România la ora consumismului

În România de astăzi se scrie mult despre „valorile occidentale”: drepturile omului, societatea civilă, multiculturalism. Europa unită, pe porţile căreia încercăm să intrăm, ne apare ca o catedrală a democraţiei, legalităţii şi a marii culturii; cel ce păşeşte în sfîntul spaţiu „comunitar” este pătruns de lumina celor mai înalte principii şi valori pe care le-a creat umanitatea. Mulţi presupun că românii îşi vor regăsi, în sfîrşit, „vocaţia europeană” de îndată ce vor fi admişi în UE. Puţini remarcă o realitate de necontestat: în lumea contemporană vocaţia europeană se confundă din ce în mai mult cu vocaţia consumistă. Europenii de astăzi şi românii de mâine (din 2007) se vor regăsi într-o comuniune consumistă, celebra commodity communion, care va elimina treptat celelalte forme de interacţiune umană. În cele din urmă, noi şi celelalte neamuri vom uita cu totul de „acest continent mirabil” (M. Şora), iar „nostalgia (vechii) Europe” n-o vom simţi nicicum.
De la bun început, aparatul represiv al comunismului a avut grijă să înăbuşe pulsiunile consumiste ale populaţiei. Era interzis să-ţi procuri marfă occidentală de la „shop” sau din „pachet”. Sistemul avea grijă să înlăture orice stimuli externi (reclame occidentale, călătorii în străinătate, „relaţiile cu străinii”) care ar fi exacerbat apetitul românilor pentru produsele de consum. Din motive propagandistice – pentru a demonstra superioritatea sistemului – şi sociale – asigurarea liniştii şi ordinii publice – comunismul a privilegiat dintotdeauna „producţia de dragul producţiei”. Economia comunistă funcţiona într-un singur scop: să ofere tuturor o slujbă. Individul era considerat o simplă unealtă de muncă. În România, proiectele faraonice (Canalul Dunăre-Marea Neagră), dezvoltarea monstruoasă a petro-chimiei, siderurgiei şi a industriei „constructoare de maşini”, menţinerea în activitate a termocentralelor şi minelor ineficiente – aveau menirea să producă în mod artificial locuri de muncă. Sfidând cele mai elementare legi economice, comunismul a creat o societate a penuriei permanente, în care întreaga populaţie (cu excepţia nomenclaturii comuniste) trăia la limita subzistenţei biologice. Incapabil să producă mărfuri de calitate, în cantităţi suficiente, comunismul a trecut la controlul poliţienesc al dorinţelor şi plăcerilor. Se scrie mult despre controlul totalitar la care era supusă conştiinţa individuală în comunism. Mult mai puţin analizat este modul în care comuniştii reprimau dorinţele stringente ale individului. Pentru „organele de partid şi de stat”, a jindui ceva din afara sistemului era ilegal. Tot ceea ce ţinea de domeniul „plăcerii” – sexul, muzica, arta, bunurile de consum din import – ascundea un potenţial subversiv.

Prăbuşirea comunismului în Europa de Est a fost urmată de o adevărată revoluţie consumistă. Eliberaţi din cuşca totalitarismului, esticii au echivalat libertatea cu libertatea consumatorului de a-şi alege marfa pe care şi-o doreşte; democraţia cu nivelul de trai la „standarde occidentale”; drepturile omului cu dreptul de a munci, pe „bani buni”, oriunde în Occident. Din Gulagul comunist, memoria colectivă a reţinut mai ales aspectele legate de privaţiunile materiale, lipsa totală de confort, restrângerea drastică a posibilităţilor de relaxare şi „agrement”. Când îşi aminteşte de comunism, românul evocă cozile la alimente şi benzină, frigul din locuinţele la „bloc”, programele propagandistice, „parţial color” ale televiziunii, imposibilitatea de a călători în Occident. În ochii multora încălcarea drepturilor şi libertăţilor civice, dezastrul ecologic, distrugerea simţului comunitar, dispreţul faţă de valorile adevărate, crearea „omului nou”, cinic şi iresponsabil, trec pe planul doi; marea crimă a comunismului rămâne imposibilitatea de a satisface nevoile materiale ale populaţiei. Altfel spus, restrângerea la maxim a consumului.

