Adevărul statului paralel

„Statul paralel” nu numai că există, dar este singura putere reală în stat. El a rezultat istoric și „dialectic” dintr-o deficiență crasă, sau mai multe, ale sistemului care popular se numește „democrație”. Statul paralel, statul adânc, adevăratul stat era, de altfel, inevitabil în condițiile unor anumite dezvoltări istorice. El s-a impus ca/cu necesitate pentru păturile sociale care contează cu adevărat, cele mai fac și dictează ceea ce, cu un adevărat cinism, tot ele numesc „jocul politic”.
Existența „statului paralel” în sistemele pe care le numim astăzi „democrație” este subliniată de către cunoscutul politolog George Friedman, un cunoscător al subteranelor politicii americane și nu numai, care îi găsește justificări istorice și practice. El explică pentru toată lumea și oricine originile „statului paralel” și mecanismele de funcționare ale acestuia.
„Deasupra ordinii sistemului și principiilor constituționale, există o putere mult mai profundă și potentă care controlează națiunea”, spune Friedman. „Puterea sa derivă din controlul mecanismelor de putere și din faptul că este invizibilă”.
În ceea ce privește cea mai ”strălucită” democrație a lumii, SUA, George Friedman explică că „deep state”, sau cum îl cunoaștem noi „statul paralel”, a luat naștere încă din 1871, după Războiul Civil, primul obiectiv fiind acela de a limita puterile președintelui.
Structura sa presupune o forță unificată, adânc înrădăcinată în republică, care are propria sa agendă și mijloacele de a submina deciziile președinților aleși și ale membrilor Congresului. Puterea sa derivă din controlul mecanismelor și tocmai din faptul că este invizibilă pentru popor.
„Statul paralel”, foarte real
„Statul paralel” este, de fapt, foarte real, explică Friedman. În plus, el nu reprezintă niciun secret. A luat naștere încă din 1871 și continuă să reprezinte mecanismul real din spatele guvernării, controlând și reformând frecvent politicile aleșilor. Această entitate a fost creată pentru a limita puterea președintelui.
Înainte de 1871, președintele putea alege angajații federali. În mod normal, acesta își alegea cei mai loiali oameni. Ocazional, el angaja oamenii ca o favoare politică și, uneori, pozițiile erau vândute.
Cel care a propus ideea unui serviciu civil nepolitic a fost Carl Schurz, general al Uniunii. Funcționarii publici erau aleși prin examene competitive și puneau în aplicare legile adoptate de Congres în felul în care președintele le dorea.
Continuitatea politică
Intenția era de a limita puterea președintelui. Dar a existat și un alt motiv, explică Friedman. În timpul și după Războiul Civil, legile și politicile guvernamentale au devenit mult mai complexe, cu mai multe efecte pe termen lung asupra societății. În timp ce un mandat prezidențial dura patru ani, politicile puteau dura generații. Dacă administrația era înlocuită de fiecare dată când un președinte părăsea Casa Albă, așa cum se întâmplase anterior, nu ar fi existat nicio continuitate în guvern.
„Statul paralel” și apariția tehnocraților
Această idee a impus o separare între statul politic și statul administrativ. Pe măsură ce statul și-a dobândit mai multă responsabilitate și sarcinile sale au devenit mai complexe, administrația guvernamentală a fost luată de la politicieni, considerați necalificați. Acest aspect, în multe privințe, reprezintă originile „tehnocrației”, o doctrină care a considera că un guvern condus de experți era singura cale de a corecta neajunsurile republicii democratice, explică Friedman.
La suprafață, acest lucru era perfect rezonabil. Deși această evoluție nu a fost punctată în Constituție, ea nu a fost neconstituțională, deoarece președintele și Congresul au rămas la conducere, explică politologul. Dar, ca toate lucrurile, avea consecințe neașteptate.
În tot acest timp au luat naștere și agențiile independente, cum ar fi CIA, dar și nenumărate agenții autonome și semi-autonome create pentru a proteja nu numai personalul față de puterea președintelu, ci și întreaga agenție. Astfel a fost creat un sistem care nu putea fi ușor controlat.
Când civilii își depășesc ambițiile
George Friedman consideră că problema nu este că „statul paralel” există, ci că acest lucru nu mai este niciun secret. Iar lucrurile se complică în momentul în care „acoperiții” își depășesc ambițiile, devin tot mai conservatori și se consideră „gardienii vechilor adevăruri”, scrie politologul. Astfel ia naștere conflictul dintre aceștia și președinte, pe care îl consideră problema.
O problemă serioasă apare atunci când un președinte ales se confruntă cu o revoltă a celor care se află în subordinea sa, care nu doar că nu îi mai respectă ordinele, dar nu respectă nici rezultatul alegerilor, arată Friedman. În mod normal ei ar trebui să servească interesele președintelui, care este ales în conformitate cu Constituția. Așa se explică și scurgerile de informații apărute în presă, lucru care a reprezentat o adevărată lovitură pentru majoritatea președinților.
Politologul concluzionează și transmite că existența unui „stat paralel” ce nu este vizibil și care controlează cu adevărat lucrurile este cât se poate de reală. Născut pentru a proteja mediul politic și a limita puterea președintelui, ceea ce a rezultat a atras consecințe grave.

