Anti-americanismul „corectitudinii politice”

Cine ne va salva din ghearele civilizaţiei occidentale?
Geörg Lukács, 1914

În România anilor ’90, intelighenţia bursiero-bonjuristă şi apărătorii sponsorizaţi ai „drepturilor omului” reuşiseră să monopolizeze dezbaterile culturale prilejuite de „multiculturalism” şi „corectitudinea politică”. Fără niciun fel de discernământ, într-o deplină nepăsare, respectivii au pus semnul egalităţii între valorile fundamentale ale Occidentului şi ideologiile „corectitudinii politice”. Toţi cei care au avut îndrăzneala să smulgă eticheta „valori occidentale” de pe borcanul cu murături stricate al multiculturalismului, feminismului & Co., au fost prompt catalogaţi: „antioccidentali”, „legionari”, iar mai nou, „anti-americani”.
A confunda multiculturalismul şi „corectitudinea politică” cu valorile americane mi se pare o adevărată gogomănie. În mod curent, prin „Political Correctness” se înţelege o mişcare eclectică care grupează „stângiştii postmoderni”: feministele, multiculturaliştii, ecologiştii radicali, susţinătorii extremişti ai „drepturilor omului” şi animalelor, activiştii pentru promovarea drepturilor handicapaţilor, lesbienelor şi homosexualilor etc. Stângistul postmodern, oricare ar fi el, manifestă tendinţe colectiviste. Persoană ştearsă, lipsită de idei proprii şi o personalitate puternică, este, pur şi simplu, un conformist şi porta-vocea gândirii de grup. Spre deosebire de stângistul tradiţional, marxist sau maoist, cel „politic corect” nu îndrăzneşte să se opună timpurilor. Conformismul său este însă bine mascat. De pildă, stângistul postmodern adoptă atitudini general acceptate în societatea românească, cum ar fi pro-americanismul sau prooccidentalismul, le monopolizează şi declară propriile lui principii, după care acuză persoanele neînregimentate de violarea respectivelor principii şi atitudini. Proteic, intolerant, stângistul nu este ferm ataşat unei ideologii anume; în schimb, îl mână o nestăvilită sete de parvenire, pe care încearcă să şi-o satisfacă prin afilierea la un grup, de obicei o organizaţie influentă sau „mişcare” cu prezenţă instituţională.

În SUA, departe de dezbaterile publice, abuzând de toleranţa şi libertatea oferite de instituţiile democratice, ideologiile „corectitudinii politice” au erodat încet dar sigur fundamentele valorice ale societăţii americane: libertatea cuvântului, respectul faţă de conştiinţa individuală, responsabilitatea şi răspunderea personală a fiecărui individ în faţa unor legi care se aplică tuturor în egală măsură.
„Corectitudinea politică” nu numai că subminează valorile americane, considerate până mai ieri sacre, dar îşi propune ceea ce este de neconceput în societatea americană: crearea unui „om nou”. Este vorba de acel homo oeconomicus al tehno-globalismului. De data aceasta, stângismul nu va mai avea drept inamic capitalismul. „Corectitudinea politică” se asociază tehnoglobalismului întru realizarea unei noi utopii planetare.

Evoluţia „corectitudinii politice” este lungă şi încurcată. Înţelegerea ei necesită gruparea unor elemente, aparent incompatibile, în „monstruoase coaliţii” şi analizarea unui păienjeniş de evenimente disparate ce par să sfideze mersul „logic” al istoriei.
Începând cu anii şaizeci, civilizaţia americană este zgâlţîită de o revoluţie culturală stângistă de amploarea celei din China lui Mao. Un stângism greu de înţeles pentru intelectualii români care au cunoscut doar teroarea marxistleninistă. Rupţi de realitatea vestică, nici prin cap nu ne-a trecut că marxismul, prin alte forme şi mijloace, va „construi” (termen postmodern „en vogue”) conştiinţele occidentale în aceeaşi măsură în care varianta estică le-a „edificat” pe ale noastre. Ar trebui să ne punem întrebarea: „cum a fost posibil totalitarismul «soft» al Corectitudinii politice?”, cu aceeaşi seriozitate cu care ne întrebăm: „cum au fost posibile lagărele de concentrare? cum a fost posibilă teroarea bolşevică?”. Ceea ce observăm, în prezent, este tulpina unui fenomen cu adânci şi ascunse rădăcini în trecut.