La începutul anilor ’90, am asistat la eliberarea explozivă a dorinţei de a consuma. Cum s-au deschis graniţele ţării, românii au năvălit în Turcia, la cumpărat blugi, haine de piele, spray-uri şi alte nimicuri sclipicioase din bazarurile Istambulului. Comerţul cu marfă ieftină şi proastă, de provenienţă orientală, a umplut oraşele României cu tarabe şi „buticuri”. Revoluţia consumistă a început cu micul comerţ stradal, importul de rable poluante şi telenovele latinoamericane. Occidentul şi-a făcut simţită prezenţa mai ales prin produsele-vedetă, hamburger-ul MacDonald, Coca-Cola, Michael Jackson în concert la Bucureşti, filmele americane. Descătuşarea libidoului consumist a măturat constrângerile impuse de vechea „producţie”. Munca a devenit facultativă, întreaga ţară intrând în vacanţă. Proletariatul, aflat în şomaj tehnic, a inaugurat chermeza protestelor. Salariile compensatorii oferite minerilor disponibilizaţi au luat calea unui consum aberant (băutură, produse electro-casnice). Puţini au fost cei care au investit într-o afacere.
După 1989, prăbuşirea producţiei interne, corupţia şi măsurile de austeritate impuse României de către Fondul Monetar Internaţional, au creat un climat de sărăcie generalizată. În mod paradoxal, pauperizarea populaţiei a intensificat febra consumistă. Românii s-au lansat într-o căutare frenetică de satisfacţii materiale; îmbogăţirea rapidă, prin orice mijloace, a devenit o obsesie naţională. În societăţile postindustriale dezvoltate, consumul este o forţă productivă. Creşterea consumului stimulează producţia; mărindu-se producţia, scade şomajul, iar veniturile populaţiei cresc în mod real. În România, consumul nu este susţinut de creşterea economică. În loc să învigoreze producţia internă, avântul consumist a stimulat practici anti-sociale (delapidarea, corupţia) şi a determinat creşterea excesivă a importurilor. Mulţi au crezut în mod naiv că românul, eliberat din vechile prejudecăţi şi constrângeri, legate de îmbogăţire şi „îmburghezire”, va fi motivat să pună osul la muncă, acumulând capital pentru investiţii profitabile. S-a presupus că celebra teorie a lui Adam Smith din The Wealth of Nations – indivizii, acţionând în interesul propriu, contribuie în final la bunăstarea generală a unei societăţi – va funcţiona şi pe plaiurile carpatine. A fost uitat un aspect esenţial: pentru filosoful scoţian interesul egoist al fiecăruia poate fi benefic pentru societate doar unde există un climat de reală competiţie şi un puternic sistem judiciar. Fără ochiul vigilent al competiţiei şi legii, urmărirea strictă a interesului propriu (selfinterest) degenerează în avariţie, rapacitate, necinste, fraudă, abuz de putere.
„Tunul”, „mita”, „ţeapa”, „caritasul”, „ingineria financiară” nu sunt bolile „copilăriei capitalismului”, fenomene inerente tranziţiei spre capitalism. „Setea de a dobândi bunuri”, „dorinţa de profit” şi bani, cât mai mulţi bani, prin ele însele, nu sunt legate prin nimic de capitalism… Dorinţa avidă de a câştiga nelimitat nu implică în niciun fel capitalismul, cu atât mai puţin „spiritul” său. Capitalismul se identifică mai degrabă cu „moderarea raţională a acestei impulsiuni iraţionale” – afirmă clar şi răspicat Max Weber, în Etica protestantă şi spiritul capitalismului.

În Occident, frugalitatea, înfrânarea şi disciplinarea poftelor, ascetismul puritan au stat la baza capitalismului tradiţional. Tendinţele consumiste erau considerate un adevărat pericol social. În 1898, într-un studiu devenit între timp clasic, The Theory of the Leisure Class, Thorstein Veblen critica apetitul consumist al bogaţilor. Neînfrânarea celor cu dare de mână este emulată de nevoiaşi, producând inegalitate şi nemulţumire socială. În Revolta maselor (1932), José Ortega y Gasset avertiza că o „lume prea plină de posibilităţi produce malformaţii”. Una dintre „malformaţii” este „omul de masă”, un „animal mulţumit de sine însuşi”, incult şi lipsit de simţul responsabilităţii. La începutul secolului, în SUA, noii imigranţi erau adesea criticaţi pentru consumul de alcool, iar femeile pentru irosirea banilor pe vestimentaţia la modă. Acordarea de credite era descurajată. Întâi munceai din greu, economiseai, apoi cumpărai. Chiar un mare capitalist american, Andrew Carnegie, era „un om în acelaşi timp dominat şi dezgustat de tendinţele sale pecuniare” (David Shi, The Simple Life).
În societăţile postindustriale avansate, dezvoltarea imperioasă a tehnologiei a permis producerea în surplus şi la preţuri accesibile a bunurilor de consum. Ceea ce ieri era considerat obiect de lux, a devenit astăzi obiect de „primă necesitate”, la îndemâna maselor de consumatori. (În economiile dezvoltate este mai uşor să produci un obiect, decât să-l vinzi.) Privilegierea consumului a schimbat radical paradigma socio-culturală. „Societatea de consum” postmodernă a reuşit o ispravă unică în istorie. Energii (pulsiuni, dorinţe) şi valori umane, considerate odinioară potenţial distructive – neînfrânarea, hedonismul, libertatea sexuală, experimentul ludic – au fost asimilate, raţionalizate, în final, transformate în stimuli economici.