Citește și:
Celălalt stat
Ce trebuie înţeles în funcţionarea „statului democratic” 
suveran e faptul că, în spatele aparenţelor teoretice, 
luarea deciziilor n-are de-a face cu şabloane ca „democra-
ţia”, „decizia poporului” s.a.m.d. Chestiunea e foarte 
dibaci mascată. Prima chestie fraudulentă e dată de faptul 
că un ales nu are un mandat imperativ, nu e obligat să se 
ţină de promisiunile din campania electorală. Al doilea element e că, indi-
ferent de determinarea unui individ „corect ales”, odată ajuns în „cămările 
puterii”, constată că este neputicincios, este în imposibilitatea de a pune 
în aplicare (presupunând că şi-ar dori) promisiunile din campanie care ar 
contrazice dorinţele eşalonului conducător (Citește mai departe...)

The Deep State

By George Friedman

There is something ominous-sounding in the deep state. It implies that beneath constitutionally ordained systems and principles, there is a deeper and more potent power in control of the nation. It implies a unified force deeply embedded in the republic that has its own agenda and the means to undermine the decisions of elected presidents and members of Congress. Its power derives from control of the mechanisms of power and being invisible.
The deep state is, in fact, a very real thing. It is, however, neither a secret nor nearly as glamorous as the concept might indicate. It has been in place since 1871 and continues to represent the real mechanism beneath the federal government, controlling and frequently reshaping elected officials’ policies. This entity is called the civil service, and it was created to limit the power of the president.
Prior to 1871, the president could select federal employees. He naturally selected loyalists who would do his bidding. Occasionally, he also would hire people as a political favor to solidify his base. And on occasion, he or one of his staff would sell positions to those who wanted them for a host of reasons, frequently to make money from the positions they were given.
Carl Schurz, a German-born Union Army general, proposed the idea of a nonpolitical civil service. It would be both a meritocracy and a technocracy – not his words, but his idea. Civil servants would be selected by competitive exams measuring their skills for the job. And the job of civil servants would be to implement laws passed by Congress in the manner the president wanted them enforced.
Previously, all government employees – save those from the two other branches of government – served at the pleasure of the president. This was no longer true, and it meant that a civil servant could not be fired on political whim, but rather with cause, such as failing to do his job competently or refusing to obey instructions from the office of the president.
The intent was to limit the president’s power because the expectation of presidential probity had proven problematic. But there was another reason. During and after the Civil War, government laws and policies had become far more complex with more long-lasting effects on society. A presidential term lasted four years; policies could last for generations. If administrators were replaced every time a president left office, as previously had been the case, there would be no continuity in government. New administrators would constantly have to learn the complexities of their jobs, and by the time they mastered it, they would have to leave. Government operations had outgrown a president’s term.
But a deeper concept was at work here that went beyond the United States, originating in Europe. That idea mandated a separation between the political state and the administrative state. As the state acquired more responsibility and its tasks became more complex, government administration had to be taken away from the politicians, who were unskilled at the job. This was in many ways the origins of technocracy, a doctrine that stated that a government run by experts broadly guided by their political masters was the only way to correct a democratic republic’s shortcomings. Elected politicians provided direction, while technocrats provided expertise, advice and continuity.
On the surface, this was reasonable. It anticipated the dramatic growth of the federal government and created a structure to cope with its complexity. While this evolution was not included in the Constitution, it was not unconstitutional because the president and Congress remained in charge. But like all things, it had unexpected consequences. By stripping the president of the right to fire those whose performance did not meet his standards, the solution posed a problem: If a civil servant could only be fired for cause and did not serve at the pleasure of the president, how could the president be certain that the policies being followed were legislated and ordered by him?
As the government grew, the solution was to use a class of administrators appointed by the president. These were the Cabinet members, whose task it was to understand the president’s will and verify that civil servants were doing as they were told. In other words, a “super” civil service was created that served at the president’s pleasure and sought to control a civil service that could not easily be dismissed for insubordination without a breathtakingly complex process.
This super civil service, known as C-List appointees, was answerable to the president. But because there were thousands of them, they rarely met with the president and took their marching orders via a chain of command. That chain of command began with the president and continued through the ranks of the Cabinet, C-List, and finally, civil servants. If you have ever played the game “Telephone,” you know how garbled messages can become.