La începutul anilor ’20, marxismul tradiţional începuse să scârțâie pe la încheieturi. Profeţiile lui Marx întârziau să se adeverească. În timpul Primului Război Mondial, proletarii francezi şi germani, în loc să fraternizeze, s-au măcelărit între ei în cea mai mare baie de sânge din istoria omenirii. Imediat după război, puciurile comuniste sunt lichidate cu promptitudine. Sovietul din Bavaria este desfiinţat de veteranii de război germani; regimul lui Bela Kun cade răpus de soldaţii români, care nu fuseseră încă lăsaţi la vatră. Rosa Luxemburg şi Karl Liebknecht, capii insurecţiei spartakiste (1919) sunt ciomăgiţi şi ulterior împuşcaţi de Freikorps la Berlin. Pe Vistula, trupele bolşevice sunt respinse de trupele generalului Pilsudski. Istoria refuză cu încăpăţânare să urmeze inexorabilul curs marxist-leninist.
În anii ’20, chiar după venirea lui Stalin la putere, o sumedenie de intelectuali occidentali, acei „idioţi folositori”, după cum îi numea Lenin, continuau să creadă în paradisul comunist. Au fost şi excepţii, printre care Antonio Gramsci (1891-1937), fondatorul Partidului Comunist Italian. După o vizită în Rusia (în 1922), ca membru al Internaţionalei socialiste, Gramsci îşi dă seama de adevăr: comunismul sovietic se menţine doar prin teroare. Bâta, puşcăria şi glonţul în ceafă erau instrumentele de convingere ale clasei muncitoare, nicidecum dogmele marxist-leniniste.

Minte luminată, Gramsci înţelege că în Occident comunismul nu poate să învingă dacă nu reuşeşte să convingă masele populare. Crizele ciclice ale economiei capitaliste nu subminau capitalismul, cum credea Marx, dimpotrivă îl întăreau. „Suprastructura” capitalismului – tradiţia democrată, „societatea civilă”, biserica, familia şi educaţia „burgheză” – trecute de Marx pe planul al doilea, se dovedeau a fi ziduri de netrecut. Iată de ce strategiile marxiste de acaparare a puterii, bazate pe „revoluţia spontană” şi conflictul violent între clasele sociale nu erau fezabile în condiţiile societăţilor occidentale. Proletariatul, „clasa dominată”, considera Gramsci, trebuia să înveţe de la burghezie, „clasa dominantă”, cum se ajunge la strugurii puterii. Alături de conceptele marxiste de „clasă dominată”, „clasă dominantă”, Gramsci introduce noţiunile de „hegemonie” şi „consens”.
Pentru Gramsci, „hegemonia” burgheză nu se baza pe primatul forţei, ci pe aderarea voluntară („consens”) a grupurilor subordonate la „cultura hegemonică” (sistemul de valori şi interese ale clasei dominante). Marx includea în „clasa dominată” doar categoriile sociale exploatate economic. Gramsci conferă statut de „grup subordonat” şi altor asupriţi, aşa după cum scrie în celebrele sale Caiete din închisoare: „grupurile marginalizate ale istoriei includ nu numai pe cei asupriti economic, ci şi femeile, minoritătile rasiale, şi «mulţi criminali»”. Asupriţii şi marginalizaţii formează „un ansamblu” pestriţ căruia Gramsci îi atribuie un rol pasiv. Pentru Marx, proletariatul era activ şi în „avangardă” datorită unei hiperlucidităţi specifice („conştiinţa de clasă”). Marginalizaţii lui Gramsci nu posedă însă conştiinţa propriei lor asupriri întrucât interiorizează Weltanschauung-ul asupritorilor. Datorită unei „conştiinţe false” (concept hegelian reciclat de Gramsci), ei acceptă legitimitatea ideilor, valorilor şi intereselor clasei dominante, implicit „consensul” care li se impune de către cei la putere.
Pentru a inversa raportul de putere, „clasele dominate” trebuie să-şi creeze, ele însele, o „contra-hegemonie”, un set de valori şi o viziune proprie asupra lumii. „Contra-hegemonia” va fi dezvoltată de „intelectualii organici”, care aparţin „grupului subordonat”, în alianţă cu „intelectuali” tradiţionali, bine plasaţi în structurile puterii asupritoare. Pe baza acestei alianţe, se poate începe „lungul drum prin instituţii înainte ca socialismul şi relativismul să învingă” – un proces de infiltrare, discreditare şi destabilizare a „structurilor hegemonice”, însoţit de promovarea consecventă a „contra-hegemoniei” (Weltanschauung-ul asupriţilor). Ideile şi principiile „contra-hegemoniei” trebuie să apară în lumina unor „idei de bun simţ”, nicidecum în adevărul lor extremist şi totalitar. Scopul final este acceptarea voluntară a comunismului prin transformarea treptată a gândirii persoanei umane. Întrucât întreaga existenţă umană este „politică”, nu trebuie neglijat niciun domeniu al vieţii individului. Bătălia pentru transformarea societăţii şi a individului se va purta în sânul societăţii civile, pe câmpul artei, literaturii, în mass-media, şcoli, universităţi, biserici. Între preceptul gramscian „întreaga viaţă este politică”, şi sloganul „corectitudinii politice”, „tot ce-i personal (privat) este politic”, nu-i decât o diferenţă de nuanţă.
În fond, Gramsci nu face decât să traducă în termeni culturali marxismul înfeudat determinismului economic. Gramsci se întoarce la Hegel şi dezvoltă un marxism care se va concentra pe factorul „conştiinţă”. Strategiile revoluţionare vor fi de lungă durată şi vor urmări nu atât transformarea „relaţiilor de producţie”, cât reformarea conştiinţelor maselor şi influenţarea conştiinţei grupurilor hegemonice.
Cum a reuşit Antonio Gramsci, un personaj puţin cunoscut chiar în Europa, să fie considerat unul dintre părinţii „corectitudinii politice” americane? Răspunsul ni-l oferă Şcoala de la Frankfurt.

