Multiculturalism și uniformizare

Ce s-ar mai putea scrie în anul 2005 despre „multiculturalism”? În primul rând, aş semnala rapiditatea cu care această ideologie a invadat spaţiul românesc. Universităţile noastre au deja programe de Studii Culturale, reviste literare, în genul «Observatorului Cultural», promovează în mod constant activismul multicultural, sancţionând prompt devierile de la normă sub acuza de „antioccidentalism”, oameni politici, de toate culorile, invocă mereu o „Românie, model de convieţuire multiculturală”, elita intelectuală, în general, s-a dumirit, dar păstrează tăcere de frica marginalizării. În România, cine se pronunţă împotriva multiculturalismului este etichetat drept naţionalist, anti-semit şi simpatizant legionar. Faptul că multiculturalismul şi corectitudinea politică provin de la cei care, vezi Doamne, ar trebui să-i „imităm”, creează o dilemă pe care intelectualitatea noastră nu ştie încă s-o rezolve. Până una alta, o ignoră cu seninătate.
Publicul larg, în mare parte, rămâne derutat. Chiar termenul în sine creează confuzii. Cum să bănuieşti că „multiculturalism” nu înseamnă „diversitate culturală”, ci, pur şi simplu, monocultură? Cum să-ţi treacă prin minte că, de fapt, „culturalismul” este profund anti-cultural? În ciuda numelui, multiculturalismul nu este o „cultură”, ci o ideologie. Este inutil să analizăm doctrinele sale în termeni culturali, fără să interogăm paradigma economic-tehnologică pe care multiculturalismul cu onor o serveşte.

Ne-am obişnuit deja cu tristul adevăr: societatea globală are un efect omogenizator asupra vieţii umane. Cu unele excepţii notabile. Virgil Nemoianu, Monica Spiridon, Mircea Horia Patapievici au dedicat analize serioase fenomenului respectiv. Tehnologia unifică şi integrează în spaţiul său toate elementele culturale şi orice stil de viaţă. (Ne amăgim dacă vorbim de independenţa culturii faţă de mondializarea tehnoeconomică.) Sunt eliminate astfel tradiţiile locale, iar valorile universale rămân exclusiv cele „tehnice”. Prin fluxurile nestăvilite ale tehnologiei şi comerţului se urmăreşte crearea unui single global lifestyle (unic stil de viaţă global) pe baza celebrei converging commonality – convergenţa a tot şi toate spre realizarea pieţii mondiale integrate.
Spaţiul tehnologic este un tărâm al purei uniformizări, prezentat însă – culmea mistificării! – în chip de „domeniu al diferenţei”. Fluxurile întrepătrunse şi omogenizatoare ale tehnologiei şi capitalului global pozează în chip de „spaţii libere”, unde „diferenţele” cresc precum ciupercile după ploaie. De aici, nevoia unei noi ideologii care, pe de o parte, să susţină tehnoglobalismul mercantil în procesul de uniformizare a lumii, iar pe de altă parte, să ascundă natura devastatoare a mondializării prin promovarea unei retorici a diferenţei. Urmând logica globalizării, „multiculturalismul” suprimă diferenţele reale (alterităţile), înlocuindu-le cu diferenţe omogenizante, aşa numitele „identităţi culturale”.

