Vremurile conformismului generalizat

„Adaptarea la împrejurări se cheamă conformism şi conformistul se deosebeşte de ploşniţă doar prin aceea că ea n-are raţiune” – Petre Ţuţea

Cu ocazia Zilei Internaţionale a Tineretului (Toronto, 18-28 iulie, 2002), Papa Ioan Paul al II-lea adresa tinerilor un îndemn „Dacă doriţi cu toată ardoarea să vă apropiaţi de Dumnezeu, feriţi-vă de mediocritatea şi conformismul atât de răspândite în societatea noastră”.
Cuvintele bătrânului Pontif freamătă peste capete plecate, şiruri de spinări încovoiate. Mă întreb cu îngrijorare: Cât de adânc e oare sădit conformismul în conştiinţa postmodernă? Dacă tânăra generaţie, şi ea, se lasă sedusă de dulceaţa adaptării la împrejurări, cum poate să se mai înnoiască omenirea?
Papa trage un semnal de alarmă: în societăţile postindustriale, conformismul este tonalitatea dominantă a perioadei actuale; impregnează praxisul social şi politic, relaţiile dintre individ şi propria sa conştiinţă, imaginarul colectiv şi sistemele de valori. Răspândirea endemică a conformismului a produs atrofierea capacităţii critice şi a spiritului creator, frigidizarea trăirilor, pierderea încrederii în posibilităţile individului uman de a exista ca o fiinţă autonomă. În timp ce persoana în carne şi oase se mistuie într-un simplu reflex economic, mecanisme tehno-birocratice impun tuturor abstracţiunea şi mediatul ca moduri concrete de existenţă.

Conformistul de azi este „sclavul fericit” incapabil să facă un pas înapoi. Îi lipseşte capacitatea de a se desprinde din situaţia dată. Deşi mereu agitat, în mişcare, rămâne ţintuit în vechile sale certitudini. Nici prin gând nu-i trece să caute un loc excentric, de unde să îmbrăţişeze, într-o perspectivă mereu împrospătată, totalitatea semnificaţiilor vieţii sale şi a lumii în general. Strigătul din fotoliu al deconstrucţiei postmoderne: „nu putem ieşi din spaţiul metafizicii occidentale”, profeţia lui Fukuyama: „istoria s-a terminat”, sunt exemple tipice ale întemniţării omului postmodern în virtualul accelerat al timpurilor de astăzi. Fără o diferenţiere radicală, este imposibil ca individul să adopte o atitudine autonomă şi în deplină cunoştinţă de cauză.
Conformistul este omul depersonalizat. Trebuie să înţelegem depersonalizarea în sensul erodării statutului de persoană al fiinţei umane. Doar omul poate exista într-un mod autentic personal. Persoana este ontologic diferită de mediul natural şi maşinăria „impersonală” a tehnologiei şi organizării statale. Persoana, ea singură, are capacitatea de a transforma într-un eveniment relaţia sa cu lumea şi cu ea însăşi. Relaţia evenimenţială este vie, „faţă către faţă”, neasemănătoare şi irepetabilă.

„Nu vă potriviţi chipului veacului acestuia, ci să vă prefaceţi prin înnoirea minţii voastre”, îi îndemna Apostolul Pavel pe primii creştini. „Chipul veacului acestuia” este traducerea în româneşte a „eon”-ului grecesc ce desemnează starea de lucruri în care trăim. În „chipul veacului”, Apostolul Pavel vedea lumea cea veche, coruptă, supusă stagnării şi normelor status quo-ului. „Eon”-ul nu cunoaşte relaţia evenimenţială, cu energiile ei creatoare care transfigurează vechiul, îl trece dintr-un „acelaşi” într-un „altceva” calitativ superior. Când te potriveşti „chipului veacului”, „evenimentul” devine normă, iar relaţia evenimenţială simplă adaptare la sistem.