În 1923, în cadrul universităţii din Frankfurt, binecunoscutul Györg Lukács şi câţiva intelectuali germani pun bazele Institutului de Marxism. Membrii grupului împărtăşeau admiraţia pentru comunism şi opoziţia faţă de Partidul Social Democrat din Germania, pe care îl acuzau de trădare (sprijin pentru războiul din 1914, printre altele). Noul institut menţine o strânsă colaborare cu Institutul Marx-Engels din Moscova, condus de David Rjanov. Curând după înfiinţare, numele institutului este schimbat în „Institutul de Cercetări Sociale”, cunoscut apoi ca „Şcoala de la Frankfurt”. La începutul anilor ’30, institutul intră sub influenţa câtorva comunişti gramscieni care vor influenţa destinele civilizaţiei occidentale: Max Horkheimer, noul director, Theodor Adorno, Erich Fromm şi sociologul Wilhelm Reich. Venirea la putere a nazismului îi obligă pe cei patru să se refugieze la New York, unde îşi vor relua activitatea cu sprijinul universităţii Columbia.
Pe pământ american, „Şcoala de la Frankurt” lansează „teoria critică” care pleacă de la premisa că nu există realitate obiectivă. Ceea ce considerăm adevăr este de fapt o „ficţiune”, „o frază de dânşii inventată”. Departe de a fi neutre, „ficţiunile” („naraţiunile”) sunt expresii ale „puterii” însăşi. Odată ce un grup subordonat „interiorizează” „naraţiunile hegemonice”, el devine absolut neputincios – „voiceless”, „fără voce”, cum ar spune multiculturaliştii – putând fi manipulat după bunul plac al „grupului hegemonic”. Determinismul economic marxist este înlocuit cu un determinism cultural.

Citește și:
Totalitarismul orizontalei
Trăim un moment crucial din evoluţia umanităţii: persoana 
- individul în carne şi oase, lipsit de asemănare şi ire-
petabil - este înlocuit de o abstracţiune, omul mondiali-
zat. Ceea ce odinioară fusese doar o năzuinţă delirantă a 
sistemului tehnologic, în prezent s-a realizat pe deplin. 
„Omul mondializat”, „sclavul fericit” nu-i decât un mer-
cenar în solda nihilismului tehnologic .. Mercenarii tehnoglobalismului, 
vorbesc în numele Persoanei. Pe de o parte justifică şi legitimează ceea ce 
există: transformarea omului din subiect într-un element superfluu, o pre-
lungire inutilă a maşinii. Pe de altă parte, reduc totul la un numitor co-
mun: orizontala. Din „vechiul om”, au rămas unele incoerenţe, contradicţii, 
valori şi ierarhii „retrograde” (Citește mai departe…)