Citește și: 
Multiculturalism și uniformizare
Unul dintre obiectivele majore ale multiculturalismului 
este controlul comportamentului uman. Instituţie totalita-
ră, multiculturalismul promovează forme de control colec-
tivist (controlul hărţuirii sexuale, coduri de vorbire, 
clasificarea oficială a persoanelor după rasă, sex, vârstă),
menite să limiteze sau să elimine din viaţa omului 
REZISTENŢELE care se opun înregimentării. Evident că „victima”, copleşită de 
simţul „vulnerabilităţii” şi „neputinţei”, programatic inculcate, este mult 
mai „dependentă” de sistem (Citește mai departe...)

Începând cu anii ’60, în Occident ia naştere o cultură a iraţionalităţii bine temperate menită să promoveze ethosul consumist. Nu există nicio contradicţie între hedonismul din sfera consumului şi etica instrumentală, ascetică care guvernează procesele de producţie (Daniel Bell, în The Cultural Contradictions of Capitalism, susţine teza contrară). Să nu uităm un aspect esenţial. Hedonismul şi pulsiunile iraţionale nu există în mod independent, în afara circuitului producţie/consum. Ele sunt mediate, manipulate şi cenzurate de trei structuri intermediare: banul, tehnologia şi cadrul juridic.
Unii autori (Baudrillard, Douglas şi Isherwood) au remarcat funcţia semiotică a bunurilor de consum. Precum cuvintele pe care le rostim, bunurile (pe care le consumăm) ne pun în raport cu cei din jur. Consumând, abordăm o atitudine, dăm un anumit sens existenţei noastre, ne plasăm într-o anumită poziţie socială. În prezent, limbajul mărfii tinde să devină limbaj universal şi sistem unic de schimb, impunând logica sa celorlalte forme de interacţiune umană. Este un limbaj de semne plate şi echivalente, supuse unei circulaţii permanente. Domenii, odinioară sustrase controlului economiei de piaţă – religia, cultura, învăţământul, relaţiile de familie, sexualitatea – sunt în prezent contaminate de consumism. Individul îşi defineşte identitatea prin adoptarea unui „fel de viaţă”, lifestyle, bazat pe materialismul societăţii de consum. De pildă, inginerul român emigrează în Canada în căutarea unui trai mai bun; îl interesează prea puţin cultura sau drepturile şi libertăţile civice din acea ţară. În ochii românilor, o ţară precum Canada apare ca un imens mall în care, odată intrat, renaşti în postura de consumator.
Încet, dar sigur, valorile şi idealurile societăţii civile sunt înlocuite de cele ale societăţii de consum. Concomitent, „comunităţile de consumatori” tind să înlocuiască comunităţile umane tradiţionale. „Clasa socială”, „naţiunea”, „familia” devin structuri din ce în ce mai slabe, incapabile să-l încadreze pe individ. „Băieţii de cartier” din România, care ascultă „gagsta rap” şi imită star-urile MTV în gesturi şi îmbrăcăminte, se simt mai aproape de tinerii „cool” din „State”, decât de conaţionalii lor.

Adeseori, integrarea în economia de piaţă mondializată se realizează prin intermediul „grupurilor” (etnice, minorităţi sexuale) formate pe tiparul comunităţii de consumatori. „Victima” este individul care odinioară fusese exclus, mai mult sau mai puţin, din sfera consumului (femeile, minorităţile etnice, handicapaţii, homosexualii, copiii). Prin afilierea la un grup de victime instituţionalizate, individul obţine nişte avantaje materiale (compensaţii) care îi permit să devină consumator. Odată integrată în sistem, „victima” va fi îmboldită să consume din ce în ce mai mult. Consumul depinde însă de puterea de cumpărare a fiecăruia. Iată de ce, victima, pentru a-şi satisface necesităţile, reale sau false, are obligaţia să devină un producător conştiincios. (Observăm cum mecanismele „victimizării” operează în mod selectiv. „Victime” nu sunt africanii din Mali, excluşi din circuitele economice ale mondializării; „victime” sunt femeile occidentale, negrii şi mexicanii din SUA, arabii din Franţa. Conectarea lor la circuitul producţie/consum este necesară pentru crearea noilor pieţe de desfacere.)
România are toate şansele să devină în următoarele decenii o societate de consum, cu avantajele şi dezavantajele ei. Hypermarket-urile vor împânzi ţara, oferind spre vânzare, aproape exclusiv, produse din import. În sistemul laissez-faire al tehnoglobalismului, rolul României va fi să înghită o parte din supraproducţia statelor avansate, nicidecum să devină un producător competitiv. Banii pentru consum vor fi asiguraţi din împrumuturi – atât populaţia, cât şi statul se vor îndatora la sânge – munca „la negru” în străinătate şi o industrie de „asamblare”. Forţa de muncă ieftină va fi singurul avantaj real al economiei româneşti.

