cade pădurea pe noi. De lemne avem noi lipsă?”.
Atunci a sosit și pădurarul. Privi mirat la săniuța încă nedescărcată și clătinând din cap spuse, după ce ascultă povestită toată tărășenia:
„Bade, alege din două una, ori te bat cu astea patru lemne pe care le-ai adus, ori îți trimit patru care de lemne să vă încălziți, că aici iarna e lungă, iar în colonie sunteți mulți închiși”.
Iată cum termină Virgil Maxim povestirea: „Am râs amândoi și ne-am îmbrățișat. După care am intrat în casă, am mâncat împreună cu familia pădurarului și ne-am luat rămas-bun. Sufletul meu se liniștise”.

Preluare: Ziarul Lumina / Autor: Augustin Păunoiu

Loading...
loading...

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.