La începutul anilor ’30, membrii „Şcolii de la Frankfurt” se îndreaptă spre Nietzsche, abandonând stalinismul, deşi păstraseră câţiva ani buni tăcerea în privinţa crimelor lui Stalin. Într-o scrisoare adresată lui Horkheimer, Adorno face apel la tăcere, cerând ca „grupul să menţină disciplina şi să nu publice nimic care ar putea să dăuneze Rusiei”. Influenţa lui Nietzsche asupra Şcolii apare deja evidentă în Dialectica Epocii Luminilor, scrisă de Adorno şi Horkheimer. Pentru cei doi autori, „Epoca luminilor este totalitară”, întrucât, aşa după cum constatase Nietzsche, Raţiunea (iluministă), ea însăşi este „sete de putere” şi nimic altceva. Într-o lectură gramsciană, Epoca luminilor ar fi o „cultură hegemonică” ce îşi ascunde setea de putere printr-un fals discurs „eliberator”. Gramsci, şi el, era un adept al relativismului cultural: valorile, morala, standardele, chiar natura umană însăşi sunt „construcţii sociale”, produse ale epocilor istorice – nu pot fi universal adevărate. (Conceptul de „construcţie socială” stă la baza mai tuturor teoretizărilor postmoderne – poststructuralism, studii postcoloniale, etc.) Şcoala de la Frankfurt abandonează însă istoricismul gramscian în favoarea unui relativism absolut, „metafizic”, de sorginte nietzscheană. Printr-o simplificare abuzivă, Raţiunea iluministă este redusă la ratio, raţiunea instrumentală. De aici şi până la supoziţia că ÎNTREAGA cultură şi civilizaţie iudeo-creştină „s-a dezvoltat în vreme ce-l proteja pe ce-l ce executa sentinţele…” nu este decât un pas. „Este imposibil să desfiinţezi teroarea şi să reţii civilizaţia” (Dialectica Epocii Luminilor, Note şi Schiţe).
În 1932, Şcoala de la Frankfurt începe studiile sale asupra autorităţii. Scopul iniţial era de a stabili profiluri psihologice prin care comuniştii puteau identifica persoanele care trebuiau „reeducate”. După cel de-al doilea război mondial, „teoria critică” îşi schimbă direcţia de cercetare, cu scopul de a identifica tendinţele anti-democratice şi fasciste incipiente. În 1950, Adorno şi asociaţii lui (Frenkel-Brunswick, Levinson) publică celebra lor carte Personalitatea autoritară, care stabileşte o legătură directă între tipul de personalitate şi opiniile politice şi ideologice. Autorii creează şi o scară – scara F (de la fascist) – menită să măsoare tendinţele fasciste incipiente. „Fascistul”, sau tipul „autoritar”, se dovedeşte a fi „micul burghez”, reprezentantul clasei de mijloc. „Este o ipoteză bine cunoscută”, scriu autorii, „că predispoziţia pentru fascism este în mod caracteristic un fenomen caracteristic al clasei de mijloc, el este «în cultură» şi cei care se conformează cel mai mult acestei culturi vor fi şi cei mai plini de prejudecăţi”.

Dintr-o trăsătură de condei, Adorno & Co. pun semnul de egalitate între fascism, valorile clasei de mijloc şi cultura „micului burghez”: cultura euro-americană. Valorile clasei de mijloc, fundamentul pe care s-a construit societatea americană, sunt astfel asociate unor dereglări psihologice grave, înrădăcinate într-un tip patologic de personalitate pe care Adorno îl numeşte „personalitate autoritară”. Agresivitatea, etnocentrismul, superstiţiile (altfel spus, credinţa în Dumnezeul creştin) sunt şi ele forme ale maladiei protofascismului. Se creează astfel imaginea unei culturi occidentale bolnave în care Tatăl (Dumnezeul creştin, tatăl de familie, bărbaţii din clasele de mijloc) îşi manifestă în mod tiranic „hegemonia”.
Cu câţiva ani în urmă, într-un articol publicat în presa românească, feminista Mihaela Miroiu sintetiza într-o frază antologică esenţa „hegemonică” a patriarhatului: „După părerea mea (şi aici mă raliez multor feministe şi profeministe), obstacolul universal în calea democraţiei, respectiv cea mai răspândită formă de obstrucţionare a participării, reprezentării şi autoîmplinirii omeneşti este patriarhatul”. Decurge de aici o previzibilă consecinţă: civilizaţia şi cultura română ţin şi ele de patriarhatul „hegemonic”; bărbatul român, (probabil posesorul unui libido dominandi exacerbat) impune societăţii româneşti „andocraţia” şi „abordările conflictualisthegemonice, maniheismul şi fascismul normativ”. Concluzia Mihaelei Miroiu: „Consider societatea românească o democraţie neliberală, de tip cripto-patriarhal”. România are încă puţini intelectuali „organici”, de talia Mihaelei Miroiu. Intelectualii noştri rămân, în mare parte, „tradiţionali”, plasaţi strategic în instituţiile „culturii hegemonice”. Empatia lor faţă de cei „dominaţi” se dovedeşte foarte scăzută. Chiar victimele culturii hegemonice, de pildă, „doamnele fine” şi „cultivate”, „eventual personalităţi cunoscute public” „se leapădă energic de eticheta cu pricina: «Nu, nu sunt deloc feministă», «Nu-mi plac mie feminismele astea!»” – constata cu tristeţe I.B. Lefter (fostul redactor şef al „Observatorului cultural”) într-o confesiune publică de „bărbat cu simpatii feministe”.