Pe plan social-economic vor avea loc schimbări masive. În primul rând, în agricultură. Transformarea agriculturii româneşti într-un „agro-business”, ce va utiliza doar 10% din forţa de muncă a ţării, implică pauperizarea a milioane de ţărani. Marile ferme vor ruina micile gospodării ţărăneşti, incapabile să supravieţuiască într-un regim de liberă concurenţă. Drept urmare, tinerii de la sate vor lua drumul marilor oraşe, unde vor deveni şomeri, delincvenţi sau, în cel mai bun caz, muncitori industriali cu salarii de mizerie. Prea puţini vor fi ţăranii care vor avea iniţiativa şi capitalul necesar să pună pe roate afaceri prospere. Mi se pare utopică imaginea unei Românii în care fiecare gospodărie ţărănească este transformată în pensiune rurală sau fermă de produse biologice. Transformarea unei agriculturi de subzistenţă într-una de tip industrial nu poate fi decât traumatică. Din păcate, se pare că tragedia satului românesc, începută în comunism, nu se va sfârşi prea curând.
Marile oraşe se vor schimba radical. Bucureştiul va deveni probabil un Bangkok al Balcanilor, nicidecum mult visatul „Mic Paris”. Traficul, poluarea, speculaţiile imobiliare vor transforma oraşul într-o metropolă haotică, dominată de contraste frapante. Mizeria „balcanică” din cartierele-mahala (Pantelimon) va sta alături de luxul ostentativ al „noilor” zone rezidenţiale; „occidentalismul” impersonal al mall-urilor şi „centrelor financiare” va însoţi sărăcia românească de pe străzile lăturalnice. Zona verde a oraşului, cu parcurile şi restaurantele-grădină, se va restrânge considerabil, „verdeaţa” va deveni obiect de lux, destinat consumului celor bogaţi. Săraci şi bogaţi, tineri şi bătrâni, vor fi preocupaţi doar de partea materială a vieţii. Banul va fi etalonul universal, criteriul de valoare suprem, alfa şi omega unei societăţi în care idealismul se va reduce la „cum să devii milionar în euro”. Individul se va defini pe sine prin acumularea şi consumul de produse. Tradiţia, istoria naţională, cu întreaga ei mitologie legată de eroii neamului, religia ortodoxă – vor îndeplini un rol decorativ în formarea personalităţii individuale. Fiecare se va raporta la cum şi ce consumă; confortul material va deveni idealul unei vieţi „împlinite”.

Citește și:
Vremurile conformismului generalizat
Functionari sclavieConformistul de azi este „sclavul fericit” incapabil să 
facă un pas înapoi. Îi lipseşte capacitatea de a se 
desprinde din situaţia dată. Deşi mereu agitat, în mişcare,
rămâne ţintuit în vechile sale certitudini. Nici prin gând 
nu-i trece să caute un loc excentric, de unde să îmbrăţi-
şeze, într-o perspectivă mereu împrospătată, totalitatea 
semnificaţiilor vieţii sale şi a lumii în general (Citește mai departe...)