„Identitatea” este o esenţă arbitrară, ideologic stabilită – „feminitate”, „masculinitate”, „homosexualitate”, „afroamericanitate” – atribuită unui grup de persoane. Sau, în cuvintele lui Manuel Castells, „procesul de construcţie a sensului plecând de la un atribut cultural, sau de la un ansamblu coerent de atribute culturale care sunt prioritare faţă de toate celelalte surse”. Observăm cum „identitatea” acţionează ca un factor uniformizator. În cadrul grupului identitar concreteţea şi unicitatea fiinţelor umane sunt reduse la „atributele culturale” comune tuturor membrilor grupului. La o analiză mai atentă, „atributele culturale” unice, pe baza cărora grupul revendică un statut special, se dovedesc a fi nişte abstracţiuni definite în termeni juridici. Un homosexual are un statut „diferit” fiindcă aşa spune litera legii. O femeie este doar în măsura în care se recunoaşte în „esenţa” sa de femeie, esenţă definită în termenii stabiliţi de gardienii feminismului.
Plasînd femeia în carne şi oase într-un „grup” ideologic definit, multiculturalismul ignoră realitatea ei concretă, îi sacrifică unicitatea pe altarul normei identitare. O transformă într-un produs ideologic, ferecat definitiv în categoriile „gen”. În final, identitatea de grup se dovedeşte a fi garantul identităţii personale. Grupurile multiculturaliste sunt entităţi monadice, aflate în rivalitate unele cu altele pentru dobândirea unei poziţii cât mai „vizibile” în societatea tehnologică globală. (Tehnoglobalismul este liantul între grupuri.)
Pe de-o parte, fiecare grup se declară autosuficient, se defineşte în termenii propriei sale „sete de putere” (woman power, girl power, gay power), nu se simte răspunzător faţă de contextul larg al realităţii sociale, pretinde drepturi speciale. Pe de altă parte, grupurile auto-definite dau dovadă de reflexe şi atitudini colectiviste, impunând tuturor membrilor săi norme identitare.
Fiecare grup multiculturalist îşi construieşte identitatea pe baza calităţilor prototipice ale „minorităţii victimizate”, calităţi care se aplică celorlalte grupuri oficial desemnate. Ideologiile multiculturaliste consideră individul o victimă – un „eu” minimal, instabil şi lipsit de concreteţe, legat de celelalte victime printr-o calitate abstractă şi generală (de pildă calitatea de a fi femeie). Grupurile de victime sunt interşanjabile, se deosebesc între ele prin aspecte superficiale. De pildă, grupurile etnice minoritare sunt „diferite” prin tradiţiile culinare, costumele populare. Recunoaştem, de această dată, maniera de operare a consumismului.

Citește și:
Vremurile conformismului generalizat
Functionari sclavieConformistul de azi este „sclavul fericit” incapabil să 
facă un pas înapoi. Îi lipseşte capacitatea de a se 
desprinde din situaţia dată. Deşi mereu agitat, în mişcare,
rămâne ţintuit în vechile sale certitudini. Nici prin gând 
nu-i trece să caute un loc excentric, de unde să îmbrăţi-
şeze, într-o perspectivă mereu împrospătată, totalitatea 
semnificaţiilor vieţii sale şi a lumii în general. Strigătul din fotoliu al 
deconstrucţiei postmoderne: „nu putem ieşi din spaţiul metafizicii occiden-
tale”, profeţia lui Fukuyama: „istoria s-a terminat”, sunt exemple tipice 
ale întemniţării omului postmodern în virtualul accelerat al timpurilor de 
astăzi. Fără o diferenţiere radicală, este imposibil ca individul să adopte 
o atitudine autonomă şi în deplină cunoştinţă de cauză (Mai departe...)

„Grupurile”, cultivate de ideologiile multiculturalismului, sunt echivalentul „cultural” al acelor consumption communities (comunităţi de consumatori). Produsele de consum nu sunt importante prin ele însele, ci prin faptul că perpetuează praxisul consumist. Este evident mimetismul dintre „comunitatea de consumatori”, cu care operează specialiştii în marketing, şi „grupul victimizat” al multiculturalismului. Consumatorii, izolaţi între ei, formează o „comunitate” prin relaţia „pe verticală” pe care o întreţin cu o abstracţiune „construită”, transcendentă lor: consumatorul ideal, garantul identităţii oricărei consumption community. La rândul lor, „victimele”, aparţinând grupurilor etnice „oprimate” sau grupurilor bazate pe o anumită preferinţă sexuală, au în comun ideea abstractă a unei „victimizări” universale. „Victimizarea”, această abstracţiune platonizantă, stă la baza identităţii lor de grup. Drept urmare, diferenţele reale dintre indivizi dispar, iar grupurile devin, la rândul lor, interşanjabile. Ian Burma, într-un celebru articol publicat în prestigioasa The New York Review of Books (8 aprilie 1999) sub titlul «Bucuriile victimizării», remarca: „imaginarul sacrificial din zilele noastre este anistoric, întrucât experieţele concrete ale victimelor care au suferit în istorie se amestecă într-un fel de supă a suferinţei. Chinezii, evreii, homosexualii şi alţii au suferit cu adevărat – asupra acestui fapt nu planează nicio îndoială; este însă mai puţin sigur că ei toţi au suferit la fel”. În cadrul angrenajului tehnoglobalist, atât produsul de consum, cât şi victima multiculturală au statut de mărfuri, menite să producă un răspuns emoţional (dorinţă achizitivă, compasiune, milă, admiraţie etc.).