Şcoala de la Frankfurt ar fi rămas un simplu experiment intelectual, dacă viziunea ei asupra lumii nu s-ar fi potrivit, ca o mănuşă, cu ideile şi atitudinile „contraculturii” anilor ’60. Ideile lui Adorno, Marcuse & Co. sunt îmbrăţişate cu entuziasm de „contra-cultura” tinerei generaţii baby-boomer. Cultura „populară” a acelor ani a creat cultul victimei şi al „antieroului”; a elogiat virtuţile vulnerabilităţii, al adolescentului care refuză să se maturizeze. Prinţul Mîşkin din Idiotul lui Dostoievski devine „sfântul modern”, alături de copilul „surdomut şi orb” din opera rock Tommy a grupului The Who. Totul se reduce la o lume solipsistă. Tinerii hippy refuză să se confrunte cu realitatea, sunt în căutarea unei purităţi „copilăreşti”. Idealul este copilul neatins de relele maturităţii şi de experienţa vieţii, anti-eroul, loser-ul vulnerabil, imbecilul. Cât de departe suntem de idealurile civilizaţiei americane tradiţionale! Ambiţia, cultul libertăţii şi responsabilităţii personale, dinamismul antreprenorial – devin în counterculture componente ale „personalităţii autoritare”, sunt trecute la capitolul patologie socială şi culturală.
Şcoala de la Frankfurt şi „contracultura” anilor şaizeci au reuşit să infiltreze o anumită „atmosferă gnostică” în societatea americană. Omul este prins în mod iremediabil în universul „demonic” al Puterii. În acest univers sufocant, eul îşi pierde libertatea, rămâne neputincios, manipulat ca o marionetă de „puterile hegemonice”. Viaţa este trăită în mod pasiv, regresiv şi receptiv.

Gurile rele spun că în anii ’30 Şcoala de la Frankfurt ajunsese la concluzia că bolşevismul învinsese în Rusia datorită Ortodoxiei ruseşti, saturată de gnosticism şi pesimism. „Eul” rusesc renunţase să acţioneze ca un subiect, cufundându-se în lichidul amniotic al „duhului comunal”. Pentru a reuşi în Vest, comunismul avea nevoie să lichideze „subiectul” occidental şi stâlpii care-l susţineau: cultura euroatlantică şi creştinismul (protestant şi catolic) ce se opuneau relativismului valorilor, puneau accentul pe autonomia, demnitatea persoanei şi responsabilitatea personală. În acest scop, o adevărată revoluţie culturală urma să înlocuiască valorile individualismului şi eroismului cu pseudovalori şi surogate gnostice (gen New Age), instaurând o atmosferă de pesimism cultural.
Nu am destule informaţii pentru a confirma sau infirma o asemenea teorie. În ciuda aparenţelor, nu consider Şcoala de la Frankfurt o conspiraţie a comunismului internaţional. Ideile şi atitudinile ei exprimă însă un spirit „străin”, în contradicţie flagrantă cu valorile fundamentale ale Americii: dinamismul (spirit întreprinzător, încrederea în oportunităţile individuale şi în progres), individualismul (promovarea libertăţii şi responsabilităţii personale, a meritului individual, a asocierii voluntare între indivizi), religiozitatea (cultivarea trăsăturilor de caracter, a valorilor morale, contracararea egoismului excesiv) şi patriotismul (dragostea de ţară, respectarea neabătută a constituţiei, încrederea în auto-guvernare). Parafrazându-l pe Edward Behr, aş spune că „nebunia la pândă” şi „terorismul subtil” nu rezidă în sistemul de libertăţi al Americii, ci în „eliberarea” fabricată în timpul mişcărilor protestare ale studenţilor americani din anii ’60.
Îmbătrânind, foştii studenţi, adepţi ai lui Marcuse & Co., încep „lungul drum prin instituţii (universităţi, mass-media, educaţie)”. În urma acestui marş, instaurează „contrahegemonia” Corectitudinii politice, radicalismul stângist al „contraculturii”, învelit în ambalajul „gramscian” al ideilor de „bun simţ”.