În societatea postmodernă globalizată, „lumea cea veche” este reprezentată de angrenajul tehnobirocratic (îl voi numi Angrenajul). A fi în spaţiul tehnologic înseamnă „a fi angrenat”. „Angrenarea” nu tolerează libertatea persoanei de a fi ea însăşi, de a se constitui într-un eveniment. În starea de lucruri actuală, persoana este nevoită să se conformeze, să interiorizeze reglementările angrenajului, să le adopte în chip de propriile sale legi. Angrenajul tehnoinformaţional îşi găseşte justificarea şi raţiunea de a fi în propria sa dezvoltare exponenţială. Nu urmăreşte o finalitate umană, ci eficienţa obţinută prin adaptarea scopurilor la mijloace (tehnici) şi fetişizarea acestora din urmă în chip de raţiune ultimă a sistemului. Ca să funcţioneze fluid, Angrenajul dezamorsează contradicţiile, lichidează antinomiile şi, mai ales, evită conflictele. Tensiunile, dezacordurile, desincronizările, deraierile de la normă produc gripaje, scurtcircuite, blocări. Iată de ce fiinţa umană urmează să fie transformată într-un „animal tehnic” fără „capricii” şi „autonomie”.
Să te potriveşti veacului acestuia rămâne totuşi o afacere profitabilă. Nimic nu poate fi mai confortabil, mai liniştitor decât mersul pe poteci bătătorite. Printr-o servitute voluntară, persoana se pliază după standarde date, se transformă într-un corp organizat (raţionalizat, normat), se „reproduce” în întregime, „fără pierderi”, într-o formă economică, prestabilită. „Reproducerea” implică tehnici de „ajustare”, „coordonare”, „feedback”, „self-control”. „Ajustarea” are un rol esenţial, îl ajută pe individ să se integreze armatei de „sclavi fericiţi” care răspund „pozitiv” la exigenţele Angrenajului.

Desigur, omul nu este silit să se adapteze, teroarea ar fi ineficientă, aşa cum ne-a demonstrat-o concludent comunismul. Angrenajul este plastic, decât să impună cu forţa o situaţie, mai bine renunţă temporar sau caută o altă soluţie. Posedă destule mijloace tehnice să-i creeze individului iluzia autonomiei şi a unui destin uman. În felul acesta, menirea omului pe pământ se schimbă. Nu-i rămâne decât un singur dor: cum să se angreneze mai vârtos în sistem, cum să se potrivească mai bine chipului veacului. Doar noaptea, îi mai apare uneori în vis un nou pământ, un nou cer…
Se pune totuşi întrebarea: De ce în societăţile postindustriale conformismul a atins proporţii endemice? Din ce cauză „voinţa de putere” nietzscheană s-a transformat în voinţa de adaptare la sistem a animalului tehnologic? Răspunsul e unul singur: globalizarea.
Pe de-o parte, revoluţia informaţională şi mondializarea economiei de piaţă au generat invazia factorilor tehnoeconomici în toate domeniile vieţii umane. Nimic nu-şi găseşte suport în afara tehnicii şi a activităţii economice. Pe de altă parte, mondializarea a privat „sclavul fericit” de repere – viaţa sa e un flux. Ar fi incorect să catalogăm adaptarea la sistem ca o simplă atitudine oportunistă. Individul încearcă să supravieţuiască într-o lume în care identitatea, autonomia, potenţialul său pasional şi creator se deteriorează constant. Fiinţa umană simte în mod instinctiv cum Angrenajul acţionează ca o gigantică maşinărie de produs insignifianţă.

Comunitatea virtuală, accelerarea timpului, „dispariţia” spaţiului, teleprezenţa, interactivitatea cibernetică, metapolitica globalistă, transsexualitatea, hibridizarea economică şi biologică la nivel planetar – o enormă acumulare de superfluu. Complică inutil existenţa… Sub excedentul cibernetic, viaţa încă pulsează. Cum, cine s-o simtă?
„Omul insignifiant”, îl întâlnesc la tot pasul. Pe stradă, în magazine, îmi zâmbeşte de pe copertele revistelor, îl văd jucând în filme, dezbătând în talk-show-uri problemele omenirii. Îi cumpăr cărţile şi-i citesc teoriile. Ce constat?