Unul dintre obiectivele majore ale multiculturalismului este controlul comportamentului uman. Ca orice instituţie totalitară, multiculturalismul promovează forme de control colectivist (controlul hărţuirii sexuale, coduri de vorbire, clasificarea oficială a persoanelor după rasă, sex, vârstă), menite să limiteze sau să elimine din viaţa omului REZISTENŢELE care se opun înregimentării („integrare” în limbajul etic al postmodernităţii). Este evident că „victima”, copleşită de simţul „vulnerabilităţii” şi „neputinţei” sale, ce i-au fost programatic inculcate, este mult mai „dependentă” de sistem.
Procesul de control social se înfăptuieşte prin intermediul „marginalilor”. Grupurilor minoritare potenţial recalcitrante li se oferă posibilitatea de a deveni „vizibile” pe scena politică şi în viaţa socială („minorităţile” oficial desemnate au însă un acces neglijabil la mecanismele decizionale ale puterii). Angrenate în sistem, „victimele” instituţionalizate – lesbienele, homosexualii, afro-americanii, handicapaţii şi câte or mai fi – sunt folosite ca instrumente de control al relaţiilor interumane. Foucault este încă un autor en vogue în universităţile multiculturale. Ideologii multiculturalismului denaturează însă teoriile puterii elaborate de celebrul gânditor francez.

Foucault pretinde că marginalul şi surghiunitul se plasează întodeauna de partea elementelor eterogene, cele care se opun asimilării. Multiculturalismul acţionează însă pentru eradicarea oricăror obstacole din calea integrării omului în structurile societăţii tehnologice. Într-o lume multiculturală, elementele intractabile, viaţa concretă – spontană, imaginativă, creatoare, anarhică, metafizică, în sensul larg al cuvântului – trebuie eliminate.
Doar astfel se poate fabrica un om nou – homo oeconomicus – în conformitate cu raţiunea tehnologică (analizată de Max Weber) prin care mijloacele sunt adecvate în mod optim la scopurile propuse.
Orice proces de construire a identităţii umane oferă în mod explicit sau implicit nişte standarde morale. Ca şi „bucuriile consumismului”, popularizate de cultura advertisingului (publicităţii), „bucuriile victimizării” sunt bazate pe emoţii. Orice justificare morală postmodernă evită criteriile de valoare/evaluare, înlocuindu-le prin emotivism. Soldaţi de nădejde ai postmodernismului, multiculturaliştii pretind că n-au posibilitatea de a distinge binele de rău. În lumea relativistă a multiculturalismului, adevărul este o chestiune de „preferinţă” iar sentimentele victimei sunt totdeauna autentice. Tehnicile de perception management („manangement al percepţiei”) sunt un înlocuitor constant al faptelor în discursul cultural şi politic al multiculturalismului.

Emoţiile, „trăite” de membrii grupurilor victimizate şi susţinătorii lor, sunt superficiale şi ambivalente. Ele sunt mediate cultural, iar circulaţia lor este manipulată cu abilitate de mass-media şi intelectualii înregimentaţi. Fiind un insignifiant interşanjabil, „victima multiculturală” nutreşte sentimentele pe care i le sugerează cultura emotivistă a victimizării. În multiculturalism se gândeşte şi se simte la unison. Sentimentul general de „vulnerabilitate” nu este spontan, o emoţie vie. Este bazat pe imitaţie şi construcţie culturală, pe felul „politic corect” în care „simt” ideologii multiculturalişti.
Emoţiile sunt echivalente banilor, nu există prin ele însele, circulă în chip de semne – banii sunt semnul bogăţiei, iar emoţiile semnul apartenenţei la grupul victimizat. Atât banii, cât şi emoţiile „corecte” aduc profit. Emoţionalismul transformă pe orice individ într-un agent moral în măsura în care el exprimă „sentimentele” grupului victimizat. Dacă nu devii membru al „comunităţii de sentiment” eşti, pur şi simplu, redus la tăcere.

Multiculturalismul nu ia în piept realităţile lumii. Visează, ca orice utopie, să creeze o societate aplatizată. Nicio diferenţiere majoră între rase, popoare, state, religii sau culturi; fără criminali, fără poeţi. Imperiul Roman, taedium vitae al ultimilor săi ani…

Capitolul «Multiculturalism și uniformizare» din cartea «Sclavii fericiţi. Lumea văzută din Silicon Valley», de Ovidiu Hurduzeu – Iaşi: Timpul, 2005.

Loading...
loading...

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.