În Sclavii fericiţi am arătat cum ideologii corectitudinii politice au înlocuit „educaţia multiculturală”, o alternativă binevenită la monoculturalismul practicat de grupurile sau statele naţionaliste şi etnocentriste, cu „multiculturalismul”, o ideologie stângistă menită să uniformizeze.
În sprijinul afirmaţiilor mele, citez un pasaj din The Shadow University, The Betrayal of Liberty on America’s Campuses (1998), un studiu serios al „corectitudinii politice”, din perspectivă libertariană. Cartea are doi autori, Alan Charles Kors, profesor de istorie la Universitatea din Pennsylvania şi Harvey A. Silverglate, un respectat avocat, specializat în apărarea libertăţilor civile: „În universităţi a fost trădată libertatea de a te defini pe tine însuţi, individului, conştiinţei sale interioare i se dictează ce să spună, o reformă a gândirii este în curs de înfăptuire. Toate acestea încep cu înşelătoria «diversităţii» şi «multiculturalismului» perpetuate de ideologi pe post de părinţi. Desigur, există un înţeles autentic al «diversităţii», în care indivizi diferiţi interacţionează, uneori cad de acord unul cu altul, alteori intră în dispute pasionale şi imprevizibile. În cele mai multe dintre campusurile universitare, «diversitatea», «multiculturalismul» şi programele menite să le «alimenteze» nu respectă diferenţele reale şi nici individualismul care se află la baza acestor diferenţe. Programele universitare dedicate «diversităţii» şi «multiculturalismului» sunt marcate, aproape pretutindeni, de conceptualizări şi modele dogmatice, părtinitoare. În ciuda discuţiilor elogioase privitoare la «sărbătorirea» diversităţii, colegiile şi universităţile nu admiră şi nici nu studiază cultura evanghelică sau protestantă, cultura catolică tradiţională, cultura evreilor ortodocşi, cea a musulmanilor şiiţi; nici cultura penticostală a negrilor americani şi nici cultura regiunilor rurale ale sudului american. Toate acestea nu intră în sfera «multiculturală». Programele şi studiile multiculturale nu studiază în mod serios cultura Benin a vestului Africii, nici confucianismul. Acestea cer o bună pregătire lingvistică şi un înalt grad de înţelegere intelectuală. […] În gândirea universitară actuală, noţiunile de diversitate şi multiculturalism sunt extrem de limitate – ele se limitează la rasă, diferenţa culturală între femei şi bărbaţi, sexualitate, etnicitatea «oprimată» – noţiuni elaborate de «progresişti» autoproclamaţi. Folosirea intelectuală a termenilor de «diversitate» şi «multicultural» a devenit o pervertire politică a limbajului”.

Citește și:
Sindromul vulnerabilității
La începutul mileniului, occidentalul se simte din ce în 
ce mai „vulnerabil”. Panica, nesiguranţa, apatia socială, 
evitarea riscurilor, însoţită de măsuri drastice de 
securitate, au înlocuit spiritul temerar şi eroic, 
activismul politic, dorinţa de-a experimenta şi a depăşi 
limitele. Individul încrezător în sine şi lumea din jur a 
lăsat locul unui ins ezitant, derutat -victimă neputincioasă sau, în cel mai 
bun caz, persoană „precaută”, temătoare de riscurile care-o pândesc la tot 
pasul (Citește mai departe...)