Consumismul, ca factor fundamental în şlefuirea identităţii individuale, va avea însă un alt înţeles. „Şmecherul”, „ţeparul”, „baronul local” – toţi aceşti urmaşi ai bişniţarilor şi securiştilor neciopliţi din comunism – sunt figuri umane asociate unui capitalism primitiv, dominat de relaţii sociale de tip tradiţional. „Baronul local” consumă în mod sfidător, sub ochii celor care crapă de foame, ca „să-l vadă satul”, „să moară vecinii/ duşmanii de ciudă”. Bogăţia este o chestiune de prestigiu şi putere. Însemnele banului (vile, maşini de lux, amante, prieteni suspuşi) trebuie afişate în public. Transformându-şi bogăţia într-un spectacol, „şmecherul” şi „baronul” doresc totuşi să-şi creeze o „imagine” pozitivă, jinduiesc după statutul de „burghezi respectabili”. Iată de ce îşi cumpără popularitatea prin sponsorizarea evenimentelor culturale şi sportive, finanţarea unor chermeze populare etc.
Deşi invidiat pentru puterea sa de cumpărare, „şmecherul” zilelor noastre rămâne un tip ridicol, supus în permanenţă oprobriului opiniei publice.
Încet, dar sigur, consumatorul ideal al Tranziţiei, încarnat de „şmecherul” grobian, îmbogăţit prin încălcarea legilor, va fi înlocuit de „tehnicianul” occidentalizat, cu ochii în laptop şi celularul la ureche. Tânăr, „băiat fin”, educat prin străinătăţuri, „tehnicianul” va şti să „funcţioneze” într-o economie de piaţă mondializată. Precum „baronul local”, va echivala democraţia cu prosperitatea materială a unei „elite”. Spre deosebire însă de îmbogăţiţii tranziţiei, „tehnocratul” înţelege că vaca (economia) trebuie hrănită pentru a fi mulsă: nu poţi consuma mereu fără să produci. Să consumi trebuie să fii în primul rând un „hiperprofesionist”, să posezi „competenţe tehnice”. Consumismul merge mână în mână cu munca disciplinată, de tip birocratic-corporatist (din bănci, corporaţii multinaţionale, organismele transnaţionale – NATO, UE), necesară finanţării unui „stil de viaţă” personalizat. Mai mult. Tehnicianul crede într-o singură realitate: totul, absolut totul, este supus mecanismelor pieţii. „Şmecherul” consuma obiecte-simbol, încercând să imite bogaţii de pe alte meleaguri (vedetele de cinema, marii oameni de afaceri). Prin consum, îşi dorea să îmbrace o identitate de împrumut, să-şi facă o imagine publică, să impresioneze o audienţă. Pentru „tehnocrat”, consumul devine o afacere privată. Dacă „şmecherul” îşi petrece o vacanţă în Tahiti, ca să-şi „dea gata” vecinii şi prietenii, tehnocratul vede în Tahiti o „marfă” care-l ajută să-şi „construiască” un stil de viaţă „adecvat”. A consuma se dovedeşte a fi un praxis, o experienţă personală. Spune-mi ce mănânci, cum te îmbraci, unde îţi petreci vacanţele, ca să-ţi spun cine eşti! Subiectivitate goală, tehnocratul consumator nu are o personalitate bine definită, doar un stil de viaţă diferit de cel al „mulţimii”.

Asimilarea identităţii personale cu „stilul de viaţă” va avea consecinţe majore pe plan cultural. În societăţile tradiţionale, personalitatea individului era determinată de factori sociali şi economici bine definiţi, precum apartenenţa naţională, clasa socială, educaţia primită în familie şi în şcoală. Acest „capital cultural” (Bourdieu) determina rolul individului în societate. „Stilul de viaţă” este o construcţie subiectivă, schimbătoare, strâns legată de gusturile şi preferinţele individuale. În societatea de consum postmodernă, individul este liber să-şi construiască o lume după gustul său. Nici politicienii, nici familia, nici opinia publică nu-l împiedică să-şi definească personalitatea prin intermediul obiectelor şi imaginilor de consum. Dacă n-are o leţcaie în buzunar, intră într-un magazin «Hugo Boss» şi-şi construieşte o identitate potenţială prin consumul de imagini frumoase. Dacă e bogat, îşi permite să-şi făurească o identitate autonomă, într-un univers alternativ, care să-l izoleze de problemele lumii reale. Graniţa dintre eu şi lumea hipnotică a consumismului dispare; „omul recent” consumă pentru a-şi manifesta „anticonformismul” şi autonomia individuală. „Consum, deci exist”.
Va fi românul consumator un om cu adevărat liber? Îi va oferi consumismul o autonomie economică reală? Cât de împlinită rămâne o viaţă „personală” „construită” din obiecte, imagini şi simboluri „prefabricate”, în afara Celuilalt, fie el prieten sau duşman? Cum se va simţi românul când căruciorul plin de cumpărături va fi singura sa legătură cu lumea şi cu sine însuşi? Sunt întrebări la care nu mă hazardez să dau un răspuns. Din mijlocul imensului mall numit America, mă simt însă dator să trag un semnal de alarmă…

Capitolul «România la ora consumismului» din cartea «Sclavii fericiţi. Lumea văzută din Silicon Valley», Ovidiu Hurduzeu – Iaşi: Timpul, 2005.

Loading...
loading...

1 COMENTARIU

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.