In addition, C-List members, who could and would be fired if an opposing party won the election, were constantly engaged in maneuvers to secure different jobs, promote reputations, and above all, avoid blame for failures and gain fame for successes.
This was further compounded by the rise of independent agencies like the Federal Reserve, the CIA, and countless other autonomous and semi-autonomous agencies created to protect not only their permanent staff from political pressure but also the entire agency. The desire to limit political pressure – also known as the power of the president – was intellectually defensible, but in practice created a system that could not be readily controlled or even understood. Among the independent agencies, even decision-making was opaque. Between the entities reporting to the president, there was a layer of political appointees, which created turbulence between the president and the civil service.
Civil servants do not stage coups – they become civil servants because the pay is reasonable, job security is high and benefits are excellent. Many could earn far more in other fields, but they rationally decide their preference. And many deeply believe in their mission. The CIA, which has its own civil service system, is not manned by massive risk-takers (apart from a handful who actually do take risks). Taking control of the government – beyond leaking a few documents – violates the basic principle of government service: bureaucratic caution. For the most part, government civil service personnel are cautious people who genuinely believe in their mission – continuing to do tomorrow what they did yesterday. Their form of resistance is built around passive resistance. Demands for change manifest not in an uprising, but in delay, complexity and confusion.
The issue is not that there is a deep government, but that the deep government is no secret. It was created with the purpose of limiting presidential power, and in part, the will of the people. In separating politics from administration, the creation of the civil service weakened the political system and strengthened the administrative one. That is what was quite openly intended.
There is a layer of employees in the turbulent boundary who have ambitions far beyond their jobs. This layer of employees, particularly those approaching retirement, also exists in the independent agencies. The former are bright young men and women who wreak havoc with ambition; the latter are men and women who have spent their careers struggling to do their jobs against a political system they regard as incapable of understanding what they do. This is natural given that they also have spent their careers making what they do mysterious and incomprehensible. As they age, they become more conservative (in the sense of preserving what is) and see themselves as the guardians of ancient verities. They frequently face a president who believes that the experts are the problem, not the solution.
In many countries, this would involve tanks in the streets. In the United States, it means intense and creative name-calling, either directly or through leaks to The Washington Post (for the second rank) and The New York Times (for the top rank). I recall the rage in the Department of Labor at President Ronald Reagan for firing air traffic controllers. I noted the anger at President John F. Kennedy’s false news about a missile gap in the military-industrial complex and the schadenfreude at the Bay of Pigs.
A serious issue arises when an elected president faces a revolt of those who putatively serve him. Whatever those people may think, they serve the president, who is elected according to the Constitution. The problem is that not serving at the will of the president and failing to respect election results – including leaking unverified claims about the president to the media – is inappropriate. Most presidents have been cowed by this, but Donald Trump gives as much nonsense as he gets.
The point is that the idea that there is a deep state hidden from view that really controls things is absolutely true, except for the fact that it is not only visible to everyone who looks but is written into law. It exists not because of conspiracy, but because of the desire to shield government from politics. I understand the logic, but the result has unexpected and unpleasant consequences. A discussion of the deep state is possible only by really not understanding that the U.S. government functions as it does because the deep state was actually seen as a good idea.
For someone not wishing to do research on this, there is a BBC comedy called “Yes Minister,” and its sequel, “Yes, Prime Minister,” about the battle between the elected British government and the permanent government of civil servants. It is hilarious, and if nothing else, will show you that the British are as insane as the Americans, but much more polite.

Source: Geopolical futures

Loading...
loading...

2 COMENTARII

  1. Astfel cei care vor ocupa cele 3.400 de posturi, dintre care aproximativ 380 pentru ofiţeri, aproximativ 140 pentru maiştri, aproximativ 680 pentru subofiţeri şi peste 2.200 pentru gradaţi şi soldaţi rezervişti voluntar, vor primi în cont 30 la sută din solda unui militar aflat în serviciul permanent.

    Dacă avem în vedere că în cazul unui soldat profesionist salariu lunar este de 1.857 de lei, rezervistul voluntar va avea de încasat după perioada de instrucţie, când stă acasă, aproximativ 540 de lei. Pe acelaşi principiu, un subofiţer rezervist voluntar va încasa 720 de lei, iar un locotenent-colonel din categoria rezervist voluntar va avea un venit de aproape 1.200 de lei. În plus, cât timp este în programul de instruire, voluntarul primeşte soldă întreagă, la fel ca un militar profesionist, adică 1.857 de lei în cazul unui soldat, 2.400 de lei pentru un subofiţer şi 4.000 de lei pentru un ofiţer superior.

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.