În universităţile americane, feminismul, studiile etnice, hoardele de birocraţi din structurile administrative au ca scop comun eradicarea individualismului, ceea ce, în plan simbolic, echivalează cu dinamitarea Statuii Libertăţii. Conform „corectitudinii politice”, personalitatea individuală trebuie să devină un reflex al „identităţii de grup”. Realitatea concretă a individului este neglijată, personalitatea sa este plasată la nivelul unui grup de victime, ideologic definite. Se pleacă de la premisa existenţei unui „punct de vedere lesbian sau homosexual”, „un punct de vedere feminin”, „o perspectivă a negrilor”. Nu contează ce gândeşte lesbiană X sau Y.
Gramsci şi „teoria critică” îşi fac simţită prezenţa în mai toate aspectele „corectitudinii politice”. Multiculturaliştii, feministele şi aliaţii lor pleacă de la postulatul existenţei „grupurilor de putere” („group power”) în care grupurile dominante (bărbaţii albi) asupresc „grupurile subordonate” ale minorităţilor instituţional definite – victime total neputincioase, „fără voce” (powerless, voiceless), datorită oprimării la care au fost supuse de „cultura hegemonică”. Importanţa primordială acordată „grupului subordonat” şi a „drepturilor de grup” se află la baza „corectitudinii politice”. Colectivismul multiculturalismului şi al ideologiilor adiacente lui intră în contradicţie flagrantă cu constituţia americană care garantează drepturile inalienabile ale individului, nicidecum „drepturi de grup”.
În mod evident, codurile „corectitudinii politice” se opun conceptului de libertate a cuvântului stipulat de Primul Amendament al Constituţiei Americane. Aceasta prevede că toţi cetăţenii, în mod nediscriminatoriu, au dreptul la libertatea cuvântului şi a gândirii, indiferent de conţinutul şi forma cuvântului exprimat. Deşi se declară în favoarea libertăţii şi toleranţei, promotorii Corectitudinii Politice consideră că nu există o „toleranţă neutră” pentru idei, aşa după cum stipulează constituţia americană. De fapt, există doar o toleranţă selectivă de care beneficiază doar cei aflaţi la putere. Termenul „toleranţă selectivă” a fost lansat de Herbert Marcuse într-un eseu-manifest, Toleranta Represivă, scris în perioada revoltelor studenţeşti ale anilor ’60. Figură marcantă a Şcolii de la Frankfurt şi idol al „contraculturii”, Marcuse considera individul un simptom al asupririi sociale, o victimă neputincioasă care a încetat să-şi exprime propriile sale gânduri. Marcuse propune o toleranţă progresistă sau liberatoare, care „va fi totdeauna părtinitoare”. Ca teoretician revoluţionar, Marcuse nu se ascunde după degete. „Toleranţa liberatoare”, scrie Marcuse, va fi, spre deosebire de „toleranţa represivă”, „intolerantă faţă de mişcările de dreapta şi tolerantă faţă de mişcările de stânga”.
Conceptul de „intoleranţă progresistă” este aplicat astăzi mai în toate campusurile universitare. Corectitudinea politică consideră că libertatea cuvântului şi a conştiinţei individuale nu fac decât să perpetueze dominaţia „Bărbatului Alb” şi a culturii majoritare. Prin urmare, egalitatea individuală în faţa legilor şi dreptul fiecărui individ de a-şi exprima nestingherit gândurile trebuie sacrificate în favoarea oportunităţilor egale („equal opportunity”) acordate membrilor grupurilor de „victime”. Rolul intelectualului „organic”, politic corect, este de a „deconstrui” conceptul de „libertate burgheză”, prezentându-l ca un instrument de dominaţie şi a-l „reconstrui” pentru a servi interesele „grupurilor subordonate”.
În ultimul timp, „companiile transnaţionale” au şi ele iniţiative „politic corecte”. Uneori, marile corporaţii transnaţionale promovează drepturile de grup – de exemplu, drepturile acordate homosexualilor – mai abitir decât agenţiile guvernamentale. Potrivit lui Heather Mac Donald, un expert în organizaţiile non-profit, marile fundaţii, printre care Ford, Rockefeller, Mellon au finanţat proiecte feministe în valoare de 36 milioane de dolari între 1972–1992. În cursul anilor au apărut mii de „diversity experts” (experţi ai diversităţii) în universităţi, corporaţii şi agenţii guvernamentale. Scopul programelor de training este gramscian: pe de-o parte, eradicarea „opresiunii internalizate” din sufletele minoritarilor, pe de altă parte „educarea” majoritarilor (bărbaţii albi) pentru a deveni „aliaţi” ai „grupurilor subordonate”.