În domeniul ştiinţelor umaniste, elitele intelectuale tot dezbat „moartea subiectului” (Heartfield, 2002), „criza subiectului European” (Kristeva, 1998), „subiectul şovăitor” (Žižek, 1999), „eul minimal” (Lasch, 1984). Argumentările „pro” şi „contra” pun în lumină „moartea” subiectului autonom al modernităţii de sorginte iluministă. Dacă pentru Hobbes, Locke, Rousseau, subiectul era piatra de temelie a societăţii civile, în gândirea contemporană subiectul autonom devine o simplă „iluzie metafizică” sau un produs al condiţionării culturale. În locul lui, tot felul de înlocuitori: „différence/différance” (Derrida), „epistemé” (Foucault), „machine désirante” (Deleuze) etc. Există încercări de „revenire la subiect” (Rorty, Rawls, Castoriadis, Taylor), sau de salvare a lui prin „intersubiectivitate” (Habermas), dar demersul lor rămâne limitat şi neconvingător.
Discursul intelectual despre insignifianţa omului contemporan frapează prin jovialitatea tonului. Ceea ce ar trebui să constituie un scandal de nedescris, o catastrofă de proporţii cosmice, un cutremur al conştiinţei este tratat cu amiabilitate. Sau cu o ipocrită indignare, urmată de soluţii consolatoare în spiritul revizuirilor reparatorii – damage control. Radicalismul instituţionalizat al intelectualului mondializat se reduce la confirmarea unei stări de fapt. S-a ajuns la situaţia în care Angrenajul însuşi fixează regulile nesupunerii. Intelectualii mimează revolta, iar „lumea cea veche” se consolidează prin antifrază.
„Astăzi se premiază blasfemia şi insubordonarea. Se propovăduieşte scandalul. Nu se tolerează decât erezia, nu se subvenţionează decât subversiunea, se laudă doar cărţile ‘deranjante’. Non-conformism la unison”, ne spune filosoful francez Alain Finkelkraut.
Anemierii subiectului autonom din ştiinţele umaniste îi corespunde o mişcare similară la nivelul praxisului politic şi cultural.

După căderea comunismului, viaţa politică a societăţilor postindustriale din zona euroamericană a fost şi este dominată de conformism, cinism şi apatie. Populaţia nu mai are încredere în instituţii şi reprezentanţii lor (politicieni, oameni de afaceri, sindicate şi biserici). Noţiunile de „dreapta” şi „stânga”, în politică, au început să-şi piardă relevanţa. Politicienii n-au alt program decât cel al alternanţei la putere. Sindicatele au amuţit, incapabile să reacţioneze coerent în faţa globalizării şi a migrării capitalului în zone cu mână de lucru mai ieftină. Mişcările anti-globalizare vandalizează McDonaldurile, fără a oferi însă o nouă viziune socială. Peste tot, epuizare ideologică, frică obsesivă de schimbare, („o fi rău, dar alternativa e Le Pen”), „marginalitatea” se pretinde revoluţionară, de fapt este etalon normativ (homosexualii, ca orice burghezi respectabili, vor să li se legifereze căsătoriile, „să intre în rând cu lumea”). „Avangarda”, „contra-cultura” visează doar la subvenţii, promovează, şi ele, amuzamentul consumist obligatoriu. Have fun! Happy Halloween! Nicio încercare radicală de transfigurare a omului şi istoriei. Nimeni nu are puterea să inventeze noi mituri fondatoare, să propună o nouă direcţie mişcării istorice.

Citește și: 
România la ora consumismului
„Societatea de consum” postmodernă a reuşit o ispravă unică în istorie. 
Energii (pulsiuni, dorinţe) şi valori umane, considerate odinioară 
potenţial distructive - neînfrânarea, hedonismul, libertatea sexuală, 
experimentul ludic - au fost asimilate, raţionalizate, în final, transformate 
în stimuli economici (...) Domenii, odinioară sustrase controlului 
economiei de piaţă - religia, cultura, învăţământul, relaţiile de familie, 
sexualitatea - sunt în prezent contaminate de consumism. Individul îşi defineşte identitatea prin 
adoptarea unui „fel de viaţă”, lifestyle, bazat pe materialismul societăţii de consum 
(Citește mai departe...)