„Monstruoasa coaliţie” dintre globalism şi „corectitudinea politică”, multiculturalism şi tehnocraţie, feministele din universităţi şi „corporate officers” (cadrele de conducere din corporaţiile transnaţionale), n-ar trebui să mai surprindă pe nimeni. În ultimii 50 de ani, capitalismul tradiţional, cu valorile sale umanist-universaliste, a fost înlocuit de tehno-globalismul corporatist. Interesele şi motivaţiile tehnocraţiei mondializate nu mai sunt naţionale şi „patriotice”, precum erau odinioară cele ale burgheziei naţionale: „De mult visez să cumpăr o insulă, care nu aparţine niciunei naţiuni, iar pe tărâmul cu adevărat neutru al acestei insule să stabilesc Sediul Mondial al Companiei Dow, în afara jurisdicţiei unei naţiuni sau societăţi anume” – iată visul globalist, în cuvintele lui Carl A. Gerstacker, preşedintele lui Dow Chemical Company.
Pe aceste insule ale nimănui nu contează valorile Părinţilor Fondatori ai Americii. Individualismul face loc „muncii în echipă” („team-work”) şi politicilor de uniformizare – „commonality”; spiritul întreprinzător este înlocuit de spiritul „ascultător” – follow the guidelines! (urmează direcţiile); religiozitatea este înlocuită de religia productivităţii, iar spiritul critic face loc unui „consens” manipulat. În noua utopie planetară, în curs de constituire, „corectitudinea politică” este chemată să domesticească individualităţile, să încadreze persoanele în structuri artificiale, să modeleze conştiinţele.
Din fericire, în Statele Unite „corectitudinii politice” i se opun importante forţe sociale şi intelectuale. (Nu acelaşi lucru se întâmplă în Europa comunitară, unde stângismul postmodern a sufocat aproape complet viaţa culturală.) După atacul terorist asupra Americii, „corectitudinea politică” a început să fie combătută tot mai insistent la nivel instituţional. Instituţiile americane pot fi „infiltrate”, uneori chiar discreditate, dar este greu, ba chiar imposibil, să fie dărâmate. O explicaţie concludentă ne-o furnizează profesorul Virgil Nemoianu, în eseul «Noi şi antiamericanii» (Tradiţie şi Libertate, 2001): „Societatea americană este o societate a mişcării neîntrerupte şi a încleştărilor successive. Ea generează mişcări ecologiste viguroase, dar se bazează în acelasi timp pe profit şi pe exploatarea naturii. Ea loveşte în prezenţa publică a religiei, dar rămâne în acelaşi timp cea mai religioasă societate din lumea vestică. În această societate persistă teoriile cele mai stângiste, dar tot ea este şi terenul fertil pe care răsar neoconservatismele cele mai făşiţe şi mai novatoare”.
„Corectitudinea politică” nu are posibilitatea să distrugă dinamismul democraţiei americane, îngheţându-l într-o ideologie sau într-un anumit mod unic de a fi. Reuşeşte însă să creeze un climat disciplinar-limitativ; fiinţa umană este considerată vulnerabilă, neputincioasă şi incapabilă să-şi rezolve problemele de zi cu zi, are nevoie de protecţie şi îndrumare în toate domeniile, de la sfaturi medicale până la protecţie contra încălzirii globale şi terorismului internaţional. Este un climat creat artificial care nu poate dura. Îndrăznesc să cred că zilele „corectitudinii politice” pe sol american sunt numărate. Ţara în care s-a născut este deocamdată singura capabilă s-o înmormânteze.

Capitolul «Anti-americanismul „corectitudinii politice”» din cartea «Sclavii fericiţi. Lumea văzută din Silicon Valley», de Ovidiu Hurduzeu – Iaşi: Timpul, 2005

• Sindromul vulnerabilității
• Paradigma mediocrității
• Totalitarismul orizontalei
• Gândirea pozitivă
• Multiculturalism și uniformizare
• Vremurile conformismului generalizat
• România la ora consumismului

- Posibilitatea intelectualului public anti-global
Loading...
loading...

2 COMENTARII

  1. Corporațiile au nevoie de mașinării capabile sa execute ordine și să se supună voinței stăpânilor, cu asta și-au bătut capul în ultimii 300 de ani…

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.