„Decalajul”, „devierea” faţă de Angrenaj este exclusă. Omul a pierdut capacitatea de a mai concepe pe cont propriu. Operele sale prezente? „Satul global”, „Europa federală” – gigantice unităţi financiare şi economice, conduse de o tehnocraţie a funcţionarilor, bancherilor şi experţilor. Adevărul s-a şters deja din memorie: actualul mesianism european nu este creaţia europeanului de rând, ci aranjamentul de culise al unei elite. „Votaţi pentru sau contra Maastricht! Pentru sau contra monedei unice!” Cine a elaborat însă Maastricht? Euro? O revoluţie socială? Popoarele europene prin dezbateri democratice? Nici gând! Masele au fost chemate la vot să se pronunţe asupra unei situaţii prezentată deja ca fapt împlinit. Simptomatic pentru actuala perioadă: se aderă la o stare de fapt prin simplul fapt că acea stare îmbracă „chipul veacului”, este deja, sau va fi, în curând, status quo.
Pe plan cultural, multiculturalismul, feminismul, mişcările de emancipare ale minorităţilor instituţional desemnate promovează cultul „victimei” şi al „supravieţuitorului”. Este o ideologie „regresivă”, ba chiar de-a dreptul reacţionară. Cultul „victimei” pleacă de la premisa că fiinţa umană este complet neputincioasă, incapabilă să acţioneze ca un agent al schimbărilor personale şi sociale. O entitate pasivă, al cărei rol se limitează la faimosul termen „cope with” din psihoterapia modernă – „a face faţă” unor situaţii care te depăşesc. Cultul „victimei” răstoarnă pur şi simplu postulatul „clasic” al modernităţii. În „proiectul Epocii Luminilor”, omul era un „subiect” activ, făuritor conştient şi responsabil de istorie. Această viziune superoptimistă a modernităţii a fost deseori criticată – omul este mai degrabă obiectul şi nu subiectul istoriei – fără să se ajungă totuşi la concluzia că bărbaţii şi femeile ar fi „victime” neputincioase.

Ideologii şi tehnicienii victimizării, cei care influenţează şi „reglementează” circulaţia actuală a ideilor culturale, sunt slugile cele mai obediente ale Angrenajului. Ei oferă o singură soluţie: adaptarea la sistemul tehno-birocratic mondializat – şi tehnicile necesare unei integrări „fără durere” (printre tehnicile de adaptare la sistem aş include psihoterapiile, politicile consolaţioniste ale „grijii”, cum ar fi multiculturalismul şi „umanitarismul” drepturilor omului). Recuzând experimentul intelectual şi posibilitatea unei renaşteri culturale, blocând orice alternativă la status quo, cultivând „prudenţa”, „riscul minim”, tolerantismul şi consensul obligatoriu, ideologii victimizării legiferează conformismul şi omogenitatea în idei. În acest sens, se remarcă poziţia criticului liberal Friedrich Hayek: fiinţa umană, deşi un obiect al istoriei, se autodepăşeşte în ciocnirea cu neprevăzutul, în mijlocul circumstanţelor care o debordează. Astfel se întoarce gândirea unică, iar democraţiei i se administrează lovituri mortale.
Ideologiile victimizării nu s-ar fi putut impune dacă n-ar fi corespuns unui orizont de aşteptare. „Omul insignifiant” îşi revendică el însuşi statutul de victimă şi cere Angrenajului să-i protejeze „vulnerabilitatea”. Tot ceea ce iese din mediocritatea normei este considerat potenţial ofensator: opiniile şi trăirile „extreme”, gesturile, glumele, parfumurile. Odinioară, în regimurile democratice, legea era menită să protejeze radicalismul, experimentul şi inovaţia, atunci când „omul de masă”, „opinia publică” cerea capul artiştilor şi gânditorilor nonconformişti. Astăzi, legea este chemată să protejeze sensibilităţile „publicului”, hoarda de indivizi ce se pretind „vulnerabili”.

În timp ce „eroii” sunt daţi jos de pe soclu, unul câte unul, victimele instituţionalizate – copiii, handicapaţii, anumite minorităţi etnice şi sexuale, animalele şi chiar plantele – sunt fetişizate într-o manieră nemaiîntâlnită în istoria omenirii. Dacă modernitatea a întreţinut cultul „eroilor”, al evenimentelor şi miturilor „fondatoare”, nu a făcut-o din servilism faţă de trecut. Dimpotrivă. Glorificarea trecutului eroic avea scop să mobilizeze oamenii prezentului întru „schimbarea la faţă” a stării de fapt. Mitul Frontierei a catalizat energiile poporului american, credinţa nestrămutată a românilor în „noi suntem urmaşii Romei” îi face să-şi urmărească un viitor european.
Cultul victimei îngheaţă orice privire optimistă aruncată viitorului. „Oamenii insignifianţi” înţeleg doar fenomenele şi metodele care ţin de adaptarea lor la situaţiile date. Iată de ce vor reinterpreta şi recontextualiza realitatea în funcţie de mentalitatea minimalist-conformistă, ostilă acţiunii creatoare.

În cultura victimizării, Holocaustul nu mai este privit ca un avertisment şi simbol suprem al rezistenţei în faţa totalitarismului şi nebuniei tehnologice. Lecţia Auschwitzului, nevoia unei urgente regenerări morale a umanităţii, a fost înlocuită printr-o lecţie de „supravieţuire”. Pentru autori ca Patricia Benner, Ethel Roskies şi Richard S. Lazarus (Survivors, Victims, and Perpetrators: Essays on Nazi Holocaust, 1980), cheia supravieţuirii în lagărele naziste a fost „ajustarea aşteptărilor deţinuţilor în sensul diminuării lor până la nivelul elementar al supravieţuirii… Supravieţuirea însăşi devine singurul scop. Lupta pentru supravieţuire a însemnat concentrarea asupra unor ţeluri restrânse, limitate”. Holocaustul devine astfel un fel de manual exemplar de „stress management” (control al stresului). Omul, deşi nu poate să se opună sistemului, reuşeşte totuşi să-şi „negocieze” supravieţuirea la nivelul elementar, strict biologic al existenţei.
„Negociere”, „ajustare”, „adaptare” la situaţia dată devin cuvinte cheie în lexiconul victimizării postmoderne. În viaţa de zi cu zi, fiecare încearcă să „supravieţuiască” „stresului” pe care-l presupune existenţa în societatea tehnologică. Nu se mai imită „eroul”, ci „victima”, „supravieţuitorul”.

Creşterii numărului de victime îi corespunde înmulţirea exponenţială a riscurilor. Totul devine un risc, o primejdie. Nu-ţi laşi copilul să se joace pe stradă întrucât vecinul poate fi un potenţial pedofil; nevasta te consideră un obsedat sexual, imaginea întrupată a tatălui-monstru care a violat-o la vârsta de cinci ani; nu consumi smântână, are grăsime, îţi măreşte colesterolul; nu consumi alune, declanşezi o criză alergică, nu bei, nu fumezi, nu hărţuieşti vizual femeile; nu călătoreşti cu avionul (păzea, teroriştii!). Eşti vulnerabil, nu-ţi doreşti decât să „cazi la pace” cu tine însuţi şi lumea din jur. Victima unor circumstanţe incontrolabile, strigi după ajutor. Este momentul în care intervin „ajustorii”, obiectele şi tehnicile de adaptare la sistem: terapeuţii, specialiştii în stress, cluburile fitness, mallurile, cărţile de credit, shopping-ul compensatoriu, vacanţele de câteva zile în paradisuri exotice.
Remontat, reintri în angrenaj, rotiţă rotită rotind rotiţe…

Capitolul «Vremurile conformismului generalizat» din cartea «Sclavii fericiţi. Lumea văzută din Silicon Valley», de Ovidiu Hurduzeu – Iaşi: Timpul, 2005.